Bucuria - faţa lui Dumnezeu în om

   Bucuria ne-fericită

   Înţeleptul este invulnerabil, în aceste condiţii el este pătruns de o bucurie pe care nimic nu o mai poate tulbura. Dar care este această bucurie care îl locuieşte? însăşi experienţa misterului pe care pare a-l fi atins, îl împinge şi îl plonjează într-o aşteptare nedefinită. Nostalgia cea mai inefabilă se degajă din surâsul lui Buddha şi din gestul lui Socrate bând cucuta... Iarnă a speranţei, căci inima omului nu poate ajunge la deplinătate fără întâlnirea definitivă, care este faţa lui Hristos, adevărata faţă a oricărei bucurii. De aceea bucuria înţelepţilor, ca de altfel toate bucuriile noastre ale tuturor, oricare ar fi gradul lor umil de împlinire, sunt această prezenţă voalată a lui Hristos, fie că o ştim, fie că nu.
   Astfel putem vedea venirea lui Hristos în desfă-şurare, croindu-şi drum spre om prin toate bucuriile lui. Ele sunt toate un anunţ al venirii Sale. Dar deplinătatea nu se realizează decât faţă către faţă. Dacă bucuria este numai un sentiment, atunci la ce bun? Această "nefericire" inerentă bucuriei înţelepţilor, nu se rezolvă decât prin întâlnirea bucuriei ca Persoană, ea este Cineva. Iar omul, fiecare dintre noi, nu se poate împlini decât în relaţie cu El, intrând în bucuria Lui: Intră în bucuria Stăpânului tău, spune Hristos (Mt. 25,21). în aceasta rezidă noutatea fantastică a creştinismului, noutate pe care nu putea să o bănuiască nici un înţelept al omenirii, iar bucuria era doar vestitorul...

   ... Simplul fapt de a ne plânge lui Dumnezeu înseamnă a "recunoaşte" Prezenţa Lui, în dublul sens al cuvântului "recunoaştere": ştiu că eşti acolo, Doamne, pot să-ţi dau necazul meu iar lamentaţia mea îţi arată recunoştinţa mea pentru că te simt atât de aproape...

   Doamne, cât s~au înmulţit cei ce mă necăjesc!
   Mulţi se scoală asupra mea;
   Mulţi zic sufletului meu:
   "Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui!"
   Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea
   şi Cel ce înalţi capul meu.
   Cu glasul meu către Domnul am strigat
   şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui.
   Eu m-am culcat şi am adormit;
   sculatu-m-am, că Domnul mă va sprijini.
   Nu mă voi teme de mii de popoare,
   care împrejur mă împresoară. (Ps. 3)

   Pentru psalmist, a trăi şi a lăuda sunt atât de intim legate încât el le identifică spontan pe una cu cealaltă. De unde acest impuls instinctiv, care izbucneşte din adâncurile lui, să laude pe Domnul şi mai mult, în timp ce nimic nu mai merge! Tot ceea ce reduce viaţa este ca o chemare la laudă, pentru că a lăuda înseamnă a trăi din plin. Aşadar omul care aduce laudă este în Dumnezeu şi el nu poate muri. "Marea Operă" a lui Hristos este anunţată aici cu putere. Psalmistul consideră moartea ca fiind încetarea oricărei laude. Hristos ne arată că moartea poate fi lauda prin excelenţă: chiar...

   Numai această cunoaştere bulversantă de bucurie îl plonjează pe contemplativ mai întâi în tăcere, tăcerea propriului eu, cu dorinţele, impulsurile şi gândurile lui, apoi în tăcerea în faţa nemaivăzutului. Eliberare de sine, plinătate a înfiorării de către Altul, virginitate-maternitate. Prin experienţa contemplativă a naşterii lui Hristos în noi înşine şi în toate lucrurile, noi ne naştem la propria noastră taină, la identitatea noastră adevărată, iar uimirea este calea privilegiată a acestei co-naşteri! Devenim ceea ce contemplăm şi de aceea noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului. (2 Co 3,18)
   Atât timp cât omul aderă la sine însuşi, prizonier al eului său ego-centrat, el nu are faţă, spune sfântul Grigorie de Nazianz (sec. IV): este un haos inform, el poartă masca Animalului. Uimirea este o lumină care produce lepădarea de sine şi face să se dezvolte în om o întâlnire eliberatoare, transparenţă a Feţei divine în faţa sa haotică. Tocmai despre această intimă reciprocitate, fată către fată, care face ca omul să se nască la sine însuşi prin naşterea lui Hristos în el, vorbeşte sfântul Pavel. Omul nu are adevărata sa faţă decât prin strălucirea Prezenţei lui Hristos în el şi aceasta înseamnă că acest om este pe cale de a se naşte la persoana sa unică. Astfel toţi sfinţii, la fel ca Maria, trăiesc în stare de uimire încântată, pentru că aceasta este chiar calea lor de îndumnezeire. încântarea este lauda fără cuvinte sau, mai degrabă, lauda devenită came,...

