Anul zen

   25 ianuarie

   A fost odată un negustor bogat, care nu ştia să se bucure de averea lui şi nu lăsa pe nimeni din preajma lui să beneficieze de ea. El refuza toate mâncărurile rafinate şi se mulţumea cu supă şi orz. Purta haine uzate şi cârpite şi, ca mijloc de transport, avea o căruţă veche, acoperită de un coviltir din frunze. Nu dădea nimic; şi cea mai mică monedă oferită unui cerşetor i se părea o nebunie, o generozitate menită să atragă ruina. A murit fără urmaşi şi a ajuns direct în infern.
   Lăsase în urma lui atâtea bogăţii, încât a fost nevoie de şapte zile şi şapte nopţi pentru a transporta aurul ascuns în pivniţele lui până la vistieria regală.
   Amar destin.

   10 aprilie

   Citesc adeseori cu bucurie pe Maestrul Eckhart, marele mistic creştin. Johannes Eckhart, născut în 1260, în oraşul german Hochheim, decedat înjur de 1328, la Avignon. Nu mă îndepărtez deloc, prin aceasta, de gândirea zen. Toate religiile se reunesc prin cele mai înalte principii.
   Comentând acest pasaj din Evanghelia Fericirii Depline: "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor" (Luca, v, 3), Maestrul Eckhart ne spune:
   "Acesta este un om cu adevărat sărac, de o sărăcie interioară, care nu vrea nimic, nu ştie nimic, nu are nimic."
   Omul cu adevărat sărac cu duhul nu vrea nimic, nu doreşte nimic. Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în el.
   Omul cu adevărat sărac în inima lui este golit de orice cunoaştere. Dumnezeu, care este în toate, îi este de ajuns. Omul cu adevărat sărac nu posedă nimic, nici chiar propria sa existenţă. El este doar locul lui Dumnezeu.
   Omul cu adevărat sărac este asemenea cerului albastru infinit, nelimitat; el nu mai există ca formă particulară, căci este una cu Dumnezeu. Gândirea mistică a Maestrului Eckhart se împleteşte cu cea zen. Este experienţa "vidului esenţial", conversia Deşteptării, a Satori, a Iluminării.

   Am aruncat acest lucru de nimic
   care este numit "Eu"
   şi am devenit universul imens.
                               Natsume Soseki

   28 mai

   A fost odată un preot zen care avea în răspunderea sa un mic templu, mică insulă de seninătate, aproape de Kyoto. Pasionat de grădinărit, el îngrijea veşnic florile de lotus, desenele de pe nisipul dintre stânci, arborii şi tufele. îl avea ca vecin pe un maestru zen foarte bătrân, care îşi sfârşea zilele într-un templu minuscul, alăturat de al său.
   În acele ultime zile de mai, preotul-grădinar fu anunţat că persoane importante din capitală doresc să viziteze micul său templu şi vestita lui grădină. Venirea acestora era anunţată pentru după-amiază. Preotul se puse cu ardoare pe treabă, de îndată. El greblă nisipul, aranja cu gust şi precizie câteva frunze de copac, oferind ansamblului acel aer de simplitate, de subtilă nesfârşire, de eternitate, caracteristic unei grădini zen. Satisfăcut în cele din urmă, el îi aşteptă cu hotărâre pe iluştrii lui vizitatori. În acel moment, vecinul său, foarte bătrânul
maestru zen, se apropie de gard:
   - Ce minunată realizare! exclamă acesta. Mi-ar plăcea să dau o tuşă finală...
   Preotul, deşi puţin neliniştit, deschise poarta. Nu poţi fi lipsit de respect faţă de un maestru zen, chiar dacă este foarte bătrân şi puţin ciudat. Atunci, cu mersul său ezitant, bătrânul se îndreptă spre frumosul mijloc al grădinii. Din câteva mişcări de greblă, el împrăştie frunzele artistic aşezate şi răvăşi pe nisip figurile pe care preotul pierduse toată dimineaţa ca să le deseneze. Furios, acesta din urmă se pregătea să îi smulgă grebla din mâini, când maestrul îşi întoarse spre el privirea luminoasă a celui care a trecut prin "uşa fără uşă", a cunoscut Satori şi se situează de atunci încolo "deasupra aparenţelor":
   - Opera ta era perfectă, zise el, dar tu nu erai detaşat de rezultatul strădaniei tale.

