Al treilea secret de la Fatima

   Un prim fapt curios, dieceza de Leiria, în care Da Silva este numit episcop în august 1920 şi din care face parte parohia din Fatima, fusese desfiinţată în 1881 de Papa Leon al XlII-lea. Ea este înfinţată în ianuarie 1918, fără îndoială, ca urmare a apariţiilor. Limbile ascuţite văd deja acolo un "mobil posibil" al unei eventuale manipulări. Astfel, această chestiune care îşi va asuma o dimensiune mondială îşi înfigea rădăcinile într-o sumbră afacere administrativă de dieceză! Nu este mai puţin adevărat că da Silva este omul momentului. După ce şi-a consacrat dieceza Fecioarei (15 august 1920), el o întâlneşte pe Lucia, în anul 1921. În iunie decide să o îndepărteze pe Lucia de Fatima şi să o izoleze. Lucia, căreia o doamnă din înalta societate îi promisese deja grija şi protecţia sa, este astfel, foarte rapid, smulsă din căminul său. Tânăra, căreia i s-a cerut să nu-şi dezvăluie niciodată numele, nici satul de origine şi nimic în privinţa viziunilor, este plasată într-o instituţie destinată educaţiei tinerelor sărace: l'Asilo de Vilar, la surorile Sfintei Dorotea, în apropiere de Porto. I se interzice să meargă la plimbare cu celelalte fete. Ea studiază, însă nu este primită la examene.
   "Şi să las totul, astfel, o dată pentru totdeauna! Pentru a merge nu-ştiu-unde, la Porto; nici măcar nu ştiu unde este Porto, nu cunosc pe nimeni acolo! Aceste gânduri şi aceste meditaţii îmi provocau o tristeţe atât de mare încât ideea de a merge la Porto îmi apărea ca a mă îngropa de vie într-un mormânt" (Lucia, Al Şaselea Memoriu).
   Pentru a descrie extrema severitate a recluziunii Luciei este de ajuns să considerăm condiţiile cele mai dramatice, în anul 1942 sănătatea mamei Luciei se degradează. Ea cere ca Lucia să vină să o vadă la Fatima. Superioarele răspund negativ. Lucia îi scrie atunci lui da Silva, care...

   În data de 21 septembrie 1978 el scrie în jurnalul său: "în ziua de 11 iulie 1977 (în acea zi el celebrează serviciul divin în mănăstirea carmelitelor din Coimbra) sora Lucia ceru să mă vadă. Am acceptat cu puţină neîncredere. Aceste lucruri îmi provoacă o oarecare agitaţie. Lucia era o micuţă călugăriţă comunicativă care mi-a vorbit două lungi ore când eu îmi propusesem câteva minute pentru a o binecuvânta. Au trecut ca o clipită. Ea nu mi-a vorbit despre apariţii, nici despre faimosul secret, ci despre o preocupare care îi frământa sufletul în legătură cu degradarea tagmei clericilor şi a credinţei. Ea a rămas apoi ca aţipită şi a trecut un moment de tăcere. îmi vorbea cu ochii plecaţi, însă, deodată, mă privi fix timp de câteva secunde: «În ceea ce vă priveşte, domnule patriarh, mi-a spus ea cu vorbe care, în mod manifest, nu erau ale ei, coroana lui Hristos şi zilele lui Hristos.» Ea căzu din nou în tăcere în timp ce nici eu nu mai scoteam nici un cuvânt, foarte emoţionat. De atunci nu am încetat să mă gândesc la acestea nici o singură noapte. Coroana lui Hristos este, poate, ceea ce eu numesc «opresiune»; zilele lui Hristos ar fi zilele mele, săptămânile mele, anii mei... Nu ştiu. Astăzi este cea de-a douăzeci şi cincea zi a pontificatului meu. Anii lui Hristos au fost treizeci şi trei... Nu ştiu!"
   Mai târziu, ales papă, el i se destăinuieşte prietenului său, teologul don Germano Pattaro: "Ceea ce sora Lucia mi-a spus în luna iulie 1977 s-a transformat într-o piatră pe inimă. Acest gând era prea stânjenitor, prea contrar întregii mele fiinţe. Nu era credibilă, şi totuşi previziunea surorii Lucia s-a adeverit. Sunt papă. Dacă voi avea viziunea, mă voi întoarce la Fatima pentru a consacra lumea şi, în special, poporul Rusiei Sfintei Fecioare, după indicaţiile pe care aceasta i le-a dat surorii Lucia."

