Atalanta fugiens

   Discursul IV

   Legea divină şi civilă nu le îngăduie celor pe care natura îi uneşte la un grad de consangvinitate destul de apropiat să se căsătorească; aşa sunt cei care sunt direct ascendenţi şi descendenţi în arborele genealogic şi cei care se întâlnesc pe linie colaterală. Motivele acestei reguli sunt foarte întemeiate. Dar când filosofii vorbesc de a uni prin căsătorie mama cu fiul, tatăl cu fiica sau fratele cu sora, ei nici nu spun şi nici nu fac nimic împotriva legii enunţate. Pentru că subiecţii fac de la sine distincţia dintre atribute şi dintre cauze şi efecte. într-adevăr, personajele filosofilor se află în afara acestor dezbateri, ca şi fiii şi fiicele lui Adam, care se căsătoreau unii cu alţii fără să li se impute acest lucru ea o crimă. Principalul motiv pare să fie faptul că neamul omenesc se leagă şi se asociază mai solid prin alianţe şi prietenii şi se fereşte să se împartă în facţiuni familiale, inamice şi ereditare. De vreme ce această cauză nu îi privea, la început, pe fraţii şi surorile adamice, nimic nu se împotrivea uniunii lor prin căsătorie. Pentru că ei singuri au constituit atunci rasa omenească şi nimeni altcineva nu trăia pe atunci, în afară de ei şi de părinţii lor. La fel cum ei au fost legaţi prin sânge, trebuia în mod obligatoriu să se unească şi prin căsătorie. Dar atunci când mulţimea oamenilor a crescut şi au apărut nenumărate familii, această cauză s-a arătat adevărată şi dreaptă, aducând cu sine legea că fraţii nu trebuie să se căsătorească cu fraţii şi cu surorile lor).
Există, la filosofi, un alt motiv pentru care surorile se căsătoresc cu fraţii lor: este vorba de asemănarea substanţei, care trebuie să se unească cu ceva asemănător ei. Acest gen conţine doar două fiinţe asemănătoare una cu alta ca specie şi diferite ca sex, dintre care unul poartă numele de frate, iar celălalt de soră. De aceea, ei trebuie să fie uniţi în mod legitim printr-o singură căsătorie, să urmeze aceeaşi libertate, aceeaşi condiţie şi aceeaşi nevoie...

   Discursul XII

   Găsim alegoria lui Saturn interpretată în diferite feluri, într-adevăr, astronomii au aplicat-o astrului cel mai înalt în ordinea planetelor), ucenicii chimişti, metalului cel mai jos, adică plumbul. Poeţii păgâni îl considerau tatăl lui Jupiter şi fiul Cerului; specialiştii în mitologie au văzut în el timpul. Toţi par să-şi format corect punctul de vedere propriu şi să aibă argumente satisfăcătoare pentru opinia lor. Totuşi, ei nu ne explică ceea ce se mai povesteşte de Saturn: de ce şi-a înghiţit şi apoi şi-a vomitat copiii şi o piatră în locul lui Jupiter, de ce este inventatorul adevărului, de ce are ca atribut coasa, şarpele, culoarea neagră, tristeţea şi are picioare tremurânde. Specialiştii în mitologie cred că au găsit o interpretare excelentă: timpul, spun ei, dezvăluie adevărul şi îl smulge din tenebre, el curge înaintând ca un şarpe, transformă toate lucrurile în nimic prin moarte, ca şi cu ajutorul unei coase, îşi devorează copiii, adică toate lucrurile pe care le-a produs, nu poate digera, adică să facă să dispară cu totul pietrele dure, deci, într-un fel, le vomită.
   Cu siguranţă, aceste explicaţii sunt satisfăcătoare în oarecare măsură, dar nu se potrivesc în totalitate cu subiectul, cu adevărul şi cu împrejurările. în ceea ce îi priveşte, filosofii experimentaţi declară că Saturn este primul care li se prezintă în operă; dacă el este cu adevărat acolo, nu ne putem înşela şi adevărul a fost găsit în tenebre.
   După părerea lor, nimic nu este mai frumos decât Negrul. De aceea, ei spun:
   "Orice culoare care va veni după negreală este demnă de elogiu în Adunarea filosofilor. Iar când vei vedea materia ta devenind neagră, bucură-te, căci este principiul operei!"
   "Şi din momentul în care devine neagră, spunem că acolo este cheia operei, căci aceasta nu se face fără culoarea neagră",
   [Acestea sunt spuse] în tratatul Rosarium, care îl citează pe Arnaud. Iar în tratatul Oglinda se afirmă:

