Apocalipsa lui Ioan

   Faptul că religia creştină, că mesajul Evangheliilor sunt inteligibile fiecărui nivel de conştientă, aceasta o ştim de aproape două milenii. Sarcina curentului spiritual antroposofic, al Ştiinţei spirituale va fi să arate că religia creştină ne poate purta către cea mai profundă gândire, către o pătrundere adâncă în înţelepciunea umanităţii, dacă este înţeleasă în sensul ei adevărat şi în impulsurile sale cele mai interne, făcând din ea o dominantă a vieţii umane. Ar fi o dovadă de greşită înţelegere a celor expuse, acum, dacă am crede că antroposofia, Ştiinţa spirituală, ar fi întrucâtva o nouă religie, că ar intenţiona să instituie o credinţă religioasă în locul alteia. Pentru a se evita o asemenea neînţelegere, se poate spune: dacă Ştiinţa spirituală va fi corect înţeleasă, se va vedea în mod clar că ea este într-adevăr cel mai puternic şi mai sigur imbold pentru o viaţă religioasă, dar ea însăşi nu este o nouă religie şi nu va denigra şi respinge nici o altă religie. în schimb, ea poate fi un instrument care să ne ajute să clarificăm cele mai profunde comori de înţelepciune şi adevăruri, cele mai grave taine ale religiilor, şi să le facem inteligibile!
   Ar fi poate puţin prea mult dacă, spre a arăta care este legătura între antroposofie şi documente străvechi ale uneia sau alteia dintre religii - şi astăzi ne vom ocupa chiar de un străvechi document al creştinismului - am face această comparaţie: antroposofia are aceeaşi relaţie cu vechile documente religioase pe care teoriile mate¬matice le-ar avea cu unele documente care în decursul istoriei au apărut sub forma de cărţi sau manuale de matematică. în această privinţă există, de exemplu, un vechi manual, care în prezent nu interesează decât pe un cercetător care se ocupă cu istoria matematicii: Geometria lui Euclid. Ea conţine pentru prima dată, sub o formă didactică, şcolărească ceea ce astăzi învaţă copiii la şcoală. Dar câţi copii mai ştiu că tot ce ei învaţă acum despre drepte paralele, despre triunghiuri, despre unghiuri etc. se află în această carte veche, că acolo s-au dat pentru prima dată aceste noţiuni omenirii! Pe drept cuvânt este trezită în prezent în copii ideea că ei pot înţelege singuri aceste teorii şi relaţii, că dacă spiritul uman îşi pune în acţiune forţele şi le îndreaptă asupra formelor spaţiale, el este capabil să înţeleagă aceste forme fără a mai face uz de această străveche carte a lui Euclid. Iar cel care, fără să fi ştiut absolut nimic despre ea, a asimilat teoriile matematice şi geometrice, dacă va afla ulterior că există o Geometrie a lui Euclid, o va aprecia la justa ei valoare şi va preţui pe cel care a dat, pentru prima oară, omenirii această carte.
   în acelaşi mod s-ar putea considera şi relaţia dintre Ştiinţa spirituală şi străvechile documente religioase. Sursele Ştiinţei spirituale sunt de aşa natură că nu au nevoie să se sprijine pe nici un fel de document sau tradiţie, cu condiţia ca impulsurile sale să fie bine înţelese. După cum cealaltă ştiinţă ne furnizează cunoaşterea lumii sensibile înconjurătoare prin aceea că omul îşi foloseşte liber forţele sale, la fel se poate ajunge la o cunoaştere a lumii suprasensibile, ca parte nevăzută a tuturor celor văzute, prin utilizarea forţelor şi capacităţilor care se află în stare latentă în sufletul fiecărui om. Şi aşa cum omul prin intermediul organelor senzoriale are capacitatea să perceapă tot ce oferă lumea vizibilă, sensibilă, legând aceste percepţii prin raţiune pentru a o înţelege, la fel, dacă se foloseşte de metodele oferite de Ştiinţa spirituală, omul are posibilitatea să privească în culisele existenţei sensibile, acolo unde se află spiritul originar, unde acţionează fiinţe pe care ochiul nostru fizic nu le poate vedea şi urechea fizică nu le aude. Omul este liber să-şi folosească forţele pentru cunoaşterea lumii fizice, sensibile, dar, totodată, şi pentru cunoaşterea suprasensibilului. Fapt este însă că în prezent forţele care conduc spre cunoaşterea suprasensibilă se află, la o bună parte din oameni, doar într-o stare latentă, într-un fel de somnolenţă. Dar dacă, într-un fel sau altul, omul se află în posesia unor cunoştinţe care îl pot introduce în lumea suprasensibilă de dincolo de sensibil, în nevăzutul din spatele celor văzute, dobândind în felul acesta o cunoaştere la fel de sigură cum este cunoaşterea lucrurilor şi faptelor exterioare, atunci el doreşte, înarmat cu această cunoaştere suprasensibilă, să meargă la izvoarele tradiţiei, la cărţi şi documente, la străvechile scrieri care în decursul istoriei au arătat oamenilor care este lumea...

