Arta culpabilizării

   ...a fi constructiv." Şi mai departe: "Ideea de a distruge un obiect se iveşte, sentimentul de vinovăţie apare şi de aici rezultă ceva constructiv." Continuă: "Sentimentul de vinovăţie se situează în punctul în care distructivitatea se transformă în constructivitate." Dar aceasta presupune ca lumea exterioară, şi în mod esenţial mama, să fie suficient de bune; dacă nu, auto-culpabilizarea nu există, doar furie şi distrugere.
   Deoarece mama mea este bună, pot să mă consider rău. Persoanele care, mai târziu, vor fi sensibile la culpabilizare, sunt cele care au fost iubite şi datorită faptului că au fost iubite. Orice relaţie amoroasă şi a fortiori de cuplu nu poate decât să reactiveze sensibilitatea la culpabilizare. Pentru ca aceasta să se producă, este nevoie ca relaţia care a iniţiat o vinovăţie de tip matern să fie ca o pagină întoarsă, altfel spus să fie tăiat cordonul între persoana iniţiatoare şi adultul pe care îl întâlniţi, iar acest cordon să nu fie un odgon permanent, iar singura persoană capabilă să trezească un sentiment de vinovăţie partenerului dumneavoastră să fie mama acestuia...
   Aceste puncte de vedere sunt complementare, deoarece demonstrează că ar exista două moduri de autoculpabilizare, unul de origine paternă şi altul de origine maternă. Vom regăsi această complementaritate mai târziu, când vom aborda tehnicile de culpabilizare.
   Consider că putem completa tabloul cu o a treia sursă de autoculpabilizare, ce intervine mai târziu, spre cinci sau şase ani, fiind legată de dobândirea capacităţii copilului de a gândi în termeni de ansamblu. Aici, ne vom îndrepta atenţia spre Jean Piaget.

   ...o funcţie importantă. Astăzi, înainte de toate, ceea ce fiecare pare să caute în cuplul său este ca acesta să fie suportul identităţii sale în calitate de fiinţă sexuată. Se spune că iubirea celuilalt ne face să ne simţim bărbat sau femeie, graţie privirii sale, graţie atitudinilor sale, graţie dorinţei sale, nu doar pornind de la o activitate sexuală ce poate fi trăită pur mecanic. Aşteptarea primordială a cuplurilor presupune ca persoana de lângă noi să ne facă să existăm în calitate de bărbat sau de femeie. Se pare că au fost subestimate această nevoie a fiecăruia de a exista în identitatea sa sexuală şi daunele pe care le pot provoca lipsurile la acest nivel. Ceea ce numim depresie, după o metaforă de origine meteorologică dragă laboratoarelor farmaceutice, pentru anumite persoane, este adesea faptul că nu se mai simt femeie sau bărbat în cuplurile lor.
   Frecvenţa acestor problematici este, fără îndoială, legată de un alt element considerat astăzi important în cuplu: noţiunea de solidaritate şi, mai ales, de partaj, în sens de comunicare, dar, în egală măsură, partaj la nivelul sarcinilor. Dacă, în absolut, acest partaj este de dorit, el având adesea efectul de a fraterniza cuplul, riscă, în schimb, să aşeze greşit dimensiunea erotică a relaţiei. Poate că aici rezidă contradicţia inerentă a cuplurilor actuale care trebuie să fie în acelaşi timp şi amanţi, şi asociaţi!
   Datoria de iubire va fi în mod logic amintită când comportamentele vor fi resimţite ca fiind vătămătoare, întrucât sunt mărturia unei banalizări a relaţiei, a unei camaraderii, a unei lipse de respect, de consideraţie. Semnele sunt, spre exemplu, lipsa de atenţie,...

   "N-ai putea, măcar o dată, să nu te duci la meci şi să mergi cu mine la doctor?"
   "Nu eşti tu buricul pământului! Cu trei guri de hrănit şi facturile de plătit, am altceva de făcut. Eşti ca un copil răsfăţat..."

   Să spui mereu că ştii ce gândeşte celălalt

   Printre alte tehnici de culpabilizare, demne de luat în considerare, chiar dacă sunt anexe, vom reţine în primul rând mină reading, care constă în a ghici sau a anticipa gândurile, intenţiile, prin urmare actele celuilalt: "Ştiu bine ce gândeşti", sau tot aşa: "Ştiu ce-o să-mi răspunzi", sau: "Ştiu ce-ai să faci."
   Pentru partener, nu este uşor: fie aţi ghicit şi poziţia sa devine repede inconfortabilă; fie aţi greşit şi situaţia este trăită ca nedreaptă.
   "Ştiu că te gândeşti în continuare la ea", "Eşti amabil cu mine pentru că te gândeşti să ieşi cu prietenii (sau crezi că am să cedez)". Adevărate sau false, aceste acuzaţii au adesea efectul de a declanşa indignarea, adică furia celuilalt, care se simte frustrat. Cum să respingi ceea ce se crede că ai gândit? Acest gen de schimburi este adesea preludiul unor discuţii interminabile, ce se învârt repede în gol. De fapt, cum să-l convingi pe celălalt că gândurile sau intenţiile noastre nu sunt cele pe care el sau ea ni le atribuie?

   Folosirea unui element din trecut

   Dacă există o problemă, unii vor fi tentaţi să folosească un element din trecut ca să-1 culpabilizeze pe...

   De ce după doi ani este în continuare incapabilă să depăşească această situaţie, deşi este tânără, drăguţă şi foarte inteligentă? Dacă cineva doreşte ieşirea din această stare patologică, acela e soţul ei. De fapt, el este confruntat cu o situaţie dificilă: doreşte să-şi părăsească soţia, dar, totodată, aşa cum se observă din ce în ce mai des, păstrează aceeaşi stimă şi afecţiune pentru ea şi nu are de gând să se desolidarizeze de ea atâta vreme cât ea este la pământ. Se simte responsabil, chiar vinovat de starea ei, iar tentativele de sinucidere grave pe care le-a comis nu sunt în măsură să-l liniştească.
   Situaţia lor seamănă cu un impas: dacă ea se simte mai bine, el poate să o părăsească, ceea ce îşi doreşte. Ea, de partea ei, doreşte să-şi păstreze soţul şi cade în depresie la gândul că ar putea să o părăsească, prin urmare se simte rău. Nici măcar nu poate să-şi exprime furia împotriva soţului, din cauza idealului de libertate pe care-l împărtăşeşte cu el. Nu poate decât să dea vina pe ea, considerându-se nulă, urâtă, până într-atât încât să se simtă nedemnă de a fi iubită de el sau de oricare altul.
   Astfel stând lucrurile, în mod inconştient, ea îşi învinovăţeşte soţul de starea ei. De fapt, chiar dacă libertatea face parte din idealul lor de cuplu, angajamentul, fie în militantism, fie în cuplu, este diferit unul de celălalt. El se simte rău să renunţe la angajamentul său în cuplu, ea se simte rău să nu-i poată reda libertatea soţului. Fiecare se culpabilizează şi-l culpabilizează pe celălalt.
   Cum să ieşi din acest impas? Nu este pentru prima dată când văd un cuplu menţinut de legături de...