Benedictus Deus

   Adevărata şi perfecta supunere este o virtute care le întrece pe toate celelalte şi nici o lucrare, oricât de mare ar fi ea, nu poate fi începută şi nici împlinită fără această virtute; şi oricât de neînsemnată ar fi o lucrare, dacă va fi îndeplinită cu adevărată supunere - fie că rosteşti sau asculţi liturghia, fie că te rogi sau te cufunzi în contemplare sau în gânduri, - ea va fi cu atât mai desăvârşită. Pe de altă parte, de orice lucrare te-ai apuca, oricât de măruntă ar fi aceasta, adevărata supunere o face mai nobilă şi mai bună. Supunerea împlineşte întotdeauna mai bine orice. Adevărata supunere nu greşeşte şi nici nu împiedică vreodată ceva, căci ea nu lasă deoparte nici cel mai mic bine pe care-l poate face. Supunerea nu trebuie să fie nicicând însoţită de tulburare, căci ea împlineşte totul fără cusur.
   Când omul iese din el însuşi prin supunere şi se abandonează, Dumnezeu este constrâns să pătrundă în el, căci dacă acest om nu vrea nimic pentru sine, Dumnezeu trebuie să vrea pentru acest om în acelaşi fel ca şi pentru sine însuşi. Atunci când mă lepăd de voinţa mea pentru a mă încredinţa superiorului meu şi când nu mai doresc nimic pentru mine însumi, Dumnezeu trebuie să vrea pentru mine, căci dacă el mă nesocoteşte, se nesocoteşte pe sine însuşi.
   Şi aşa este cu toate lucrurile: atunci când eu nu vreau nimic pentru mine însumi, Dumnezeu vrea pentru mine. Fiţi cu luare

   aminte! Dar ce vrea el pentru mine, dacă eu nu vreau nimic pentru mine însumi? Dacă eu mă abandonez, Dumnezeu trebuie să vrea pentru mine tot atât cât vrea şi pentru sine, nici mai mult, nici mai puţin şi în acelaşi mod în care vrea pentru sine însuşi. Şi dacă Dumnezeu n-ar lucra în numele adevărului care este Dumnezeu, el n-ar mai fi drept, şi n-ar mai fi Dumnezeu şi nu şi-ar mai putea manifesta natura şi esenţa sa.
   În adevărata supunere nu există: "Eu vreau cutare şi cutare lucru, asta sau cealaltă", ci o totală renunţare la ceea ce îţi aparţine. Iată de ce rugăciunea cea mai bună pe care o poate face omul nu trebuie să fie: "Doamne, dă-mi această virtute sau acest fel de a fi, sau: Doamne, dăruieşte-mi-Te, sau dă-mi viaţa veşnică", ci: "Doamne, dă-mi numai ceea ce vrei şi ceea ce faci Tu, ceea ce vrei Tu şi felul în care vrei Tu".
   Această rugăciune depăşeşte orice limită, întrucât numai cerul stăpâneşte pământul. Cel care se roagă cum se cuvine, se roagă astfel încât iese cu totul din sine însuşi pentru a merge la Dumnezeu într-o adevărată supunere. Şi după cum cel aflat într-o adevărată supunere nu trebuie să spună: "Eu vreau asta", tot astfel nu trebuie niciodată să spună: "Eu nu vreau asta", căci "Eu nu vreau asta" este adevărata otravă a oricărei supuneri.
   Acelaşi lucru vrea să spună şi sfântul Augustin: Sluga credincioasă nu cere să i se spună sau să i se dea ceea ce i-ar plăcea lui să audă sau să vadă, căci cea dintâi şi cea mai înaltă îndatorire este de a auzi ceea ce îi place mai mult lui Dumnezeu.

       2. Despre cea mai înfocată rugăciune
          şi despre lucrarea cea mai nobilă

   Rugăciunea cea mai fierbinte este cu adevărat cea mai potrivită şi mai puternică pentru a dobândi orice lucru, iar cea mai nobilă dintre toate lucrările este cea zămislită de un spirit abandonat. Cu cât spiritul este mai abandonat, cu atât rugăciunea şi lucrarea sunt mai puternice, nobile, folositoare, vrednice de laudă şi desăvârşite. Spiritul abandonat poate totul.
   Dar ce este un spirit abandonat? Un spirit abandonat este acela care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a legat binele său suprem de nimic altceva, care nu ia câtuşi de puţin în seamă ceea ce este al său, care este complet ...