   Aflarea căii personale

   Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească metoda şi modul său propriu pentru a exprima aceeaşi realitate. Ştiu pe unii care, de cum sună deşteptătorul, spun acest verset din Psalmul 40: Iată-mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule*. Este un lucru extraordinar pentru că ziua toată îşi află aici adevărata tonalitate, abandonarea e pusă în zorii tuturor lucrurilor, în adâncul germinaţiei lor încă necunoscute... Şi când navigam deja în largul mării, şi valurile se agită, e de ajuns să reluăm acest act la fiecare oră, chiar în mij¬locul lucrului pe care îl facem, ca să păstrăm cârma mereu în aceeaşi direcţie şi să ne bucurăm din toată inima. Treptat, totul devine pentru om o atitudine înrădăcinată şi întemeiată (Ef. 3, 17), care-l eliberează cu totul din tragicul existenţei şi va întâmpina fiecare eveniment întocmai ca Hristos. Ne aflăm în starea pură a Evangheliei. Această atitudine este intrarea în viaţa mistică, adică în viaţa mişcată şi condusă cu totul de Duhul Sfânt. Aici omul primeşte de la Dumnezeu, în fiecare clipă, viaţa, mişcarea şi fiinţa (Fapte 17, 28): El se simte purtat de Viaţa lui Dumnezeu şi în Voia Lui îşi află odihna.
   Dar, odihna, abandonarea, nu înseamnă adormi¬re! Este vorba, am spus-o deja, de o lucrare de cel mai înalt nivel, o lucrare susţinută printr-o permanentă şi intensă veghere, o hotărâre hotărâtă să şi moară pe cale (Sf. Tereza de Avilla), o "îndârjire" de a merge până la...

   Purificare - concentrare - identificare

   În practică însă nu trebuie să ne părăsească niciodată cele trei principii de bază ale Căii evocate deja: purificarea, concentrarea şi identificarea.
   Prima, pentru că nu există bucurie desăvârşiţii (Io. 17, 13) atât timp cât fiinţa noastră este divizată. De unde şi condiţia: respingerea a tot ceea ce este contrar direcţiei, eliminarea oricărei dezordini şi ataşament, să devenim liberi de patimi, care se rezumă toate la plăcerea căutată pentru ea însăşi, sursă de tristeţe şi descompunere...
   Concentrarea ne permite să orientăm energia astfel eliberată şi să o ducem la maximul ei de intensitate, înaintarea pe Cale este întotdeauna proporţională cu puterea de concentrare, dinspre partea omului bineînţeles. Nu există rezultat profund fără stăpânirea caruselului gândurilor multiple. Totuşi, trebuie să o spunem din nou, o concentrare voluntaristă şi tensio¬nată nu obţine decât contrariul a ceea ce vizează. Este vorba de o atenţie total deschisă, o conştiinţă fără obiect sau interferenţă a ego-ului pentru a judeca sau reacţiona în vreun fel. Este o prezenţă la Prezenţă. Aceasta din urmă îşi are tronul în inima omului, acolo unde este "paza" sau vigilenţa, o "ascultare", la drept vorbind, a întregii fiinţe, orientată spre acest loc unde toate se adună şi se concentrează; locul acesta se găseşte în regiunea cardiacă, situat din punct de vedere fizic în regiunea sternului, sediul inimii spirituale.
   Ajungem acolo, aşa cum am spus, prin sentiment, iar instrumentul prin excelenţă este sentimentul de bucurie. Tot ceea ce este contrar: sentimentul de anxietate, de ranchiună, de resentiment sau de pesimism şi agresivitate se înscrie în fals în această mişcare şi învăluie inima în întuneric. Sentimentul de bucurie în schimb deschide inima, o dilată şi o umple de lumină.
   Numai prin acest foraj neîncetat spre profunzimi se deschide inima omului, prin Prezenţa care îl locuieşte, Inimii cosmice şi se identifică puţin câte puţin cu Ea. Identificarea este cel de-al treilea principiu de bază al Căii. Cel care, într-o bună zi, va avea inima aprinsă de graţia acestei reciprocităţi va vedea această graţie inundându-i toate gândurile şi toate mădularele, căci inima guvernează toate organele, spune sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII). în inimă se ridică anti¬nomia carne/spirit, precizează sfântul Nicetas (sec. IV), căci ea este punctul de convergenţă al tuturor puterilor, spirituale, psihice şi corporale ale omului. Aşadar, prin inimă intră el în comuniune cu tot ceea ce există, şi numai prin inimă. A locui în inima lui înseamnă a locui în inima lumii. Această Viată a inimii umple tot corpul cu o energie caldă şi, prin corp, pune omul în relaţie de continuitate cu energia cosmică, căci cosmosul este corpul Iui în extensie. Important este să exersăm această conştiinţă, să trăim concret această căldură a Prezenţei în corp, să simţim totul în Dumnezeu (Sf. Isaac, sec. VI). Experienţa cea mai neînsemnată şi cea mai simplă, cea mai corporală şi realistă din...