90 de minute în Rai

   Timpul nu avea nicio semnificaţie în acea lume. Totuşi, pentru mai multă claritate, îmi voi relata povestea dintr-o perspectivă temporală.
   L-am văzut aşadar pe bunicul, care m-a îmbrăţişat şi mi-a spus cât de mult se bucură că m-am alăturat lor, în Rai, apoi l-am văzut pe Barry Wilson, care mi-a fost coleg de şcoală la liceu şi care se înecase într-un lac. Barry m-a îmbrăţişat, iar din zâmbetul lui emana o fericire pe care nu o credeam posibilă. Şi el, la fel ca toţi cei care au urmat, i-a mulţumit lui Dumnezeu şi mi-a spus cât de fericit este că m-am alăturat lor în Rai.
   Chiar atunci, am zărit doi profesori care m-au îndrăgit foarte mult pe timpuri şi care mi-au vorbit adeseori de Iisus Christos. în timp ce mă îndreptam către ei, mi-am dat seama cât de mare era varietatea vârstelor celor care mă înconjurau: erau oameni tineri, bătrâni şi de vârstă mijlocie. Mulţi dintre ei nu s-au cunoscut pe Pământ, dar toţi mi-au influenţat viaţa într-un fel sau altul. Chiar dacă pe Pământ nu s-au întâlnit, ei păreau să se fi cunoscut în această lume.
   în timp ce încerc să explic aceste lucruri, cuvintele mi se par complet nepotrivite, întrucât sunt nevoit să folosesc termeni pământeşti pentru a descrie stări neverosimile de spirit, cum ar fi o bucurie, o fericire, un entuziasm şi o căldură sufletească duse la apogeu. Toţi cei prezenţi continuau să mă atingă, să mă îmbrăţişeze, să mi se adreseze, să râdă şi să îl slăvească pe Dumnezeu. Au continuat astfel multă vreme, dar acest lucru nu m-a obosit deloc, dimpotrivă.
   Tatăl meu a avut zece fraţi şi surori. O parte din aceştia au avut nu mai puţin de 13 copii. Când eram mic, reuniunile noastre de familie erau atât de mari încât eram nevoiţi să închiriem un întreg parc din Monticello, Arkansas. Toţi Piperii sunt oameni plini de afecţiune, care obişnuiesc să se îmbrăţişeze şi să se sărute ori de câte ori se întâlnesc. Totuşi, niciuna din reuniunile noastre familiale nu m-a pregătit pentru această sublimă adunare a sfinţilor de la poarta Raiului.
   O bună parte din cei cu care obişnuiam să mă întâlnesc la reuniunile noastre de familie mă aşteptau acum la poarta Raiului. Probabil că Raiul poate fi definit în multe feluri, dar pentru mine însemna cea mai mare reuniune de familie posibilă.
   Toate senzaţiile pe care le-am experimentat atunci erau un veritabil festin al simţurilor. Niciodată în viaţă nu am simţit îmbrăţişări atât de puternice şi de emoţionante, şi nu am văzut atâta frumuseţe. Lumina şi texturile din Rai sfidează orice descriere pământească şi nu pot fi comparate cu echivalentul lor terestru. Eram scăldat într-o lumină blândă, dar strălucitoare. Culorile erau incredibil de vii şi de nuanţate, iar ochii mei neobişnuiţi cu ele de-abia puteau să le deosebească. Fiecare nuanţă depăşea orice văzusem vreodată până atunci.
   Dată fiind acuitatea ieşită din comun a simţurilor mele, mi se părea că lucrurile pe care le vedeam, le auzeam sau le simţeam erau incredibil de reale. Nu am gustat nimic, dar eram conştient că dacă aş fi făcut-o, gusturile celeste ar fi fost la fel de impresionante ca şi celelalte senzaţii, necomparându-se cu nimic din ceea ce am mâncat sau am băut pe Pământ. Cea mai potrivită explicaţie pe care o pot da este că mă simţeam într-o altă dimensiune. Nici chiar în cele mai fericite momente pe care le-am trăit pe Pământ nu m-am simţit vreodată atât de viu ca acum. De aceea, am rămas incapabil să rostesc vreun cuvânt în faţa acestei adunări de suflete dragi, încercând să absorb cât mai multe senzaţii. I-am ascultat astfel pe cei prezenţi repetându-mi de nenumărate ori cât de fericiţi erau să mă vadă şi pentru faptul că m-am alăturat lor. Nu ştiu sigur dacă rosteau efectiv aceste cuvinte sau dacă doar le auzeam în mintea mea, dar nu am avut nicio clipă vreo îndoială că m-au aşteptat (deşi, repet: în Rai nu există senzaţia trecerii timpului, la fel ca pe Pământ).