   ...ce păstrau în amintirile lor. Realitatea pe care o vedeau cu ochii o considerau ca pe o mare iluzie, ca maya, marea înşelăciune, din care voiau să fugă. Prin procedee iniţiatice, din care mai există urme în tehnicile yoga, cei mai avansaţi puteau să se ridice până la nivelul spiritual al strămoşilor lor. S-a dezvoltat în felul acesta o atitudine religioasă profundă, care s-ar putea exprima prin următoarele cuvinte: Ceea ce ne înconjoară în lumea aparenţelor exterioare, sensibile, nu este decât o amăgire, o aparenţă înşelătoare, lipsită de valoare; ceea ce este real, adevărat, se află nu aici, ci în lumea spirituală, pe care am părăsit-o. Cei care se puteau ridica până în regiunile suprasensibile, în care trăiau înainte, deveneau îndrumători, conducători spirituali.
   Aşa a fost prima epocă de cultură de după perioada atlanteană. Şi toate epocile care s-au succedat sunt caracterizate prin aceea că omul înţelege şi cunoaşte tot mai mult realitatea sensibilă exterioară. Gândirea lui se modifică şi ea corespunzător, căci omul îşi spune: Ceea ce mi se oferă, pe pământ, pentru simţurile fizice, nu mai trebuie considerat ca o simplă aparenţă, în realitate este un dar al fiinţelor spirituale, nu fără rost ne-au dat zeii simţurile fizice. Tot ceea ce ajută, aici pe pământ, la edificarea unei culturi în lumea materială, trebuie să i se recunoască, încetul cu încetul, valoarea.
   Ceea ce străvechiul om indian numea maya şi se ferea de ea, năzuind să se reîntoarcă în trecut, oamenii celei de a doua epoci de cultură considerau, dimpotrivă, ca pe un câmp de acţiune, ca pe ceva care trebuie lucrat. Această a doua epocă este vechea cultură persană, situată în jurul anului 5000 î. Ch.; este acel moment când Pământul avea încă pentru om un aspect ostil, fără a mai avea însă şi aparenţa unei iluzii pe care să o respingă, de care să fugă. Pământul devenea un câmp de lucru pe care trebuia să-1 marcheze cu propria sa spiritualitate. Dar Pământul era stăpânit, datorită structurii sale materiale, de o forţă opusă Binelui, de o forţă a Răului, care era zeul Ahriman. Zeul cel bun, Ormuzd, venea însă în ajutorul omului, în slujba sa se angajau oamenii. Când oamenii îndeplineau voinţa sa, ei puteau transforma Pământul într-un ogor al lumii spirituale superioare; se încorpora lumii sensibile ceea ce se cunoştea pe cale spirituală. Pentru epoca a doua de cultură, din Persia antică, lumea fizic reală, sensibil reală, era, aşadar, un câmp de acţiune. Pentru indian lumea sensibilă era înşelăciunea, maya. Pentru persan lumea era stăpânită de demoni răi, dar în acelaşi timp era o lume din care omul avea datoria să alunge răul, pentru a face loc entităţilor spirituale bune, adică a celor care erau în slujba zeului-lumină, a lui Ormuzd.
