Adio, vinovăţie!

   Dacă am fi nevoiţi să trecem prin viaţă simţind fiecare emoţie, în fiecare moment, probabil că nu am fi capabili să supravieţuim.
   Aşa cum am sugerat mai înainte, se pare că avem o tendinţă înnăscută de a selecta, filtra şi bloca total trăirile şi de a le păstra zile întregi, luni, ani şi, uneori, decenii. Aşadar, suntem capabili să îndepărtăm din regiunea conştientă a minţii noastre impulsurile, gândurile şi amintirile tulburătoare inacceptabile - cel puţin pentru o vreme. Dacă nu am fi fost capabili să facem acest lucru, posibilitatea de a ne exprima sentimentele ar fi crescut nemăsurabil şi indiscriminant. Imaginaţi-vă un băiat de opt ani care simte ură faţă de mama lui pentru că aceasta îl forţează să ia lecţii de vioară, şi care nu ar avea capacitatea de a bloca aceste sentimente, aşa încât se va răzbuna punându-i acesteia în supă peştişorul din acvariu. Luaţi în considerare cazul unui adolescent care nu a luat niciun examen, ca expresie indirectă a dorinţei sale de a se elibera de părinţii lui foarte exigenţi. Dacă ar fi acţionat, în loc să îşi reprime acele sentimente, şi-ar fi făcut bagajele şi ar fi plecat de acasă. Un om de vârstă mijlocie şi-ar fi omorât chirurgul dacă nu ar fi fost capabil să-şi reprime mânia faţă de acesta pentru operaţia de mântuială făcută pe coloana lui. Fără capacitatea de a pune sub lacăt emoţiile, un copil, victima unui viol, n-ar mai putea funcţiona în preajma unui bărbat, poate pentru tot restul vieţii sale; supravieţuitorul unui accident de maşină nu ar mai fi capabil să conducă o maşină în urma acestui eveniment; n-am putea supravieţui pierderii unei persoane pe care o iubim; cineva care a fost abandonat în copilărie nu ar mai fi capabil să trăiască despărţiri în viaţa adultă, aceasta însemnând intoleranţă pentru oricine îşi ia la revedere de la el, cu o ocazie obişnuită.
   Capacitatea naturală de a depozita, de conţine şi reţine emoţiile constituie aspectul pozitiv al funcţionării inconştientului. Numesc această capacitate automată de gestionare a emoţiilor sistemul imunitar psihologic.

   Ideea că este mai bine să dai decât să primeşti o avem adânc înrădăcinată în cultura noastră, mai ales pe timpul sărbătorilor, când a oferi daruri e ceva la ordinea zilei. Acest capitol pune sub semnul îndoielii această credinţă şi detaliază condiţiile care susţin propunerea mea că nu este întotdeauna mai bine să dai în loc să primeşti şi că atât dăruirea, cât şi bunătatea pot fi "purtate" doar ca măşti protectoare.
   De obicei admirăm oamenii care pot să îşi amâne satisfacerea nevoilor, poftelor şi dorinţelor pentru a dărui şi a fi buni cu ceilalţi. Persoanele care afişează trăsătura bunătăţii sau a altruismului par a intra mai uşor în contact cu ceilalţi. Faptul că sunt abordabili, de încredere, grijulii şi dau sfaturi bine intenţionate serveşte la întărirea relaţiilor pe care le stabilesc. Dicţionarul Webster defineşte bunătatea (kindness) în felul următor: "Natură sau fire înţelegătoare, tolerantă sau plăcută, caracter bun, altruist, generos, caritabil, indulgent şi filantropic". Aristotel considera bunătatea ca fiind de ajutor atunci când este orientată către o persoană aflată în nevoie, fără a aştepta în schimb o răsplată. Actul este orientat în mod exclusiv în favoarea persoanei care a fost ajutată, şi nu către cel care a oferit ajutorul. Alţi filosofi susţin că o persoană cu adevărat "de treabă" nu are niciun motiv ascuns şi de aceea interesul său faţă de ceilalţi este sincer şi nu poate fi considerat manipulativ, înşelător sau condescendent. Bunătatea apare, în codul medieval cavaleresc, ca fiind "o virtute cavalerească" împreună cu dreptatea, curajul, mila, speranţa, fidelitatea, iertarea şi răbdarea. Divina comedie a lui Dante se referă la "bunătate" ca la una dintre virtuţile umane de o importanţă deosebită, prin contrast cu cele şapte păcate de moarte. Esop scria că actele de bunăvoinţă, indiferent cât de mici ar fi, nu sunt niciodată în van şi că bunăvoinţa binecuvântează atât pe cel care o oferă, cât şi pe cel care o primeşte.