   Calea zen înseamnă să îndeplinim fiecare lucru ca şi cum viaţa noastră ar depinde de aceasta, fără să ne pese de rezultat.

   30 iunie

   Atunci când ne trezim, într-o duminică de vară, şi când trupului nostru îi este dată încă o dimineaţă... Să ne savurăm liniştit sfârşitul somnului, să ne simţim în armonie, liniştiţi, unificaţi.
   Acesta este zen.

   "A şti să te bucuri sincer de fiinţa ta" şi, cum spunea Montaigne, "când dansez - dansez, când dorm - dorm, şi când mă plimb printr-o livadă frumoasă, dacă gândurile mele sunt întrerupte de prezenţe străine, le readuc la plimbare în livadă".
   Acesta este zen.

   "Mănâncă-ţi cu bucurie pâinea şi bea-ţi din toată inima vinul... Savurează viaţa cu femeia pe care o iubeşti, în zilele deşertăciunii tale", spune Qohelet (Ecleziastul).
   Acesta este zen.

   Să accepţi viaţa, atâta câtă este, bună de mestecat, dulce de gustat, dar şi crudă, uneori amară. Să accepţi timpul ce trece, conştient de nepermanenţa tuturor lucrurilor.
   Acesta este zen.

   Să iubeşti fără nume, să iubeşti fără judecată, să iubeşti fără măsură. Să primeşti totul şi pe toate şi să priveşti fără să priveşti lumina vidului etern.
   Acesta este zen.

   30 octombrie

   Am să fac o mărturisire. Scriam recent, pentru mass-media creştină, un articol despre iubirea de Dumnezeu. Am citat din vârful condeiului o frază din sfânta Gertrude, care mi s-a părut puternică şi frumoasă: "Iubire, care nu doar luminezi, ci şi divinizezi, vino la mine, cu puterea ta, vino să îmi topeşti toată fiinţa. Distrusă în ceea ce este în mine, nu voi mai fi decât a ta."
   Am suprimat această frază. De ce această prudenţă? Scriind pentru creştini, mă temeam să nu rănesc, să nu dezorientez, să nu şochez, în pofida garanţiei morale a sfintei. De fapt, cum să explici creştinilor de bună-credinţă că iubirea de Dumnezeu ne şi divinizează, dar ne şi distruge? Cuvinte de neînţeles pentru creştinul antrenat într-o iubire de un Dumnezeu cu faţă omenească. Doamne, te iubesc de zece ori mai mult decât pe tatăl meu sau pe mama mea, Doamne, apără-mă, cruţă-mă, cercetează temerile şi dorinţele mele, ajută-mă! Şi acest strigăt al eului este foarte legitim. Nu îl contest. Este binecuvântat de Dumnezeu. Este un prim pas. Dar iubirea adevărată nu este aceasta, este o iubire "fără măsură", cum spunea sfântul Bernard, o iubire ce nu are echivalent printre iubirile noastre omeneşti, ce ne cufundă în "pacea ce întrece orice aşteptare", ne oferă "bucuria ce dăinuieşte".
   Am fost timid cu creştinii, cum se întâmplă adeseori când vine vorba despre Dumnezeu. Îl reducem la nivelul nostru de referinţă, evitând să intrăm într-un impas. "Cum se face că acest Dumnezeu, care spuneţi că mă iubeşte ca un tată, acest Dumnezeu bun şi atotputernic a lăsat să moară copilul meu? Îl resping. Refuz să mai cred în el!"
   Creştinii, totuşi, toţi creştinii, au dreptul la iubirea fără văl, iubirea inefabilă, care în acelaşi timp ne "divinizează" şi ne distruge eul. Atunci, cum a scris sfântul Paul, "nu eu sunt cel care trăieşte în mine, Dumnezeu este cel care trăieşte în mine".
   Zen, despre care vorbesc aici, zi după zi, eu, care sunt creştin şi zen, zen şi creştin... zen, această înţelepciune venită de departe, face să răsune limpede la urechile noastre clopotul absolutului. Dumnezeu este Dumnezeu, ne-ar spune El, dacă ar vorbi pe limba noastră. Şi tot restul, care este preţios, care dă forţa şi bogăţia inepuizabilă a credinţei noastre creştine, tot restul nu este, în acest timp, decât pregătirea, puntea de trecere şi începutul.

   Să-l iubeşti pe Domnul
   înseamnă să treci puntea.