   Am privit din nou şi din nou toate aceste feţe dragi şi mi-am dat seama că toţi aceşti oameni m-au ajutat să devin creştin sau m-au încurajat să îmi continui evoluţia pe calea credinţei. Fiecare dintre ei m-a influenţat într-o manieră pozi-tivă. Fiecare a avut un impact spiritual asupra mea şi m-a ajutat să devin un credincios mai bun. Am realizat intuitiv (în Rai afli foarte multe lucruri în această manieră directă, fără să ştii cum ai ajuns să le cunoşti) că prezenţa lor în acest moment alături de...

   "Da, nu este exclus să dureze câţiva ani."
   "Şi nu există nicio garanţie că îmi voi putea păstra piciorul?"
   "Niciuna. Oricând poate apărea o infecţie, caz în care am fi nevoiţi să îţi amputăm piciorul".
   "Vrei să spui că aş putea fi nevoit să suport acest aparat luni de zile, după care aş putea să îmi pierd totuşi piciorul?"
   Medicul mi-a confirmat din cap.
   De bună seamă, nu acesta era răspunsul pe care doream să-l aud. Deşi Eva mi-a spus acelaşi lucru de la bun început, probabil că între timp în mintea mea s-a instalat negarea. îmi doream să primesc o garanţie că mă voi vindeca pe deplin.
   îmi doream răspunsuri, dar nu orice fel de răspunsuri, ci asigurarea că totul va fi bine în final, că voi fi din nou normal, îmi doream să pot ieşi din spital pe propriile mele picioare şi să îmi pot relua viaţa mea de dinainte. Din păcate, niciun medic nu îmi putea oferi o astfel de asigurare.
   Au trecut astfel foarte multe luni, dar a sosit şi vremea când am putut intra pe picioarele mele în spital şi când am îmbrăţişat toate asistentele.
   De-a lungul lunilor în care am purtat aparatul Ilizarov, au apărut şi alte probleme. De câteva ori am făcut infecţii. Cu fiecare astfel de ocazie, eram terorizat la gândul că acestea se puteau extinde în tot corpul şi că aveam să rămân fără picior.
   Am continuat să fac infecţii şi după ce medicii mi-au scos aparatul. De trei ori a trebuit să fiu din nou spitalizat, izolat în carantină şi îndopat cu antibiotice pentru a scăpa de infecţie.
   Chiar şi după ce mă vindecam, continuam să mă rog adeseori: "Doamne, ia-mă înapoi în Rai. Nu ştiu de ce a trebuit să mă întorc pe Pământ. Te implor, nu mă lăsa aici."
   De fiecare dată, răspunsul lui Dumnezeu la aceste rugăciuni a fost: "Nu".
   Deşi nu cunosc nici astăzi toate motivele lui Dumnezeu, în lunile şi anii care au urmat am început să înţeleg cel puţin o parte din acestea.
   Aşa a început procesul meu de vindecare. în timp ce zăceam pe patul meu de spital, am început să mă conving zi după zi că Dumnezeu m-a trimis înapoi pe Pământ cu sarcina de a rămâne aici. Nu înţelegeam de ce trebuia să suport suferinţe fizice atât de atroce, dar îmi reaminteam mereu cuvintele lui David Gentiles. Alături de mulţi alţii, acesta s-a rugat necontenit pentru ca eu să trăiesc. De vreme ce Dumnezeu le-a răspuns la rugăciuni, însemna că acesta avea motive serioase să mă lase să trăiesc.