   în epoca a treia, omul s-a apropiat şi mai mult de realitatea exterioară; aceasta a încetat să mai fie un duşman pe care trebuie să-1 învingă. Când privea stelele, vechiul indian gândea: Oh! tot ce există, tot ce văd cu ochii, nu e decât maya, iluzie. Preoţii chaldeeni observau mersul şi poziţia stelelor şi gândeau: Când observ poziţia stelelor şi urmăresc mersul lor cu ochii, ele devin pentru mine ca nişte litere ale unei scrieri în care pot citi voinţa entităţilor spirituale de natură divină. Eu pot descifra voinţa zeilor care se exprimă în creaţia lor. Lumea fizic-sensibilă nu mai era pentru chaldean o maya: astrele de pe cer şi forţele naturii erau ca o scriere divină, o expresie a voinţei divine, aşa cum şi scrierea obişnuită era expresia propriei sale voinţe. Cu dragoste se făcea descifrarea acestei scrieri a naturii. în felul acesta, a luat fiinţă o admirabilă cunoaştere a astrelor, pe care oamenii de astăzi nici nu o pot bănui. Fiindcă astrologia aşa cum este în vremea noastră se bazează, din nefericire, pe necunoaşterea faptelor, pe o greşită înţelegere şi interpretare a lor. Astrologia pe care o practicau preoţii chaldeeni, secretele pe care ei le descifrau în lumea stelelor cu ochii lor aveau ca temei o profundă cunoaştere şi înţelegere a scrierii astrelor. Pentru ei, astrologia era revelaţia unui element intim impregnat de spiritualitate.
   Dar pentru egipteni ce reprezenta Pământul? Să ne amintim descoperirea geometriei: omul învaţă să măsoare Pământul în deplin acord cu legile spaţiului, cu regulile geometrice. El explorează acum această maya, ea devine ceva concret. în vremea anticei civilizaţii...

   ...vedea atunci că Pământul nu este, fizic vorbind, decât un corp fizic şi că din el mai face parte şi un corp eteric şi chiar un corp astral, ca la orice fiinţă umană. Pământul are deci toate aceste trei corpuri. îl veţi vedea înconjurat de o "aură" şi veţi putea urmări de-a lungul mileniilor evoluţia acestei "aure" terestre. Pământul va apărea înconjurat de tot felul de culori, la mijloc nucleul fizic şi de jur împrejur aura cu forme şi culori diferite scăldându-se în atmosfera spirituală a acestuia. Formele şi culorile sunt într-o permanentă agitaţie şi mişcare, modificându-se în decursul mileniilor. Dar vine un moment, un moment de o covârşitoare importanţă, când aura în întregime ia o altă formă şi alte culori. Pământul, văzut din exterior, apare într-o lumină nouă. Evenimentul s-a petrecut cu o rapiditate atât de mare, încât îţi spui: Din clipa aceasta, Pământul a trecut printr-o transformare fundamentală, aura terestră a fost complet modificată. Care este acel moment? Este chiar clipa când pe Golgota sângele a curs din rănile Mântuitorului, este un moment de cea mai mare însemnătate, cel mai important din toată evoluţia Pământului. Momentul când sângele a curs din rănile Mântuitorului este acelaşi când aura Pământului a luat o formă nouă. Atunci intervine o forţă complet nouă care dă evoluţiei terestre impulsul cel mai puternic; tot ce am urmărit că se petrecuse până atunci nu a fost decât o pregătire. Pentru un chimist, sângele care a curs pe Golgota este la fel cu oricare alt sânge uman. în realitate, este cu totul altceva. Evenimentul de pe Golgota a făcut ca sângele fizic să se răspândească şi spiritul care s-a degajat din el a impregnat aura Pământului cu impulsuri şi forţe noi deosebit de importante pentru evoluţia viitoare a omenirii. Acest spirit iradiază impulsuri care transformă Pământul, iar această iradiere străbate şi pe om. Numai o mică parte din ceea ce s-a inoculat atunci Pământului s-a realizat până în prezent. Oamenii vor înţelege abia de acum înainte din ce în ce mai bine ce a devenit Pământul graţie acelui moment de pe Golgota şi ce poate deveni omul în conştienta de sine pe care a cucerit-o încă din perioada Atlantidei.