   Pentru bogaţi sau săraci, pentru celebrităţi sau oameni de rând, influenţarea vieţii altcuiva, purtându-te bine cu el sau oferindu-i ajutor, creşte stima de sine şi stabileşte o legătură cu ceilalţi,...

   ...şi oferind altceva decât au nevoie ceilalţi, toate acestea le întăresc binevoitorilor le întăreşte iluzia de apropiere prin care evită o adevărată relaţie cu sine şi prin care, în ultimă instanţă, îi îndepărtează pe ceilalţi. Personalităţile binevoitoare şi-au perfecţionat capacitatea de a fi "aproape" de ceilalţi, în timp ce se păstrează totuşi la distanţă emoţională de ei... o distanţă ce le este transmisă şi celorlalţi. "Ataşamentele pe verticală" pe care le formează (opuse celor egale sau "orizontale") îi plasează într-o poziţie sigură din punct de vedere emoţional, poziţie pe care trebuie să o păstreze. în ultimă instanţă, îngrijitorilor poate că le pasă cu adevărat de ceilalţi, dar nu sunt capabili să le ofere mai mult. Este posibil ca acel ceva să nu fie ceea ce îşi doresc ceilalţi de la ei, dar, până ce nu se vor elibera de trecutul lor toxic, e tot ceea ce pot face. Din acest punct de vedere, merită mai degrabă compasiunea noastră, decât judecata şi critica. Emoţiile dependenţilor de a-i îngriji pe ceilalţi sunt atât de bine ferecate de sistemul de protecţie (de alarmă) al traumei, încât ei se află într-o stare de constipare emoţională şi nu sunt capabili să exprime ceea ce gândesc că ar trebui să exprime. Efortul lor de a dărui afectiv este atât de reţinut, încât sunt condamnaţi să ofere substitute pentru ceea ce au nevoie ceilalţi de la ei. Substitutele, adică exprimarea deghizată a dragostei - darurile, serviciile, favorurile şi toate celelalte -, sunt insuficiente atât pentru cel care dă, cât şi pentru cel care primeşte. Cel care oferă doreşte să-şi exprime afecţiunea şi dragostea, dar nu poate face asta atâta timp cât este cufundat în sindromul binevoitorului. Ca în cazul oricărei alte adicţii, unul dintre motivele pentru care o adicţie este o adicţie este acela că substitutul eşuează în mod inevitabil în a umple nevoia originară. Deşi comportamentul dependenţilor de a face pe plac celorlalţi este manipulativ, aş spune că nu este totuşi înrădăcinat în intenţia conştientă, ci în schimb se află în relaţie cu constipaţia emoţională la care m-am referit mai sus. Din cauza acestei limitări relaţionale, dependenţii de îngrijirea altora (vezi mai jos) sunt adesea respinşi fără niciun fel de compasiune, o stare de fapt care produce o dorinţă disperată de a menţine o poziţie verticală...

   Reexaminarea "lecţiilor de viaţă" pe care le-am absorbit cumva pot duce la descoperiri interesante şi importante. De exemplu, ideea că nu este întotdeauna bine să dai în loc să primeşti pentru unii poate constitui o revelaţie, iar pentru alţii poate fi percepută ca o ofensă. A înţelege bunăvoinţa poate avea şi unele beneficii, ce pot duce la o viaţă de mai bună calitate. O persoană poate fi în acelaşi timp generoasă, dar şi să aibă grijă de sine. Sinceritatea şi onestitatea sunt considerate virtuţi, dar nu este de dorit să se manifeste împreună, tot timpul. Afirmaţia: "Simt că există o atracţie între noi" este cu siguranţă mai puţin dăunătoare decât: "Trebuie să-ţi spun că eşti o persoană urâtă". Ultima afirmaţie este cu siguranţă mult mai deschisă, mai sinceră şi mai directă.
