Aleph

   - Foarte bine. Asta-i îndoiala care îl face pe om să evolueze.
   Ca de obicei, răspunsuri bune şi vorbe frumoase, dar astăzi ele nu au efect.
   - Am să-ţi spun ce simţi, continuă J. Că tot ce ai învăţat nu a prins rădăcini, că eşti în stare să te cufunzi în universul magic, dar nu reuşeşti să rămâi cufundat în el. Că poate asta nu-i decât o mare fantezie pe care fiinţa omenească şi-o creează pentru a alunga frica de moarte.
   Problemele mele sunt mai profunde: sunt îndoieli legate de credinţă. Am o singură certitudine: există un univers paralel, spiritual, care interferează cu lumea în care trăim. în afară de asta, tot restul - cărţi sacre, revelaţii, ghiduri, manuale, ceremonii - toate mi se par absurde.
   - Să-ţi spun acum ce am simţit eu, continuă J. în tinereţe eram orbit de toate lucrurile pe care putea să mi le ofere viaţa, credeam că sunt capabil să-1 obţin pe fiecare dintre ele. Când m-am căsătorit, am avut de ales un singur drum, fiindcă trebuia să-mi întreţin soţia pe care o iubesc şi copiii. La 45 de ani, după ce am ajuns un cadru executiv de succes, mi-am văzut copiii crescând şi plecând de acasă şi mi-am zis că, de acum încolo, totul va fi o repetiţie a ce trăisem deja. Atunci a început căutarea mea spirituală. Sunt o persoană disciplinată şi m-am dedicat ei cu toată energia. Am trecut prin perioade de entuziasm şi de lipsă de credinţă până ce am ajuns în momentul pe care îl trăieşti tu acum.
   - J., oricât mă străduiesc, nu reuşesc să spun: "Sunt mai aproape de Dumnezeu şi de mine însumi", reiau eu, cu o oarecare exasperare.
   - Asta pentru că, la fel ca toţi ceilalţi oameni de pe lumea asta, ai crezut că timpul o să te înveţe să te apropii de Dumnezeu. Dar timpul nu ne învaţă; el ne aduce doar senzaţia de oboseală, de îmbătrânire.
   Acum stejarul părea că mă priveşte. Trebuie să numere peste patru secole, şi tot ce a învăţat este să dăinuie în acelaşi loc.
   - De ce am făcut un ritual în jurul stejarului? Cu ce ne ajută asta să fim mai buni?
   - Fiindcă oamenii nu mai fac ritualuri în jurul stejarilor. Şi, când acţionezi într-un mod care poate părea absurd, atingi ceva profund în sufletul tău, în partea sa ancestrală, mai apropiată de originea tuturor lucrurilor.
   Asta-i adevărat. Am întrebat ce ştiam şi am primit răspunsul pe care îl aşteptam. Trebuie să folosesc mai bine fiecare minut petrecut lângă el.
   - A sosit momentul plecării, spune J., dintr-odată.
   Mă uit la ceas. Îi explic că aeroportul e aproape, putem să ne mai continuăm discuţia un timp.
   - Nu la asta mă refer. Când am trecut prin ceea ce treci tu, am găsit răspunsul în ceva ce s-a întâmplat înainte să mă nasc. Asta îţi sugerez eu acum să faci.
   Reincarnare? J. m-a descurajat întotdeauna să-mi vizitez vieţile trecute.
   - Am fost deja în trecut. Am învăţat singur, înainte de a te cunoaşte. Am mai vorbit despre asta; am văzut două incarnări: un scriitor francez din secolul al XIX-lea şi un...
   - Da, ştiu.
   - Am comis greşeli pe care nu le mai pot repara acum. Şi mi-ai spus să nu mai fac asta, pentru că doar mi-aş mări vina. Să călătoreşti în vieţile trecute e ca şi cum ai săpa o groapă în pământ şi ai lăsa ca focul de dedesubt să-ţi incendieze prezentul.