   Ne întrebăm ce a dobândit omul pe Golgota. Două lucruri: conştienta eului şi facultatea de a percepe lumea exterioară. In schimb, lumea spirituală deschisă altădată pentru el acum s-a închis. Oamenii din trecut vedeau cu adevărat fiinţele despre care ulterior au vorbit miturile şi legendele: Wotan, Mercur, Jupiter, Zeus. Noaptea, el vedea aceste entităţi, era printre ele. Dar acum, prin cele două achiziţii, poarta care ducea spre aceste entităţi spirituale s-a închis, în schimb, omul a cucerit lumea exterioară, care era în jurul lui. Spiritele şi tot ceea ce putea vedea altădată noaptea au dispărut din faţa vederii lui. înainte, el vedea divinitatea, atunci când noaptea îşi părăsea cochilia de melc a corpului fizic; acum, pentru a o mai putea percepe, trebuia să o vadă fiind în corp, dacă îi apărea în faţă. Şi aceasta nu însemna nimic altceva decât necesitatea pentru om de a admite existenţa acestei divinităţi sub formă corporală, deoarece conştienta umană era acum orientată spre percepţia fizică. Aceasta a creat necesitatea ca Fiinţa divină să îmbrace ea însăşi o formă corporală şi să apară o singură dată în cursul evoluţiei terestre într-un corp omenesc. Trebuia să apară aşa pentru că omul progresase până la această formă de percepţie şi divinitatea trebuia să se facă accesibilă acestei percepţii, pentru ca omul să o poată cuprinde. Toate fenomenele care s-au produs de la început, în toate stadiile de evoluţie, trebuie să-şi aibă încoronarea prin acest eveniment central al întregii evoluţii terestre, eveniment care îşi va proiecta lumina asupra întregului viitor. Acest viitor se revelează în Apocalipsă, în acel eveniment care pe plan fizic se arăta prin picăturile de sânge care au curs pe Pământ, dar spiritual, prin clarvedere, apare ca ceva ce se înalţă şi transformă aura Pământului. Forţa care s-a deversat atunci s-a unit cu Pământul până în Ziua de Apoi. O dată cu această forţă, ceva cu totul nou s-a unit cu sufletul şi cu Spiritul Pământului. Ceea ce este şi numim principiul lui Christos s-a unit în acel moment, pe Golgota, cu sufletul şi Spiritul Pământului şi acesta a devenit corpul principiului lui Christos. De aceea sunt atât de adevărate, chiar în litera lor, aceste cuvinte: "Cine mănâncă pâinea mea mă calcă în...

   Ce capacitate de înţelegere are omul astăzi? Aceasta este problema esenţială. El nu poate înţelege decât regnul mineral. Pus în faţa regnului vegetal, el nu mai are capacitate de înţelegere. Omul poate înţelege numai ce este de esenţa regnului mineral, se poate folosi de forţele acestui regn pentru a construi case, maşini etc, etc. Numai când va ajunge să înţeleagă deplin forţele prezente într-o plantă, forţe care o fac să crească, numai atunci se va putea înălţa cu conştienta sa în regnul vegetal. Şi când va reuşi să înţeleagă ce şi cum simte un animal va putea să se considere că este în regnul animal. Iar când va înţelege nu numai propriul său eu ci şi un altul, când va înţelege în totalitate fiinţa interioară a altui om, atunci abia va aparţine de regnul uman.
   Vă veţi da seama mai bine că omul poate să înţeleagă în prezent numai regnul mineral, dacă veţi urmări următoarele argumente. Gândiţi-vă că acum mulţi savanţi spun: "Dar bine, plantele şi animalele nu sunt altceva decât minerale mai complexe". Aceşti savanţi speră că ei vor putea combina, într-o zi, diverse substanţe în aşa fel, încât acestea să devină plante şi animale. Ei se pierd în iluzia că se poate concepe că plantele sunt minerale, pentru că nu pot crede şi nu-şi pot imagina că ar exista şi altceva decât regnul mineral. Mulţi spun: Voi antroposofii visaţi că există un corp eteric, că ar exista ceva dincolo de regnul mineral, dar visul vostru se va spulbera când noi vom reuşi să producem o fiinţă vie în laborator, aşa cum în prezent combinăm, de exemplu, diverse substanţe, sulf, oxigen, hidrogen pentru a obţine acid sulfuric etc. Se crede că viul s-ar putea obţine prin diverse combinaţii ca şi acidul sulfuric, se crede că ştiinţa pur materialistă va reuşi, într-o zi, să realizeze aceasta. Se crede, de asemenea, că antroposofii sunt puţin cam nebuni că se mai îndoiesc că va veni un timp când efectiv se vor crea plante într-o retortă.
