A muri nu înseamnă a muri

   Zorii unui soare negru

   ..Moartea nu este decât o clipă în care încetează faptul de a muri" MONTAIGNE

   Thomas Orville este un bărbat suplu, cu un anumit gen de umor, cu o sănătate medie.
   Afacerile biroului de arhitecţi unde lucrează sunt prospere. Anturajul său îl consideră ca fiind un om cu un viitor frumos; deocamdată este un om fericit.
   Este, deşi încă nu-şi dă seama.
   În septembrie 1972 Thomas îşi serbează fericit ziua de naştere: patruzeci şi doi de ani. A doua zi, soţia sa, Miguelle, este omorâtă într-un accident de maşină.
   Cei doi se cunosc de multă vreme.
   Două luni mai târziu ar fi trebuit să se nască primul lor copil.
   Miguelle şi Thomas se completau, se înţelegeau, ştiau sâ-şi facă unul altuia mici bucurii. Dacă aveau probleme - bineînţeles - cu noroc şi cu tandreţe nu le prelungeau; apoi le uitau. Altceva era important pentru ei, ceea ce îi unea. Formau un cuplu: un cuplu plin de îngăduinţă, aşa cum sunt mii de cupluri.
   Dar pentru Thomas, Miguelle este unică. Pentru că ei se iubesc. Acestui avantaj, afinităţilor care îi leagă, li se adaugă ceva în plus: asupra ei, el şi-a concentrat toată afecţiunea pe care nu trebuia s-o mai acorde familiei sale dispărute prea curând. Nu mai are decât un tată cu care nu se înţelege.
   În clipa în care fericirea lui a dispărut, ea a înţeles întinderea.
   Pierdută.
   Astfel intr-o clipă, universul lui Thomas Orviile a devenit de nesuportat. El însuşi se simte orb, infirm, diform. Dintr-o dată se află înconjurat numai de întuneric într-o imensitate rece. Şi, pentru el, chiar şi soarele este negru. Nu şi-a explicat niciodată - nu a putut să explice nimănui - cum de se mai ţinea pe picioare atunci când soţia şi copilul coborau în pământ. Voinţa curajului, poate. Dar mai ales sentimentul, evident, că ţipetele şi gesturile ar fi fost ridicole, fără nicio legătură cu durerea sa. Bunicii muriseră, mama sa era moartă, cei apropiaţi şi prietenii dragi muriseră şi ei: dar niciodată până acum nu simţise o durere atât de sfâşietoare, atât de groaznică. Acolo, lipsit de carnea din carnea sa, de bucuria de a trăi, respira cu greutate, nu mai auzea decât un urlet prelung de spaimă în interiorul său.
   La cimitir nu a strâns mâna nimănui. Din ceremonia înmormântării, din şoaptele despre drama sa, el nu a reţinut decât senzaţia unei pâcle apăsătoare, străbătută de un fulger: tatăl său nu era cu el în această încercare care avea ca semn specific crizantemele. Cumnatul său, Georges, i-a spus, mult timp mai târziu, că nu fusese nicio crizantemă în ziua aceea. Ele nu înfloresc în septembrie. Şi totuşi Thomas le-a văzut tot timpul. în mod absurd, o frază îi revenea în minte: ..în China ele râd la înmormântări. Strămoşii vor ca cei vii să râdă la înmormântări".
   Thomas a crezut că îşi pierde minţile.
   Şi poate că este într-adevăr alienat.
   În afară de Georges, nimeni nu se îndoieşte. Dacă studiul comportamentului, în zilele noastre, ne interesează din punct de vedere teoretic, el ne conduce rareori la îngrijirea unei suferinţe speciale. Apropiaţii lui Thomas aşteaptă ca el să depăşească această întâmplare fără prea multe probleme, aşa cum au făcut mulţi alţii înaintea lui. Totuşi, este simplu. Este suficient să te agăţi cu încăpăţânare de rutina zilnică până când vei reuşi: într-o seară, când vei fi gata să adormi, suferinţa va fi şi ea amorţită deja de ritualurile de peste zi, dejunuri, întâlniri...
   Cam aşa vorbeşte mama soţiei mele. Ea este cu adevărat...

   A cincea zi - sâmbătă, 25

   "Chiar dacă am reuşit sa formulăm o teorie generală despre materie, nu am ştiut să întocmim o teorie generală despre viaţă". A. PECCEI