   Am citit nenumărate scrieri aparţinând maeştrilor păgâni, profeţilor din Vechiul şi Noul Testament şi, cu toată seriozitatea şi stăruinţa mea, am încercat să aflu care este cea mai de seamă şi mai bună virtute, prin care omul se poate uni mai bine şi mai strâns cu Dumnezeu şi să devină prin har ceea ce Dumnezeu este prin natura sa şi pentru ca omul să fie cât mai asemănător chipului său pe vremea când era în Dumnezeu, când nu existau deosebiri între el şi Dumnezeu, mai înainte ca Dumnezeu să creeze tot ce există.
   Şi cu cât le pătrund mai mult, atât cât mă ajută mintea şi poate fi ea în stare să recunoască, nu găsesc nimic altceva decât că: pura detaşare este deasupra tuturor lucrurilor, întrucât toate virtuţile au câte ceva din creatură, pe când detaşarea este liberă faţă de orice creatură. Iată pentru ce Domnul nostru îi spune Martei: Unum est necessarhim, adică: Marta, cel care doreşte să fie în pace şi curat, trebuie să posede un lucru: detaşarea.
   Maeştrii laudă mult iubirea, aşa cum face şi sfântul Pavel când spune: "Orice lucrare săvârşesc, dacă nu am iubire, eu nu sunt nimic".
   În ce mă priveşte, eu laud detaşarea mai mult decât întreaga iubire. Mai întâi din acest motiv: ceea ce iubirea are mai bun este că mă sileşte să-l iubesc pe Dumnezeu, în timp ce detaşarea îl sileşte pe Dumnezeu să mă iubească pe mine. Or, este cu mult mai de preţ să-l silesc pe Dumnezeu să vină la mine, decât să mă silesc să merg eu la Dumnezeu, căci Dumnezeu poate să vină în mine într-un fel mult mai potrivit şi să se unească cu mine mai bine decât pot eu să mă unesc cu Dumnezeu.
   Faptul că detaşarea îl sileşte pe Dumnezeu să vină la mine îl pot dovedi astfel: oricărui lucru îi place să fie la locul lui. Or,

   locul propriu şi firesc al lui Dumnezeu este unitatea şi puritatea şi tocmai asta produce detaşarea. Deci, în mod necesar, Dumnezeu trebuie să se dăruiască unei inimi detaşate.
   În al doilea rând, eu laud detaşarea mai mult decât iubirea, pentru că iubirea mă sileşte să sufăr orice pentru Dumnezeu, în timp ce detaşarea mă face să nu-i fiu accesibil decât lui Dumnezeu. Or, este cu mult mai de preţ să-i fii accesibil doar lui Dumnezeu, decât să suferi orice pentru Dumnezeu, pentru că, în suferinţă, omul este legat de creatură, în timp ce detaşarea este liberă de aceasta.
   Că detaşarea nu-i este accesibilă decât lui Dumnezeu, o pot dovedi astfel: ceea ce trebuie primit, trebuie să fie primit în ceva. Or, detaşarea fiind atât de aproape de neant, nimic nu poate fi atât de subtil pentru a-şi găsi locul în ea în afară de Dumnezeu. Doar el este într-atât de simplu şi de subtil încât poate prea bine să-şi afle locul în inima detaşată. Iată de ce detaşarea nu-i este accesibilă decât lui Dumnezeu.
   Maeştrii laudă cu mult mai mult umilinţa decât celelalte virtuţi. Dar eu laud detaşarea mai mult decât umilinţa şi iată de ce: umilinţa poate să existe fără detaşare, în timp ce detaşarea desăvârşită nu poate să existe fără o umilinţă desăvârşită, căci umilinţa desăvârşită tinde la nimicirea de sine. Or, detaşarea este atât de aproape de neant, încât nu mai poate exista nimic între o detaşare perfectă şi neant. Iată de ce nu se poate dobândi detaşarea fără o umilinţă desăvârşită. Or, două virtuţi au fost întotdeauna mai de preţ decât una singură. Al doilea motiv pentru care preţuiesc detaşarea mai mult decât umilinţa este că umilinţa desăvârşită se înclină în faţa tuturor creaturilor şi că, înclinându-se astfel, omul iese din sine însuşi şi se apropie de creaturi, în timp ce detaşarea rămâne în ea însăşi. Or, a ieşi din sine nu poate fi nicicând atât de nobil, pentru ca a rămâne în sine însuşi să nu fie cu mult mai nobil.
   Iată de ce profetul David spune: Omnis gloria eiusfiliae regis ab intus, adică: întreaga cinste a fiicei regelui vine dinlăuntru. Detaşarea desăvârşită nu găseşte de cuviinţă să se încline în faţa tuturor creaturilor sau să fie deasupra lor; ea nu vrea să fie nici dedesubt, nici deasupra, ea vrea să fie în sine însăşi, fără să ţină seamă de vreo iubire sau suferinţă, ea nu vrea nici egalitate, nici inegalitate faţă de creaturi, ea nu vrea nici aceasta, nici aceea; ea ...