   Deşi un interviu pentru televiziune este lucrul cel mai puţin intim din lume, editorul şi bucătarul se îndepărtează. Hilal şi traducătorul nu se mişcă.
   - Puteţi să veniţi puţin mai la stânga?
   Nu, nu pot. Acolo e Aleph-ul, creat de numeroasele persoane care au fost în locul acela. Deşi Hilal se află la o distanţă sigură şi ştiu că scufundarea în punctul unic ar fi provocată doar dacă ne-am afla acolo îm¬preună, consider că e mai bine să nu risc.
   Camera e pusă în funcţiune.
   - înainte să începem, aţi spus că interviurile şi promovarea nu erau obiectivele dumneavoastră în călătoria aceasta. Puteţi să ne explicaţi de ce v-aţi hotărât să călătoriţi cu Transsiberianul?
   - Pentru că aveam chef. Un vis de adolescent. Nimic foarte complicat.
   - După câte înţeleg, un asemenea tren nu e locul cel mai confortabil din lume.
   Trec pe pilot automat şi încep să răspund fără să mă gândesc prea mult. întrebările continuă - despre experienţă, aşteptări, întâlnirile cu cititorii. Răspund cu răbdare, cu respect, deşi îmi doresc să termin cât mai repede. în minte calculez că au trecut deja zece minute, dar el continuă să întrebe. Discret, în aşa fel încât să nu prindă camera, fac cu mâna un semn care spune că ajungem la sfârşit. El se fâstâceşte puţin, dar nu-şi pierde cumpătul.
   - Călătoriţi singur?
   Lumina "Atenţie!" clipeşte în faţa mea. După cum se vede, zvonul a şi început să circule. Şi-mi dau seama că ăsta e UNICUL motiv al interviului neaşteptat.
   - Nici gând. N-aţi văzut câtă lume era în jurul mesei?
   - Dar, după câte am văzut, spalla de la Conservatorul in Ekaterinburg...
   Bun jurnalist, a lăsat întrebarea cea mai complicată pentru final. Dar nu este primul interviu din viaţa mea, aşa că îl întrerup:
   - ... da, e în acelaşi tren. Nu-1 las să continue: Când am aflat asta, am rugat să fie invitată să viziteze vagonul nostru de câte ori va avea chef. Ador muzica.
   Arăt spre Hilal.
   - E o tânără foarte talentată, care ne face din când în când plăcerea s-o auzim cântând la vioară. Nu vreţi să-i luaţi un interviu? Sunt sigur că vă va răspunde cu cea mai mare plăcere la întrebări.
   - Dacă va fi timp.
   Nu, el nu se află aici ca să vorbească despre muzică, dar decide să nu insiste şi schimbă vorba.
   - Ce înseamnă Dumnezeu pentru dumneavoastră?
   - CINE ÎL CUNOAŞTE PE DUMNEZEU NU-L DESCRIE. CINE ÎL DESCRIE PE DUMNEZEU NU-L CUNOAŞTE.
   Hopa!
   Fraza mă surprinde. Deşi am fost întrebat asta de nenumărate ori, răspunsul pilotului automat este întotdeauna: "Când Dumnezeu i s-a definit lui Moise, a spus: «Eu sunt Cel ce sunt». Astfel că el nu este nici subiectul, nici predicatul, ci verbul, acţiunea".
   Yao se apropie.
   - Perfect, încheiem interviul. Mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat.

   Niciodată nu putem răni un suflet, pentru că niciodată nu-l putem răni pe Dumnezeu. Dar rămânem prizonieri ai memoriei, şi asta face ca viaţa noastră să fie nefericită, chiar dacă avem totul ca să fim fericiţi. Ce bine ar fi să putem fi pe de-a-ntregul aici, ca şi cum ne-am fi trezit în acest moment pe acest pământ şi ne-am fi întâlnit într-un lăcaş sfânt acoperit cu aur. Dar nu putem.
   - Nu ştiu de ce trebuie să-1 iert pe bărbatul pe care îl iubesc. Poate că ar fi un singur motiv pentru asta: că nu am auzit niciodată acelaşi lucru ieşit din gura ta.
   Un miros de tămâie începe să se răspândească. Preoţii intră pentru slujba de dimineaţă.
   - Uită cine eşti în această clipă şi du-te în locul unde se află cea care ai fost întotdeauna. În acel loc vei găsi cuvintele exacte pentru iertare şi mă vei ierta prin ele.
   Hilal caută inspiraţie în zidurile aurite, în coloane, în persoanele care intră la ora aceea matinală, în flăcăruile lumânărilor aprinse. Închide ochii, poate ascultând de sugestia mea şi imaginându-şi notele unei melodii.
   - N-ai să crezi. Mi se pare că văd o fată... o fată care nu mai este aici şi vrea să revină...
   O rog să asculte ce are de spus fata.
   - Fata iartă. Nu pentru că a devenit sfântă, ci pentru că nu mai suportă să care povara acestei uri. Ura oboseşte. Nu ştiu dacă schimbă ceva în Cer sau pe Pământ, dacă îmi salvează sau îmi osândeşte sufletul, dar sunt epuizată şi abia acum înţeleg asta. Îl iert pe bărbatul care a vrut să mă distrugă când aveam zece ani. El ştia ce face, eu nu ştiam. Dar am socotit că era vina mea, l-am urât pe el şi pe mine, i-am urât pe toţi cei care se apropiau, şi acum sufletul meu se eliberează.
   Nu, nu asta aşteptam eu.
   - Iartă totul şi pe toţi, dar iartă-mă pe mine, o rog. Include-mă în iertarea ta.
   - Iert totul şi pe toţi, inclusiv pe tine, deşi nu-ţi cunosc crima. Iert pentru că te iubesc şi pentru că tu nu mă iubeşti, iert pentru că mă ajuţi să fiu totdeauna aproape de demonul meu, deşi nu m-am mai gândit la el de ani de zile. Iert pentru că mă respingi şi puterea mea se pierde, iert pentru că nu înţelegi cine sunt eu şi ce fac aici. Te iert pe tine şi pe demonul care îmi atingea corpul când eu încă nu înţelegeam exact ce era viaţa. Îmi atingea corpul, dar îmi deforma sufletul.
   Îşi împreunează mâinile ca pentru o rugăciune. Mi-ar plăcea ca iertarea să fie numai pentru mine, dar Hilal izbăveşte toată lumea ei. Şi poate că e mai bine aşa.
   Corpul ei începe să tremure. Ochii i se umplu de lacrimi.
   - Trebuie să fie aici? Trebuie să fie într-o biserică? Haide să ieşim sub cerul liber. Te rog!
   - Trebuie să fie într-o biserică. într-o zi vom face asta sub cerul liber, dar astăzi trebuie să fie într-o biserică. Te rog, iartă-mă.
   Ea închide ochii şi ridică mâinile spre tavan. O femeie care intră vede gestul şi face un semn de dezaprobare din cap: suntem într-un loc sfânt, riturile sunt diferite, ar trebui să respectăm tradiţia. Mă prefac că nu observ şi sunt uşurat pentru că acum Hilal vorbeşte cu Spiritul, care dictează rugăciunile şi legile adevărate, şi nimic de pe lumea asta nu o poate distrage.
   - Mă eliberez de ură prin iertare şi iubire. înţeleg
că suferinţa, când nu poate fi evitată, este aici ca să
mă facă să înaintez spre glorie. Înţeleg că totul se înlănţuie, toate drumurile se întâlnesc, toate fluviile curg
spre aceeaşi mare. De aceea sunt în acest moment...