   Dragul meu Georges,
   Fără nici o introducere, vreau să-ţi comunic ceea ce, după părerea mea, reprezintă cea mai fantastică veste: este posibil să avem "informaţii" despre moarte.
   Noi nu cunoaştem decât oameni care dau înapoi în faţa profunzimii misterului, care se înspăimântă, care îşi acoperă faţa, care îi privesc cu suspiciune pe cei care sunt preocupaţi de această problemă; ei îşi imaginează că dacă evită să vorbească despre acest subiect, vor învinge moartea.
   Nu ne putem aştepta la nimic de la o astfel de atitudine.
   Dar vezi tu, dacă ne dăm osteneala să căutăm, clarificările sunt la îndemâna noastră. Cred că toate lucrurile de care avem nevoie se află dispuse în jurul nostru, într-o civilizaţie sau în alta, dar noi nu ştim - sau nu vrem - să le sesizăm. Nu trebuie să credem orice, bineînţeles, ci să mergem să vedem, să ne informăm.
   Nu ar merita oare să avem emisiuni televizate, întruniri ale savanţilor, profesorilor, părinţilor, articole în ziare cu titlul: MOARTEA POATE FI STUDIATĂ. EA NE DEZVĂLUIE UNELE SECRETE.
   In fine, să nu mai mori, înseamnă ceva, nu?
   Prin asta vreau să spun: să nu fii pulverizat de moarte, redus la nefiinţă totală, ci să continui să exişti, acestui lucru nu merită să îi acorzi o anumită atenţie?
   Te şi văd de aici cum sari în sus, înecându-te cu fumul de la pipă şi gândind: "Thomas nu mai ştie ce vorbeşte. Capcana cu iluzii este deschisă şi el a căzut în ea. Fiindcă dacă "noutatea" ar fi exactă ar stârni multă vâlvă... s-ar şti".
   Aşa am gândit şi eu. Cauzele şi motivele ocultării ei, cum spun sociologii, nu sunt prea clare. Fără îndoială că sunt multe pentru ţările noastre. Noi nici măcar nu ne mai amintim că mai multe popoare sunt sigure de supravieţuirea fiinţelor care se duc, vin şi se amestecă în treburile celor vii. Aceştia ştiu, deci oamenii ştiu, dar nimeni nu le acordă atenţie. Vom mai vorbi despre acest subiect când ne vom vedea.
   Nu am pretenţia că am înţeles totul în mai puţin de o săptămână. Dar acestea sunt faptele: discutăm despre această scadenţă inevitabilă, despre natura şi chiar despre realitatea ei. Moartea nu este un suveran orb aşa cum crede lumea. Ea vrea să i se pună întrebări. Asta fac şi eu aici. Dacă îmi vei telefona: "nu, este imposibil, eu îţi voi răspunde: "vino şi dă-ţi seama singur".
   Contam pe discuţii. Doctorul şi doamna Kelsey - Joan şi Denys - m-au condus spre latura experimentărilor. Ea are altă valoare decât cea a cuvintelor acumulate: este o realitate personală. Georges! Mi-am trăit propria moarte, o moarte din trecut, într-o stare de percepţie mai bogată, fără să uit de canapeaua pe care stăteam, de telefon sau de strănuturile lui Denys. Ca şi când puteam tot timpul să cercetez un domeniu vecin, care nu aştepta decât aceasta. Mă cunoşti: nu sunt deştept ca Einstein, nu am încredere în imaginaţie, am o oarecare sensibilitate dar nu sunt senzitiv; în plus, nu îmi place deloc să mă ambalez, iată prima mea părere: memoria îndepărtată nu este altceva decât memoria noastră prelungită. In punctul în care am ajuns, sunt înclinat să examinez fără reticenţă valorile pe care le vehiculează, dar le voi examina cu rigurozitate.
   Dacă aceste amintiri sunt autentice, sau pot fi autentificate, pot să vorbesc deci despre moarte...

   ... face într-adevăr să se întrebe o dată în plus dacă contextul este real. Această greutate a membrelor era resimţită oare de pajul italian atunci când trupul i se golea de sânge?
   Nu. Imaginile sunt clare: cele referitoare la pajul care moare într-o încăpere slab luminată se succed în acelaşi fel cum s-au reconstituit înainte. Nu apare nicio modificare. Acolo îl cuprinde frigul şi moartea. Acum, dimpotrivă, odată cu căldura soarelui viaţa îşi regăseşte ritmul ei.
   Thomas a avut presentimentul unei absenţe, un leşin poate. Scrutând una după alta scenele care se impun, înţelege că un somn s-a încheiat. În clipa trezirii, deschizând ochii, el vede soarele. Apoi, în cerc, feţele aplecate ale unor oameni. Trupul său este întins pe nisip. Marea este aproape. Un bărbat tânăr, foarte frumos, cu părul blond buclat, este îngenunchiat lângă el. În mintea lui amorţită pătrund unele cuvinte şi înţelege că pescarii au adus acest trup, înecat, până la mal. Aici, unde tânărul blond, care este medic, l-a readus la viaţă.
   Este evident că pielea rece şi umedă, hainele pline de apă sunt martorii unei întoarceri. O comă nu seamănă cu o călătorie departe? Sătenii adunaţi acolo vorbesc despre o furtună, despre un naufragiu. Ei comentează că tânăra a avut mult noroc...
   "Este adevărat, spune Thomas, este trupul unei femei. O tânără femeie cu părul lung, şaten. Înălţime medie, picioare fine, dar şoldurile sunt puţin cam mari... Amintirile despre naufragiu sunt confuze. Nu este prea penibil să te îneci. Dar mi-a fost teamă...
   "Cum să spun "eu" vorbind despre o femeie? Şi totuşi, eu - Thomas simt acest lucru ca pe ceva atât de real... nisipul, îl ating cu mâna, hainele îmi sunt lipite de trup: sunt în dezordine... îmi vine să vărs... stomacul meu este plin cu apă, sau cu bilă, nu ştiu, şi toţi oamenii aceştia care mă privesc... dar medicul mă ridică, îmi dă părul la o parte, mă susţine în timpul spasmelor, îmi vorbeşte încetişor, îmi mângâie fruntea,... şi simt viaţa, viaţa pierdută cum renaşte în mine... aş vrea să cânt... să dansez.... trăiesc! Furtuna a rămas undeva în urmă... vaporul... nu mai ştiu... Soarele îmi face bine, sângele circulă, respir mai bine...