   Discursul XX

   La filosofi, e un simbol comun şi un semn de recunoaştere reciprocă faptul că natura îndrumă natura, o învaţă, o stăpâneşte, o domină, ca profesoara pe elevul său, ca o doamnă pe însoţitoarea sa, ca o regină pe slujnica sa, şi să spunem ca mama pe fiica sa sau ca naşa pe fina sa. Experienţa de zi cu zi arată gradul de adevăr al acestui adagiu din educaţia copiilor, printre oameni şi în alte acţiuni, cum ar fi învăţarea literelor, exerciţiul autorităţii etc. PliniuM spune despre privighetori că, atunci când cântă, ele se învaţă reciproc, se ascultă, se observă, se imită, se înving, plâng atunci când sunt învinse şi că, uneori, dacă una dintre ele a fost învinsă, gâtul său se rupe, piere şi cade în mijlocul cântului său.
   Vedem de asemenea cum toate speciile de păsări îşi obişnuiesc şi îşi pregătesc puii încă cruzi şi fără pene să zboare încetul cu încetul, pentru că nu doar natura, ci şi arta şi experienţa aşază în ei obişnuinţa zborului, deşi doar natura le-a dat puterea şi organele necesare pentru a se exercita această acţiune, fără de care nici învăţarea, nici arta nu ar avea nici un rost. Astfel, iapa îi învaţă pe mânji să alerge, câinele îşi învaţă puii să latre, vulpea le arată cum să dea târcoale. Nu întâlnim nicio natură, nicio specie naturală, însufleţită şi sensibilă, care să nu îndrume, să nu instruiască şi să nu domnească peste o altă natură, adică peste micuţii săi şi să nu sufere atunci când este stăpânită, la rândul său, de o altă natură, mama sa. La vegetale nu se observă o regulă asemănătoare; se observă totuşi că obişnuinţa şi mâna omului au o mare putere asupra lor. Pentru că atunci când recolta este nă¬pădită de ierburi, pot fi îndepărtaţi scaieţii nefolositori şi buruienile, iar atunci când arborele e doar o tulpină micuţă putem să îl tăiem şi să îl facem să crească aşa cum vrem.
   Tot aşa, la metale şi la subiecţii filosofici o natură este menţinută de o alta în foc, unde este păstrată şi protejată.

   Discursul XLV

   Aşa cum într-un palat rotund sau sferic un foc aprins într-un singur loc se răspândeşte pe toţi pereţii şi luminează atât părţile superioare, cât şi pe cele inferioare, cu excepţia celor în care o masă, aşezată în mijloc, îl opreşte, stându-i în cale şi provocând o umbră întunecată, la fel şi soarele aşezat în frumosul palat al cerului luminează cu razele sale toată forma concavă a cerului, cu corpurile diafane şi care pot primi lumina conţinută în el, adică toate stelele rătăcitoare sau fixe, mai puţin locul în care densitatea pământului intermediar îl împiedică să facă acest lucrul). Acolo, într-adevăr, umbra neagră şi întunecată pe care o numim noapte persistă până ce prezenţa soarelui o pune pe fugă, pentru ca în locul său să se răspândească şi să fie contemplată lumina.
   în consecinţă, umbra şi noaptea sunt lipsa sau absenţa luminii solare, iar ziua este, dimpotrivă, iradierea şi expansiunea sa în toate părţile. Umbra nu poate îndura vederea Soarelui şi din această cauză fuge şi se ascunde când într-o parte a pământului, când în alta, în funcţie de poziţia pe care o are Soarele. Soarele şi umbra nu sunt niciodată văzute, deşi acest lucru se poate face în orice moment, dacă natura permite acest lucru. Dar Soarele, ca şi cum ar fi auzit spunându-se că umbra este duşmanul său, o urmăreşte în mod constant în fuga sa, dar nu poate să o prindă, căci ea nu oboseşte niciodată, aşa cum Buchanan a cântat foarte bine în Poemul Sferic. Imitând şi luând ca exemplu atât soarele, cât şi umbra sa, filosofii au observat că Soarele lor are şi el o umbră neagră, nebuloasă şi fugitivă. De aceea, Hermes spune:
   "Fiule, extrage umbra din rază",

   adică: veghează astfel încât să-ţi întorci Soarele cu ajutorul primului mobil, pe care îl comandă Vulcan, pentru ca şi această parte a pământului, care acum este acoperită...