   De-a lungul zilelor de agonie intensă care nu păreau să se mai termine, îmi aminteam frecvent cuvintele lui David Gentiles, ca să mă liniştesc. De multe ori, singurul gând care m-a făcut să merg mai departe a fost acela că Dumnezeu avea planurile sale cu mine.
   Am rămas în secţia de reanimare a spitalului Hermann timp de 12 zile. Am mai rămas încă patru sau cinci zile la spitalul Hermann, după care am fost mutat la un spital din apropiere: St. Luke's. Ambele spitale fac parte integrantă din cel mai mare centru medical al lumii. în continuare, am rămas la St. Luke's 105 zile. După ce medicii m-au externat şi am ajuns acasă, am continuat să zac în pat timp de 13 luni, timp în care am mai suportat 34 de proceduri chirurgicale la spital. Fără nicio îndoială, datorez faptul că sunt în viaţă rugăciunilor altor persoane, începând cu cele ale lui Dick Onerecker şi continuând cu numeroase persoane din întreaga ţară, din care pe multe nici măcar nu le cunosc.
   Probabil că acesta a fost cel mai mare miracol din toate câte mi s-au întâmplat: oamenii s-au rugat şi Dumnezeu le-a răspuns la rugăciuni.
   Privind retrospectiv, îmi dau seama de câţi oameni s-a folosit Dumnezeu pentru a mă salva. Dick Onerecker mi-a salvat viaţa prin rugăciunea sa continuă la locul accidentului. Dr. Greider mi-a salvat braţul şi piciorul în timpul primei operaţii chirurgicale la care am fost supus. Dr. Houchins mi-a salvat din nou viaţa după operaţie, prin fermitatea cu care s-a...

   "Nu îi laşi să îţi ofere aceleaşi servicii pe care li le-ai oferit tu, cât timp le-ai fost pastor. De ce refuzi să înţelegi acest lucru?"
   Fără să realizez încă impactul profund al cuvintelor lui, i-am răspuns: "Apreciez ceea ce fac pentru mine şi ştiu că doresc să mă ajute. Este frumos din partea lor, dar..."
   "Nici un dar! Tu le răpeşti o oportunitate de a-şi manifesta iubirea faţă de tine."
   Cuvintele lui m-au şocat. în viziunea mea, eu credeam că sunt altruist atâta vreme cât îmi doresc să nu le cer nimic. Abia atunci, cuvintele lui Jay mi-au pătruns adânc în conştiinţă. în realitate, m-am comportat foarte egoist. M-am lăsat chiar cuprins de orgoliu, lucru pe care foarte multă vreme nu l-am recunoscut. Ştiam să dăruiesc cu generozitate, dar mândria mă împiedica să accept generozitatea altora.
   Jay nu s-a lăsat cu una cu două. La urma urmelor, eram nevoit să îl ascult. De aceea, a rămas alături de mine până când m-a convins cât de tare m-am distanţat de ceilalţi. Ori de câte ori încercam să găsesc scuze suplimentare, Jay mi-o tăia scurt:
   "Lasă-i pe oameni să te ajute. Mă auzi? Lasă-i să te ajute!"
   "Nu pot. Pur şi simplu nu pot..."
   "Bine, Don. Dacă nu poţi face acest lucru pentru tine, fă-l cel puţin pentru mine. "
   Ştia că aş fi făcut orice pentru el. într-adevăr, i-am confirmat din cap că sunt de acord.
   "Data viitoare când cineva se va oferi să facă ceva pentru tine - orice - doresc să îi spui da. Chiar dacă nu vei putea face acest lucru cu toată lumea, începe cel puţin cu una sau două persoane. Lasă-i măcar pe câţiva oameni să îşi exprime iubirea faţă de tine ajutându-te. Promite-mi că vei face acest lucru."
   "Nu sunt foarte sigur că voi putea."
   "Sigur că vei putea."
   "Bine, voi încerca, dar pur şi simplu nu e genul meu."

   "Trebuie să le povesteşti oamenilor despre această experienţă", mi-a spus prima persoană căreia i-am împărtăşit istoria mea.
   "Această experienţă nu ţi-a fost dată numai pentru tine, mi-a spus şi cel de-al doilea prieten. Ţi-a fost dată pentru noi toţi, inclusiv pentru mine personal."