   Pe 13 noiembrie 1964, Paul al Vl-lea îşi depune tiara pe altar, renunţând la ea pentru totdeauna. Astfel, jurământul fraţilor fondatori este împlinit. "Inspiratorii, filosofii şi şefii istorici ai Revoluţiei Franceze juraseră să pună coroana şi tiara pe mormântul lui Jacques de Molay1" (Albert Pike, Morals and dogma).
   Într-o scrisoare, citată de Lion de Poncis, care îi este adresată de un mason, este scris: "Cu Paul al Vl-lea noi ara învins." În timpul călătoriei sale la Pământul Sfânt în 1964, pe Muntele Măslinilor, Paul al Vl-lea 1-a îmbrăţişat în mod simbolic pe patriarhul ortodox Athenagoras, mason de al 33-lea grad, apoi, în preajma închiderii Conciliului Vatican II, cei doi au revocat excomunicarea lor reciprocă.
   În timpul apariţiei de La Salette, Maica Domnului avertizase: "În anul 1864 Lucifer cu un mare număr de demoni vor fi scoşi din infern. [...] Cărţile blestemate vor fi în mare număr pe pământ şi spiritele tenebrelor vor răspândi peste tot o delăsare universală pentru tot ceea ce priveşte serviciul divin. [...] Guvernanţii civili vor avea cu toţii aceeaşi ţintă, care va fi de a aboli şi de a face să dispară orice principiu religios pentru a face faţă materialismului, ateismului şi tuturor soiurilor de vicii."
   Pe data de 13 octombrie 1884, Papa Leon al XlII-lea ar fi auzit voci, la sfârşitul slujbei, ieşite din spatele tabernacolului, schimbând un dialog ciudat:
   - "Pot să-ţi distrug Biserica.
   - Fă-o dacă ai puterea aceasta.
   - Pentru aceasta mai am nevoie de ceva timp, între şaptezeci şi o sută de ani.
   - Ai timp, fă ceea ce vrei tu."

   Vaticanul ordonă, cum se cuvine, o anchetă. Episcopul de Mostar-Duvno, monseniorul Zanic, este însărcinat cu aceasta. O primă comisie este stabilită încă din 11 ianuarie 1982. însă, care nu o fi fost surpriza episcopului, când a văzut sosind în data de 14 ianuarie trei dintre cei şase vizionari cu un "mesaj" de la Fecioară acuzându-i comportamentul faţă de anumiţi franciscani din Mostar, numindu-l necredincios şi îndoindu-se că ar fi fost un "copil credincios" al Bisericii. Sărmanul episcop, totuşi devotat Fecioarei căreia îi consacrase cu puţin timp mai înainte catedrala din Mostar, iată că i-a fost dată o săpuneală ca unuia murdar! Asta începe rău! În ciuda acestui fapt, episcopul dă drumul la lucrările comisiei. El le propune vizionarilor să pună în scris natura marelui semn, fiecare în două exemplare, sigilate în plicuri diferite. Cancelaria ar păstra una, vizionarii alta. În momentul marelui semn se vor fi deschis plicurile şi se vor fi verificat. Dar apare o problemă: cinci dintre cei şase vizionari refuză să se supună cerinţei pentru că "Fecioara le-a interzis"! Un singur vizionar, Ivan, acceptă. Din nefericire, marele semn nu s-a produs niciodată. Această primă comisie a prilejuit o comunicare între Zanic şi Joseph Ratzinger.
   Luând în considerare numărul mare de tulburări provocate de această afacere, episcopul se îndoieşte că ar fi de origine divină. Să fie aceasta opera unui demon? Deşi îi este greu să accepte această ipoteză, Zanic mărturiseşte că "acest gând îi trece prin minte". Cât despre restul, el constată că uneori copiii au minţit; uneori, ceea ce ei spun, mai ales asupra treburilor parohiei, reflectă poziţia franciscanilor, însă el se lasă în grija unei comisii lărgite. O a doua, apoi o a treia comisie sunt numite. În acest timp, şuvoiul de pelerini nu încetează să se umfle, iar Biserica nu ştie cum să oprească acest fenomen. În anul 1991 comisia declară că...