   A douăzeci şi şasea zi - miercuri, 10

   "Este de datoria fiecărui om să realizeze progresiv nobleţea fiinţei sale." GOETHE

   "Zăresc limpede coloanele care înconjoară Templul. Sute de alte detalii îmi vin în minte. Dar printre ele, este unul care nu se "leagă" deloc. Nu-mi dau seama unde greşesc.
   - Despre ce este vorba? întreabă Denys.
   În cadrul unor expoziţii, am văzut cuţite de sacrificiu pre-columbiene. Ele sunt făcute dintr-un aliaj de aur cu alte metale. Nu seamănă cu cele pe care le foloseam eu însumi.
   - Ce fel de cuţit foloseaţi?
   - Era o armă lungă din piatră sacră. Nu pot să vă spun care era numele rocii: noi o numeam "piatra sfântă".
   "Imaginaţi-vă acele vârfuri de piatră cioplită, considerate ca fiind opera strămoşilor noştri îndepărtaţi. Cuţitul "meu" semăna puţin cu ele. Dar piatra este ca fildeşul cu reflexe trandafirii; mânerul este "bătut cu ciocanul", mat, în timp ce tăişul este şlefuit, strălucitor.
   "Degeaba încerc să mă conving că acele cuţite de sacrificiu nu sunt din piatră, asta văd de fiecare dată.
   - Aţi accepta să daţi detalii unui etnolog?
   - Desigur. Discuţiile ar putea fi interesante.
   - Ce îmi puteţi spune astăzi? întreabă Denys.
   - Am fost cam violent data trecută când am povestit. Nu vă supăraţi pe mine.
   - Aţi vorbit ca un Preot al Soarelui. Aveaţi dreptate;...

   ... bogat pentru că am înţeles. Aşa că am putut să-l "iert" pe tatăl meu pentru că a acordat atâta timp politicii, campaniilor partidului său, dogmelor religiei sale, mai mult decât soţiei şi fiului său. Îl vedeam dedicându-se unor pasiuni şi unor practici din cauza cărora eu suferisem deja atât de mult! Deosebirile dintre noi s-au accentuat. Un om care nu a avut o experienţă concretă a josniciilor şi pericolelor care fac ravagii în acest labirint, nu ar fi reacţionat în acest fel. Altul decât mine, moştenitorul unor acumulări diferite, ar fi considerat această pasiune ca o înclinaţie spre rugby, spre extinderea unei întreprinderi, spre explorarea Amazoniei.
   "În consecinţă, nu era atât de "vinovat'" pe cât părea. În ceea ce mă priveşte, am şi eu o parte de "vină" în această situaţie dificilă. Priveam prejudiciul din punct de vedere unilateral. De fapt, cum nu exista aşa ceva, antagonismul a dispărut. A fost înlocuit de calm, de seninătate. Mă apropii de un adevăr care ne este comun şi mă simt bine în pielea mea.
   - Mai suferiţi din cauza acelei mulţimi lipsite de căldură omenească?
   - Mai puţin. Dar a rămas o vulnerabilitate, destul de mare încă. Cum puteau ei, Denys, să rămână atât de impasibili? Ca psihiatru, cum vă explicaţi acest lucru?
   - Să nu mai vorbim despre psihologia mulţimilor. Să vorbim despre dumneavoastră, pentru că asta este important. Aţi suferit mult timp, în moduri greu de exprimat. Poate că - şi este ceva normal - v-aţi pierdut luciditatea: cereaţi de la oameni ceva ce ei nu puteau să aibă.
   "Din punct de vedere statistic, în această mulţime, cel puţin o persoană ar fi trebuit să vă ureze curaj. Dar nu aţi luat în calcul probabilitatea. Eraţi singur, este adevărat. Eraţi prea îndurerat ca să vă aşteptaţi la aşa ceva. Totuşi vice-regele....
   - Un adversar. Eu speram un prieten!
   "Ştiu, ritmul este altul, cântecul este acelaşi.
   "Această continuitate a caracterului său mă impresionează. "Am pus la un loc elementele disparate care mă sfâşiau într-un fel. Sunt conciliabile. Ele mă explică şi mă unifică.