   Ascultându-i, m-am trezit în aceeaşi situaţie în care am fost în spital, când Jay m-a mustrat. Atunci mi-am dat seama că eram egoist nelăsându-i pe oameni să mă ajute. De această dată dădeam dovadă de egoism nepovestindu-le oamenilor experienţa mea.
   "Bine, voi începe să vorbesc despre păţania mea", mi-am promis mie însumi.
   De vreme ce toată lumea ştia de povestea tragicului meu accident auto, m-am folosit de această ocazie ca de un pretext pentru a relata experienţa pe care am trăit-o în Rai, la început cu foarte multă precauţie. Văzând reacţia deschisă a oamenilor, am căpătat din ce în ce mai multă încredere şi am început să îmi povestesc mai frecvent experienţa.
   Doresc să menţionez că deşi eram conştient că făceam ceea ce trebuie, nu mi-a fost deloc uşor. Chiar şi astăzi, foarte mulţi ani mai târziu, îmi vine încă foarte greu să povestesc despre experienţele mele extrem de personale. Nu îmi relatez experienţa celestă decât dacă oamenii îşi exprimă dorinţa de a afla mai multe în legătură cu ea şi numai dacă simt că sunt sinceri. în caz contrar, prefer să nu spun nimic.
   Acesta a fost unul din motivele pentru care mi-a luat atâţia ani până când m-am decis să scriu această carte. Nu mi-am dorit nicio clipă ca urcarea mea la Rai şi coborârea mea înapoi pe Pământ să fie unicul motiv pentru care trăiesc. Dimpotrivă, experienţa a fost atât de intimă încât evocarea ei repetată mă face de fiecare dată să mă simt la fel de neconfortabil.
   La ora actuală, vorbesc despre experienţa mea atât public cât şi în discuţii individuale. Am început să scriu această carte...

   Unul din motivele care mă ajută să aduc alinare oamenilor care se află în faţa morţii sau care au pierdut pe cineva drag este că am trecut eu însumi prin această experienţă. De aceea, le pot da asigurări că Raiul este un loc al bucuriei supreme, care nu are echivalent pe Pământ.
   Eu ştiu dincolo de orice îndoială posibilă că Raiul este real. Experienţa pe care am trăit-o în el a fost mai reală decât orice altă experienţă terestră. Uneori le spun oamenilor: "Gândeşte-te la cea mai frumoasă experienţă pe care ai trăit-o vreodată, la experienţa cea mai teribilă şi la toate experienţele intermediare. Ei bine, Raiul este chiar mai real decât aceste experienţe."
   După întoarcerea mea pe Pământ, am devenit extrem de conştient de faptul că suntem cu toţii într-un fel de pelerinaj. La sfârşitul acestei vieţi fizice, indiferent unde vom merge, în Rai sau în iad, viaţa ni se va părea mai reală decât cea pe care am trăit-o pe Pământ.
   înainte de accident nu priveam lucrurile în acest fel. Raiul nu era decât un concept în care credeam, dar la care nu mă gândeam foarte frecvent.
   în anii de după accident, m-am gândit adeseori la ultima noapte pe care Iisus a petrecut-o împreună cu ucenicii săi înainte de a fi trădat şi crucificat. Cu numai câteva ore înainte de a-şi începe propria călătorie către Rai, el a stat cu ucenicii săi în camera de sus. Le-a cerut acestora să nu se simtă tulburaţi de moartea lui şi să aibă încredere în el. Apoi le-a spus că pleacă şi a adăugat: "în casa Tatălui meu sunt multe încăperi. Dacă nu ar fi fost aşa, v-aş fi spus. Eu plec acum acolo pentru a vă pregăti încăperile voastre. După ce le voi pregăti, mă voi întoarce şi vă voi lua cu mine, pentru ca şi voi să fiţi unde sunt eu." (Ioan 14:2-3).
   Până recent nu am remarcat niciodată faptul că Iisus foloseşte de două ori cuvântul "încăperi", adică locuri. Nimeni nu se gândeşte la acest lucru, dar eu o fac frecvent: Raiul este un...