A fiinţa sau a nu fiinţa

   De pe rămurica lui, aruncă o privire care îmbrăţişa poiana, valea şi munţii din fundal. Da, ştia că aceasta era singura poiană din vale, destul de mică de altfel. Ştia, de asemenea, că întreaga colonie era dependentă de trifoiul şi de florile care creşteau aici. Şi mai ştia că neamul lui se afla într-o continuă competiţie cu bondarii, păsările colibri şi fluturii în ceea ce priveşte accesul la resursele limitate de nectar şi polen. A auzit-o pe regina lui spunând nu o dată, ci de o mie de ori: "Lucrători, nu dispunem decât de această poiană micuţă pentru a ne asigura cele necesare traiului. Haideţi să muncim din răsputeri astăzi, ca să ne umplem fagurele!" Dar imediat ce fagurele era umplut, se trecea imediat la altul. Era o muncă fără sfârşit.
   Cu toate că truda şi sâcâiala zilnică îl obosiseră cumplit, ceea ce îl supăra pe Buzz cel mai tare era totuşi altceva: simţise o frică subtilă făcându-şi loc în colonie. Era asemeni unei forţe mute, dar deosebit de puternice, care părea că se hrăneşte cu vlaga lucrătorilor. Deşi se aflau într-o vale bogată, ei trăiau de parcă îi pândea pericolul iminent de a muri de foame. În sinea lui, Buzz nu putea să ia în serios o asemenea ameninţare: vor trăi şi ei ca oricare alte fiinţe, ca furnicile sau ca omizile de pildă.
   De ce trebuia oare toată lumea să-şi facă atâtea griji pentru ziua de mâine, de ce nu puteau să fiinţeze în pace, să se limiteze la un număr rezonabil de guri de hrănit şi să-şi ofere din când în când câte un moment de relaxare, în care să guste un pic din bucuria vieţii?

   ... Noi dispunem de o voinţă liberă şi putem face tot ceea ce dorim."
   Buzz nu putu să creadă că aude aşa ceva. "VOINŢĂ LIBERĂ?!", se miră el. "Cum poţi vorbi de voinţă liberă când tot ceea ce facem, zi după zi, este să construim stupi, să ne reproducem şi să hrănim progeniturile?"
   "Pot vorbi despre asta, tinere, pentru că noi avem libertatea de a ne alege în ce parte a stupului să lucrăm, din care floare să culegem nectar, pe ce drum să ne întoarcem la stup şi ce larve să hrănim. Ce altă libertate şi-ar mai putea dori o albină?"
   O mulţime de albine, care se strânseseră între timp în jurul celor doi preopinenţi, murmurară aprobator.
   Buzz înţelegea că nu va ajunge nicăieri. Totuna ar fi fost dacă şi-ar fi prezentat argumentele cerului albastru. Puţina bună intenţie de a se alinia la modul de viaţă al stupului, pe care o întreţinuse cu greu în ultimele zile, se spulberă ca şi când nu ar fost. Scutură amărât din cap şi, complet lipsit de speranţă, plecă în zbor, fără a mai rosti niciun cuvânt, către adâncul pădurii. Mulţimea rămasă în urma lui căzu de acord că adevărul a ieşit învingător din disputa astfel încheiată.
   Buzz zbură fără nicio direcţie prin pădure, cu totul prăbuşit în sufletul lui. Iată că se întâmplase din nou. Nu a vrut să fie aşa, dar mai înainte să-şi dea seama, iată că a reuşit să se izoleze din nou de tot restul coloniei. Ce este oare în neregulă cu mine? De ce nu pot să fiu la fel ca ei?