   Romantismul este un alt concept foarte apreciat de cei care se îndrăgostesc. Cu siguranţă că, pentru romanticii de orice vârstă, florile, muzica, poezia, un vin bun şi o ambianţă plăcută creează momente şi sentimente foarte plăcute. Totuşi, una e să fii romantic şi alta să te îndrăgosteşti până peste cap de cineva. Chiar şi Freud a spus că a iubi şi a fi îndrăgostit sunt două lucruri foarte diferite. Este remarcabil modul în care mulţi oameni inteligenţi, stabili iau decizii importante (diferite forme de angajamente) când sunt îndrăgostiţi până peste cap. Viorile cântă, cina e deosebită, sexul e nemaipomenit şi toată lumea, inclusiv prietenii şi familia, este "minunată". Cei doi iubiţi îşi respectă spaţiul personal şi par a fi încântaţi de hobby-urile şi de interesele celuilalt. Chiar aşa să fie?! N-au trecut nici măcar şase luni de când se cunosc. Se ştiu cu adevărat unul pe celălalt sau sunt în euforia din această fază incipientă a relaţiei? A existat vreun conflict între ei până acum? Dacă da, cum i-au făcut faţă? S-au apropiat atât sentimental, cât şi fizic şi realizează diferenţa dintre acestea două? în viitorul nu foarte îndepărtat, va fi pusă la încercare consistenţa relaţiei. Odată ce profilul uneia dintre părţi va interacţiona mai dur cu biografia celeilalte, vor fi oare capabili să fie de acord cu "diferenţele de personalitate"? Vor găsi oare calea către comunicarea liberă (deschisă), către încrederea şi respectul reciproc faţă de aşteptările, nevoile şi dorinţele celuilalt? Sau, atunci când vor intra în "faza reală" a relaţiei lor, etapa romantică se va dovedi a fi fost o iluzie? Iertarea, ca şi romantismul, bunătatea, onestitatea şi francheţea, este o altă virtute foarte apreciată de societate. Totuşi, din punctul meu de vedere, falsa iertare reprezintă o gafă majoră în cadrul relaţiilor profunde, putând contribui la apariţia interacţiunilor superficiale şi artificiale încărcate de anxietate, asta în cazul în care respectivele relaţii reuşesc să supravieţuiască. Atunci când indivizii iartă doar de dragul de a ierta, pentru că aşa este bine şi frumos - şi numai din motivul acesta -, îşi neagă de fapt adevăratele sentimente care au creat acea schismă. Sau, şi mai rău, sunt conştienţi de acele sentimente şi nu şi le exprimă faţă de partener. Cu toţii cunoaştem tensiunea care apare atunci când "ţinem înăuntrul nostru" resentimente faţă de cineva care ne-a rănit, pretinzând că totul e în ordine. Pe de altă parte, iertarea sinceră eliberează această tensiune, după care ambele părţi pot să comunice ceea ce simt, în mod deschis şi direct, în timp ce fiecare învaţă şi înţelege sensibilităţile celuilalt.
   Dacă stăm să ne gândim bine, sinceritatea este, şi ea, supraestimată. Mulţi dintre oameni îşi declară intenţiile sub formă de promisiuni şi chiar le cred la momentul respectiv (chiar şi politicienii pot fi sinceri... cred). Totuşi, informaţiile noi pot schimba contextul care a creat (falsa) impresie că persoana a fost minci¬noasă de la bun început. Un al doilea motiv pentru care e bine să nu idealizăm conceptul de sinceritate este acela că există ocazii în care o persoană este sinceră, dar nu îşi controlează pe deplin sentimentele care se ascund după acea sinceritate. De exemplu, Andreea, deşi ezitase oarecum, fusese sinceră atunci când căzuse de acord cu Bud să trăiască împreună, fără a se căsători însă. Andreea credea, conform tradiţiei ei (latino-americane), că dragostea şi căsătoria sunt practic sinonime, credinţă ce intra în conflict cu realitatea ei, ea simţindu-se iubită de Bud, chiar dacă nu erau căsătoriţi. Bud (evreu), un tip cu o gândire independentă, o tachina pe Andreea: "Dacă mi-aş fi urmat credinţele culturale, aş fi ajuns rabin, şi nu angajat în industria de divertisment". Andreea...