Bodhicariavatara - Calea către iluminare

   Confesiunea

Pentru a culege nestemata Iluminării, Aduc
ofrande mărgăritarului pur, Dharma, Şi mă
închin în faţa nemărginitelor oceane De
merite spirituale, numite bodhisattva.

Toate florile şi toate roadele bogate,
Ierburile umile, fără de număr,
Comorile nepreţuite ale lumii, Apele
limpezi şi răcoroase,

Munţii purtători de geme preţioase,
Solitudinea îmbietoare a pădurilor,
Pomii împodobiţi cu flori mirositoare,
Ramurile plecate sub povara fructelor,

Miresmele lumilor divine,
Arborii dorului de împlinire,
Pomii bătuţi în pietre preţioase,
Toate frumuseţile de care se fac vrednici -

Lotuşi plutind pe lacuri şi cântece de lebădă,
Ierburi sălbatice crescând în voie, Toate cele
care nu aparţin nimănui Şi care se află în
universul infinit,

Cu mintea le cuprind şi le aduc ofrandă
Înţelepţilor stăpâni peste fiinţe şi fiilor lor.
O, voi cei demni de preţioase daruri, Primiţi-le
cu sufletul deschis!

   Fie ca prin meritele acumulate Şi
prin practica mea Să fac să
dispară suferinţele Tuturor
fiinţelor trăitoare!

Să pot fi leacul, Vindecătorul
şi ajutorul Celor ce sunt
bolnavi, Până când vor fi
vindecaţi!

Să fac să cadă mană cerească,
Spre a alunga foamea şi setea, Iar
în vremuri de restrişte Să fiu eu
însumi mană!

Să fiu comoară nesfârşită
Pentru cei nevoiaşi, Ca astfel
tot ce le lipseşte Să fie la
îndemâna lor!

Renunţ la trupul meu, la avuţie,
La meritele de azi, la cele care vor veni,
Fără să mă simt deposedat,
Spre binele tuturor fiinţelor.

Dăruind totul, depăşim durerea, Tot ce
vreau este să trec de suferinţă. Decât să
las toate în urma mea, Mai bine ar fi să
le împart cu alţii.

Fiinţelor întrupate le dăruiesc
Făptura mea, dacă vor vrea. Să
facă tot ce vor cu trupul meu:
Umilit şi lovit, să-l distrugă!

Să facă din el jucărie,
Să-şi bată joc de el fără milă!

   Hrănindu-se din contrarietate, Mă
face să îndur ce nu gândesc;
Împotrivindu-se dorinţei mele, Ura se
umflă vrând să mă distrugă.

Trebuie să fac să dispară
Tot ce hrăneşte mânia, Care
nu are altă treabă Decât să
mă tulbure.

Cu orice preţ, nu mai doresc Să-mi
tulbur iarăşi bucuria, Nemulţumirea
nu va împlini dorinţa, Ci doar mă va
lipsi de merite.

Dacă există un remediu, La ce
bun să fii nemulţumit? Iar dacă
nu există leac, De ce să te laşi
pradă iritării?

Pentru cei dragi şi pentru noi Nu
vrem nici suferinţă, nici umilire,
Injurii şi bârfeli: exact contrariul A
ceea ce dorim duşmanilor.

Fericirea e un lucru rar, Căci pricinile
suferinţei sunt multiple: Fără durere nu
există eliberare; Atunci, o suflete al meu,
ţine-te tare!

Adoratorii lui Urna şi oamenii din Carnatic
Îndură într-un chip absurd, Durerea
provocată de arsuri şi mutilări: De ce să
tremur, dacă vreau eliberarea?

Totul devine mai uşor
Prin grija obişnuinţei.
Să suportăm durerile crunte
Şi să ne obişnuim cu cele mărunte.

   Aşadar, cu fermitate voi triumfa
Asupra căderilor mele. De mă voi lăsa
învins, ridicolă va fi Dorinţa mea de a
birui cele trei lumi!

"Voi fi învingător
Şi nimic nu mă va birui!"
În astfel de orgoliu îmi voi găsi lăcaş
Eu, fiul acestor lei, Învingătorii.

Cei învinşi de mândria deşartă Nu cunosc
orgoliul, ci o emoţie negativă. Cei orgolioşi
nu se predau inamicului, Pe când ceilalţi,
învinşi, se supun lui.

Mândria deşartă, ce umflă sufletul,
Conduce spre destinele inferioare; Strică
festinul existenţei omeneşti Şi naşte robi ce
se hrănesc cu pâinea altora,

Nerozi, urâţi, slăbănogi, dispreţuiţi de toţi:
Dacă aceşti asceţi plini de mândrie Fac şi
ei parte dintre (bunii] orgolioşi, Spuneţi-mi
care sunt aşa numiţii răi?

Cel care învinge mândria deşartă Este un
(bun) orgolios, un erou invincibil. El alungă
mândria ce îi umflă pieptul Şi face să
rodească fructul buddheităţii, împlinind
dorinţa altor fiinţe.

Înlănţuit de emoţiile rele,
Voi fi de o mie de ori mai tare.
Ca un leu printre vulpi viclene
Nu mă voi lăsa învins de mulţimea lor.

Când omul e sub ameninţare, Îşi apără
mai întâi ochii. Chiar când voi fi în
primejdie, Nu mă voi lăsa pradă
emoţiilor rele!

   Să fii ca un fur pentru alţii, Să
apuci tot ce ţine Şi e destinat
trupului tău, Spre a-l pune în
slujba altora!

Eu sunt fericit; alţii nu sunt. Eu mă
aflu sus, alţii se află jos. Eu sunt
ajutat, alţii nu sunt. De ce pe mine
nu sunt invidios?

Lipseşte-ţi eul tău de fericire. Şi ia
nefericirea altuia asupra ta.
Examinează carenţele acestui eu,
Observând mereu reacţiile sale!

Să cadă pe capul tău
Chiar defectele altora.
Şi cea mai mică greşeală a ta
Spune-o cu glas tare înaintea mulţimii.

Fii rezervat cu al tău renume
Şi exaltă pe alţii. Pune-ţi eul
în slujba tuturor Ca pe un
umil servitor.

Fiind vicios, prin a sa natură, nu-l lăuda
Pentru măruntele calităţi trecătoare. Şi
fă astfel ca ale sale virtuţi Să nu fie
cunoscute de nimeni!

Într-un cuvânt, tot răul Făcut
altuia în interesul tău Lasă-l
să cadă iar asupra ta, Spre
binele celorlalţi!

Să nu-i permiţi să prindă forţă Prin
îndrăzneala aroganţei: Să fie eul
tău ca o mireasă Pudică, temătoare,
rezervată.