   De fapt, acel timp va veni, într-adevăr. Şi aceasta au spus-o întotdeauna cei care se sprijină pe Ştiinţa spirituală, numai că ei ştiu că acest timp va veni doar când fiinţa umană va lega propria sa natură de fiinţa vegetală, după cum în prezent este legată cu natura minerală, cu regnul mineral. Şi aşa cum astăzi construieşte case cu ajutorul mineralelor, după cum astăzi stăpâneşte şi utilizează forţele regnului mineral, va da naştere, în viitor, în laboratorul său, la plante şi chiar la creaturi superioare cu ajutorul forţelor din regnul vegetal, pe care le va cunoaşte şi stăpâni, fără a recurge la seminţe şi nici la forţele naturale încă rău înţelese. Dar dacă ar dobândi în mod prematur posibilitatea de a crea o fiinţă vie în laborator, toţi cei care cunosc temeiurile Ştiinţei spirituale ştiu că aceasta ar intra în domeniul magiei negre. înainte de a face un pas mai departe în evoluţia sa, omul trebuie să dobândească în prealabil maturitatea necesară.
   Există în ocultism un dicton care spune: Oamenii nu vor putea crea fiinţe vii în laboratoare, aşa cum produc astăzi mineral, decât în clipa când laboratorul va deveni un altar, iar operaţiunea de chimie un act sacramental. Este un principiu ocult care a fost formulat în toate timpurile. într-adevăr, atât timp cât se crede că cineva poate lucra în laborator animat de gânduri şi sentimente necurate, crezând că ar putea obţine ceva ca şi atunci când intră cu sentimente de veneraţie şi sfinţenie, nu va putea crea niciodată fiinţe vii în acord cu voinţa entităţilor care conduc cu înţelepciune evoluţia lumii. Crearea de fiinţe vii nu ar fi posibilă decât atunci când se va şti în mod ferm că într-un laborator se poate obţine o substanţă minerală chiar dacă cel care lucrează este un netrebnic, un ticălos, dar că niciodată nu se va putea produce o fiinţă vie în asemenea cazuri. Căci în fiinţa vie pe care o creăm pătrunde ceva din sufletul creatorului. Dacă omul este o canalie, atunci tocmai acest caracter de canalie va însufleţi fiinţa creată şi va purta această amprentă. Numai când vom înţelege că omul participă cu toată fiinţa lui, cu toată trăirea lui interioară la ceea ce creează, abia atunci lumea va fi pregătită să dea naştere, prin liberă voinţă şi acţiune, la creaturi vii, vegetale, animale, şi chiar la fiinţe umane. Omul se va ridica până la regnul vegetal când va înţelege profund acest regn, aşa cum astăzi înţelege regnul mineral, în continuare, va progresa până la regnul animal când va înţelege natura sentimentelor în aşa măsură încât să creeze o fiinţă înzestrată...

   Dacă în vremea aceea cineva ar fi putut observa Pământul de la distanţă, cu o privire de clarvăzător, şi-ar fi dat seama în acea clipă, când sângele curgea din rănile Mântuitorului, că aura astrală a Pământului s-a schimbat cu totul. Din acel moment, Pământul este impregnat de forţa lui Christos şi datorită acestui eveniment el se va putea uni din nou, în viitor, cu Soarele. Forţa lui Christos este în continuă creştere, această forţă ne apără corpul eteric de a doua moarte. Christos va deveni din ce în ce mai mult Spiritul Pământului şi un creştin adevărat înţelege aceste cuvinte: "Cine mănâncă din pâinea mea, acela mă calcă cu picioarele" - căci pentru el Pământul devine corpul lui Christos. Pământul, ca glob planetar, este corpul lui Christos; el începe, de fapt, de acum să fie. Christos devine Spiritul pământului, se va uni în întregime cu el. Şi când mai târziu Pământul se va uni cu Soarele, marele Spirit al Pământului, Christos, devine Spiritul solar.