   Urcăm până în vârful stâncii. încă se mai vede orizontul roşu. în jurul nostru sunt doar tufe pitice şi, în est, vreo trei, patru copaci care încă nu au înmugurit. Pe unul dintre ei, resturi de ofrande şi o carcasă de animal legănându-se pe o cracă. Bătrânul şaman inspiră respect şi înţelepciune; nu-mi va arăta nimic nou, pentru că am parcurs deja multe căi şi ştiu că toate se întâlnesc în acelaşi loc. Şi totuşi, văd că are intenţii serioase. În timp ce pregăteşte ritualul, în mintea mea caut să-mi amintesc tot ce am învăţat cu privire la rolul lui în istoria civilizaţiei.


   În vremurile străvechi, triburile aveau două figuri dominante. Prima era căpetenia: cel mai curajos, puternic şi capabil să-i învingă pe ceilalţi bărbaţi care îl provocau, destul de inteligent ca să scape din conspiraţii în veşnica luptă pentru putere - luptă care nu are loc numai astăzi, ci s-a născut în negura timpurilor. Odată statornicit în funcţie, devenea răspunzător de ocrotirea şi bunăstarea poporului său în lumea fizică. Cu trecerea timpului, ceea ce fusese o alegere naturală a sfârşit prin a se corupe, iar funcţia conducătorului a început să fie transmisă ereditar. Aşa a apărut succesiunea la putere, de unde au apărut împăraţii, regii, dictatorii.
   Dar mai important decât conducătorul era şamanul, încă din zorii umanităţii, oamenii percepeau prezenţa unei forţe superioare, raţiunea vieţii şi a morţii, fără să-şi poată explica exact de unde venea aceasta. Odată cu naşterea iubirii, apare nevoia unui răspuns la misterul existenţei. Primii şamani au fost femei, surse ale vieţii; cum nu erau ocupate cu vânătoarea şi cu pescuitul, se dedicau contemplării şi au sfârşit prin a se cufunda în tainele sacre. Tradiţia era mereu transmisă celor mai capabile, care trăiau izolate şi de aceea erau majoritatea virgine. Lucrau pe un plan diferit, echilibrând forţele lumii spirituale cu cele ale lumii fizice.
   Procesul a fost aproape întotdeauna acelaşi: şamanul grupului intra în transă prin intermediul muzicii (în mod normal percuţie), bea şi administra poţiuni pe care le găsea în natură, sufletul lui ieşea din trup şi intra în universul paralel. Acolo întâlnea spiritele plantelor, animalelor, morţilor şi viilor - cu toţii convieţuind într-un timp unic, cel pe care Yao îl numeşte energia ki şi la care eu mă refer drept Aleph. în acel punct unic, îşi întâlnea călăuzele, echilibra energiile, vindeca bolile, provoca ploile, restabilea pacea, descifra simbolurile şi semnele trimise de natură, pedepsea orice individ care ar fi putut să tulbure contactul tribului cu Totul. În acele vremuri, cum călătoria în căutarea hranei obliga tribul să se deplaseze întruna, nu se pu¬teau construi temple sau altare. Exista doar un Tot, în pântecul căruia călătorea tribul.
   Aşa cum s-a întâmplat cu căpeteniile, şi funcţia şamanilor s-a denaturat. De vreme ce sănătatea şi protecţia grupului depindeau de armonia cu pădurea, câmpul şi natura, femeile răspunzătoare de contactul spiritual au început să fie învestite cu o mare autoritate, în general superioară celei a conducătorului. Într-un moment pe care istoria nu ştie să-l precizeze (deşi se crede că a fost imediat după descoperirea agriculturii şi sfârşitul nomadismului), harul feminin a fost uzurpat de bărbat. Forţa a predominat asupra armoniei. Calităţile naturale ale acelor femei nu mai erau luate în seamă; singurul lucru care conta era puterea pe care o deţineau.