   "De ce?"
   "Ei bine, aşa cum tocmai ţi-am spus, concentrarea asupra respiraţiei te ajută să-ţi menţii atenţia fermă asupra propriei fiinţe, fără să permiţi distragerea ei către diverse alte lucruri. Din experienţa de până acum, am observat că acest tip de concentrare mă ajută să mă adâncesc în mine însumi şi să descopăr cine sunt cu adevărat."
   "Dar de rugat, te rogi?" insită Buzz.
   "Nu prea mult în ultimul timp", îi răspunse Bert. "Pentru mine, a te ruga înseamnă a cere ceva de la cineva sau a forţa viaţa să se plieze pe dorinţele tale, ceea ce, ca să fiu sincer, mie unul nu prea mi-a reuşit. Meditaţiile pe care le fac au drept scop dobândirea controlului asupra propriei fiinţe, calmarea agitaţiei interioare, astfel încât mintea mea să devină capabilă să asculte. Am descoperit că am mai mult succes atunci când urmăresc să-mi controlez propria minte, care în final determină natura experienţelor mele viitoare, decât când încerc să-i controlez pe ceilalţi."
   Buzz îi dădu din toată inima dreptate. Nu-i venea să creadă că a dat un asemenea noroc peste el, sub chipul acestei albine bătrâne ce a apărut în viaţa lui chiar la momentul potrivit. Pentru prima dată se simţea recunoscut şi încurajat în modul mai neortodox în care îşi reprezenta lumea. "Bert, nu am cuvinte să-ţi mulţumesc pentru ajutorul pe care mi-l dai", îi spuse Buzz. "Să ştii că pentru mine înseamnă enorm faptul că nu sunt singura albină din colonie care gândeşte altfel decât celelalte."
   "Îmi face cu adevărat plăcere, Buzz", îi spuse Bert pe un ton patern. "Dar trebuie să fii foarte atent să nu te laşi influenţat de mine mai mult decât de oricine altcineva. Fiecare albină trebuie să-şi descopere propriul adevăr. Sper că ai învăţat până acum că nu-ţi foloseşte la nimic să-ţi cauţi bunăstarea interioară în rândul membrilor coloniei, pentru că ei înşişi n-o au şi, prin urmare, nu-ţi pot da ţie ceea ce şi lor le lipseşte. Singurul loc unde poţi găsi acest lucru este înlăuntrul propriei fiinţe. Eu îţi pot fi ghid, dar nu mai mult. Nu crede tot ceea ce-ţi spun, decât numai dacă acele lucruri se dovedesc adevărate în inima ta."
   Buzz se gândi cât de frumos grăise Bert, dar apoi, când îşi aminti că mai încercase şi altădată să caute răspunsuri înlăuntru, îl cuprinse un sentiment de tristeţe. "Bert, ca să fiu cinstit, n-am prea avut succes cu introspecţia interioară. Experienţele mele de până acum mi-au arătat că din ce caut mai mult înlăuntrul meu, din aceea devin mai nefericit."
   "Nimeni nu ţi-a promis că a te descoperi pe tine însuţi va fi uşor", răspunse Bert. "Nici pentru mine nu a fost."
Buzz scutură un grăunte de polen care îi rămăsese lipit de picior şi privi posomorât spre poiană. Simţea că pământul îi fuge de sub picioare. "Mă tem de un eşec, Bert."
   "Dar cine hotărăşte dacă va fi un eşec sau succes? Indiferent de rezultat, în momentul în care urmezi o cale spirituală în tine se produce o creştere. Succesul constă...

   Este perfect că noi credem că viaţa este imperfectă. Acest lucru ne menţine pe fiecare pe calea pe care în mod unic ne-am ales-o, până când, la sfârşit, devenim capabili să realizăm că noi înşine suntem perfecţi, contopiţi cu Unitatea Eternă. După mine, acesta este raiul."
   "Atunci care este rostul nostru?"
   "Nu ştiu dacă avem un rost mai presus de existenţa de zi cu zi. Dar dacă mă uit în jur, constat că există un factor comun al tuturor aspectelor vieţii, iar acesta este expansiunea. Fiecare fărâmă de viaţă pare să tânjească să umple un spaţiu cât mai larg cu putinţă, pare să-şi dorească fierbinte să devină maximum din ceea ce ar putea fi."
   "Dar Bert, mentalitatea expansiunii este tocmai ceea ce mă scoate din minţi în valea asta."
   "Eu nu vorbesc neapărat despre expansiunea în exterior. Avem deja prea multă asemenea expansiune, nu e nevoie de mai multă. Eu vorbesc depre expansiunea în interiorul fiinţei - este ceea ce tu tocmai experimentezi în momentul de faţă."
   Buzz încuviinţă gânditor. "Şi facem acest lucru contemplând spaţiul lăuntric, în care ne căutăm identitatea noastră reală."
   "Exact! Problema noastră cea mai mare este aceea că ne percepem ca fiind separaţi atât între noi, ca fiinţe individuale, cât şi de ceea ce ne înconjoară, separaţi de Dumnezeu. Dar în realitate totul se leagă, formează o Unitate. Aceasta se manifestă simultan ca o sumă de...

   ...Un val de remuşcare amestecată cu iubire îl copleşi pe Buzz când îl văzu pe vechiul lui prieten căznindu-se în zadar. Înţelegea că Bert era pe moarte.
   Buzz veni într-un suflet lângă el, îl mângâie, îl strânse în braţe, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. "Îmi pare rău, Bert, iartă-mă!" suspina el. "Te rog să mă ierţi!"
   "Nu e nimic de care să-ţi pară rău, fiule", şopti Bert, chinuit de dureri. "Ai făcut ceea ce trebuia să faci." Bert îi zâmbi într-un fel care voia parcă să spună: Totul a fost iertat.
   "De când eşti aici?"
   "De pe la prânz."
   "Rezistă", îi spuse Buzz, "vin imediat cu nişte nectar."
   "Nu", răspunse Bert.
   "Dar, Bert, pot să te hrănesc eu, pot să..."
   "Nu", repetă Bert calm. "Mi-a venit timpul, Buzz. Nu are niciun sens să-mi prelungesc suferinţa."
   Copleşit de durere, Buzz izbucni în hohote de plâns şi sprijini de pieptul său capul bătrânei albine. "O, Bert, îţi sunt atât de recunoscător pentru tot ce mi-ai dăruit. Nu te voi uita niciodată."
   Bert reuşi să zâmbească şi şopti: "Transmite mai departe."
   Buzz fu surprins de pacea întipărită pe faţa lui Bert. "Nu spui niciun cuvânt despre moarte. Nu ţi-e frică?"
   "Numai când uit cine sunt cu adevărat", şopti el. Cele două albine se priveau cu intensitate în ochi; Bert continuă, poticnindu-se: "Buzz, ştiu că nu a fost deloc...