   Corpul Pământului va fi corpul lui Christos, iar fiinţele umane vor trebui să prelucreze acest corp. Ei au început deja această lucrare când au coborât pe pământ, au făcut-o cu forţele lor fizice. în toate vechile tradiţii se poate găsi ceva ce este prea puţin luat în seamă, pentru că este prea puţin sau chiar greşit înţeles. Aşa, de exemplu, tradiţia persană spune că atunci când oamenii au pierdut conştienta de clarvedere au devenit capabili să "străpungă pământul". Atât timp cât oamenii se află în faza când "străpung pământul", adică îl lucrează, când ei străpung corpul lui Christos, ei nu mai pot vedea, ,graţie unei conştiente clarvăzătoare, forţele care conduc evoluţia şi, mai ales, ei nu pot vedea pe Christos faţă în faţă. Dar autorul Apocalipsei ne vorbeşte şi despre timpul când nu numai clarvăzătorii de altădată vor contempla lumea spirituală, ci întreaga omenire va fi atins din nou treapta când îi va fi accesibil să vadă direct fiinţa lui Christos. Toate creaturile îl vor vedea, chiar şi aceia care l-au străpuns, care o bună parte din evoluţia lor au trebuit să cultive pământul, să străpungă pământul, îl vor vedea pe Christos. Cuvintele pe care le-am citat sunt de aşa natură ca ele să conducă pe cel care se străduieşte permanent să le dezlege la o înţelegere foarte profundă a lumii de reprezentări a Misteriilor, ale limbajului Apocalipsei.
   Ce a vrut să descrie autorul Apocalipsei, ce a vrut să spună? Această întrebare îşi găseşte răspunsul cercetând originile Apocalipsei. Unde mai găsim conţinutul Apocalipsei?Dacă mergem mult înapoi, la Misteriile Greciei antice, la Misteriile orfice, la cele din Eleusis, la Misteriile Egiptului, Chaldeei, Persiei vechi şi ale Indiei, peste tot vom găsi exact ce se spune în Apocalipsă. Conţinutul acestui document a existat, a fost acolo, în aceste Misterii. El nu era scris, ci trăit prin generaţii de preoţi, prin generaţii de hierofanţi, la care memoria şi amintirea erau aşa de vii, încât puteau constitui şi material de scris. în epoci încă şi mai recente, memoria era mult mai dezvoltată decât a noastră. Să ne gândim doar la rapsozii care colindau din loc în loc şi recitau din memorie întreaga Iliadă. De fapt, memoria a slăbit relativ de curând. în şcolile de Misterii învăţământul nu era scris, ci se transmitea oral, prin iniţiaţi, din generaţie în generaţie.
   Care era menirea Apocalipsei? Ea a avut ca scop să fie un îndreptar pentru cei care îndrumau pe discipoli pe calea iniţierii. Pe atunci, omul care se pregătea pentru iniţiere era adus în situaţia de a se desprinde de corpul fizic şi rămânea ca şi mort. Dar în timp ce se afla în această stare, hierofantul - cel care îl pregătea pentru iniţiere - îl făcea să vadă în corpul eteric ceea ce putea să vadă mai târziu, graţie impulsului lui Christos, prin clarvedere, fără a mai fi nevoit să iasă din corpul fizic. Vechii iniţiaţi au devenit profeţii care au putut să prevestească pe Christos. Şi ei au putut să facă aceasta pentru că în această Apocalipsă Christos le era arătat ca trebuind să vină în viitor. Niciodată nu se petrecuse un eveniment ca cel de pe Golgota, când un om în corpul fizic trăia în faţa lumii întreaga dramă a iniţierii.
   Unde exista posibilitatea ca evenimentul de pe Golgota să fie înţeles? Iniţiaţii aflaţi la o anumită treaptă de iniţiere, îl înţeleseseră în afara corpului fizic. Evenimentul care avusese loc pe Golgota se desfăşura într-o altă stare a conştientei. El se putuse împlini în faţa a...