Bushido - codul samurailor

   Bushido ocupă în istoria morală a Japoniei acelaşi loc pe care Constituţia îl ocupă în istoria politică a Angliei. Totuşi, Bushido nu poate să se compare cu Magna Charta sau cu Habeas Corpus Act. Este adevărat că în secolul al XVII-lea au fost promulgate statute militare - "Buke Hotto" - însă cele treizeci de scurte articole se refereau mai mult la căsătorie, la blazoane, la clanuri, etc, în timp ce reguli de conduită au fost presărate pe ici pe colo.
   De aceea nu putem preciza timpul şi locul când s-a născut Bushido: în mod general însă timpul se poate fixa în epoca feudalismului.
   După cum se poate spune, de exemplu în Anglia, că instituţiile politice ale feudalismului datează de la cucerirea normandă, tot aşa se poate spune că apariţia feudalismului în Japonia a fost simultană cu ascendenta dinastiei Yoritomo în secolul al XII-lea. Dar după cum găsim elemente sociale ale feudalismului, chiar cu mult mai înainte de perioada lui Wilhelm Cuceritorul, tot aşa în Japonia germenii feudalismului au existat cu mult înaintea perioadei sus menţionate.
   În Japonia, întocmai ca în Europa, când a apărut feudalismul, clasa luptătorilor de profesie a ocupat rangul cel mai înalt. Aceşti luptători militari erau cunoscuţi sub numele de Samurai cuvânt ce înseamnă ad literam, ca şi vechiul cuvânt englezesc kniht (Knecht, Knight) păzitori sau aghiotanţi, asemănători cu soldurii, a căror existenţă în Aquitania a fost confirmată de Caesar, sau cu comitaţii,...

   Noţiunea de virtute pe de o parte şi noţiunea de putere absolută pe de altă parte, sunt socotite de anglo-saxoni ca două noţiuni care nu se pot armoniza. Pobyedonozeff a explicat foarte lămurit contrastul dintre politica engleză şi celelalte comunităţi europene, prin aceea că unele au fost întemeiate pe bază de interese comune, iar altele erau organizate de către personalităţi puternice. Ceea ce omul de stat rus a spus despre dependenţa indivizilor faţă de şef, în statele organizate din Europa, şi îndeobşte în statele slave, este îndoit de adevărat pentru statul japonez.
   În Japonia nu numai că întâlnim o putere monarhică, care îngăduie dezvoltarea libertăţilor şi de aceea această putere nu se simte aşa de apăsătoare ca în Europa, dar mai mult decât atât, această putere este în general temperată printr-o îngrijire părintească a monarhului faţă de poporul său. "Absolutismul", spune Bismark, "cere mai întâi conducătorului imparţialitate, onestitate, devotament către datorie, energie şi conştiinţă interioară". Dacă mi s-ar îngădui să dezvolt acest subiect, voi cita din discursul împăratului Wilhelm al Germaniei la Coblenz, în care el a vorbit "de domnia împăraţilor prin graţia lui Dumnezeu, de înaltele lor datorii, de greaua lor răspundere faţă de "Creator", de care nici un om, nici un ministru, nici un parlament nu poate să-l elibereze pe monarh".
   Am arătat că îndurarea şi bunătatea este o virtute gingaşă şi părintească.
   Dacă corectitudinea severă şi dreptatea neşovăielnică au fost considerate ca atribute de ordin...

   Faima, adică bunul renume, iar nu bogăţia sau cultura constituia ţinta pe care tinerii trebuiau s-o atingă. Mulţi tineri jurau, când părăseau căminul părintesc, că nu se vor reîntoarce până ce nu îşi vor fi câştigat un renume în lume. Multe mame refuzau să revadă pe copii lor, până ce nu vor fi în măsură să se întoarcă la căminul părintesc acoperiţi de glorie.
   Pentru a evita o ruşine sau ca să câştige un renume, copiii samurailor ar fi îndurat orice lipsuri şi ar fi trecut prin orice încercare trupească sau sufletească, căci ei îşi dădeau seama că onoarea câştigată în tinereţe, creşte odată cu vârsta. Cu prilejul asaltului cetăţii Osaka, fiul cel mai tânăr al lui Iyé-yasu, în ciuda cererilor sale repetate de a fi aşezat în primele coloane de atac, a fost pus în ariergarda armatei.
   Când fortăreaţa s-a predat, el s-a simţit aşa de îndurerat şi a plâns atât de amarnic, încât un bătrân consilier al tatălui său a încercat să-l consoleze zicându-i: "Linişteşte-te, Sire, la gândul că ai un lung viitor înaintea ta. În anii numeroşi ce mai ai de trăit vei găsi multe prilejuri ca să te ilustrezi".
   Tânărul prinţ însă, privi cu indignare pe bătrân şi îi răspunse: "Ce greşit vorbeşti. Pot oare să mai revină cei paisprezece ani ce am acum?".
   Viaţa însăşi era considerată de samurai searbădă şi fără preţ, dacă onoarea şi gloria nu puteau fi câştigate, aşa încât dacă în cursul vieţii sale un japonez nu avea prilejul să se ilustreze, viaţa însăşi era sacrificată cu cea mai mare seninătate.

   ...Nu era de demnitatea unui samurai să-şi trădeze emoţiile pe chipul său. "El nu arată semn de bucurie sau de întristare", era o frază foarte întrebuinţată pentru a descrie un caracter energic.
   Simţurile cele mai naturale erau înăbuşite în sufletul samurailor.
   De exemplu: era nedemn ca un tată să-şi îmbrăţişeze copilul în public, bărbatul nu trebuia să-şi sărute în public soţia, deşi acasă o săruta mereu.
   De aceea, este justă observaţia unui scriitor străin că: "Bărbaţii din Europa şi America îşi sărută nevestele în public şi le bat acasă, pe când bărbaţii japonezi îşi bat nevestele în public şi le sărută acasă".
   Caracterul liniştit, stăpânirea minţii nu trebuia să fie tulburată de nici un fel de pasiuni.
   Îmi amintesc de un episod din timpul războiului chino-japonez: un regiment, plecând dintr-un oarecare oraş din Japonia, mulţi cetăţeni au alergat la gară ca să ureze călătorie bună şi izbândă generalului şi armatei sale. Un american, care se afla în gară în acel moment, se aştepta să audă demonstraţii şi urale gălăgioase, întrucât războiul era foarte popular şi mai ales fiindcă pe peron se aflau părinţii, amicii şi chiar iubitele soldaţilor ce se îmbarcau.
   Americanul a fost foarte surprins, fiindcă deşi conducătorul a fluierat pentru plecare şi trenul se pusese în mişcare, japonezii de pe peron şi-au scos numai pălăriile pe tăcute şi capetele s-au plecat în jos cu pietate în semn de "la revedere".

   Motive variate şi ciudate au condus pe mulţi samurai către acest sacrificiu, întocmai cum fecioarele sunt atrase către mănăstiri. Viaţa nu avea mare valoare, după concepţia populară a sentimentului de onoare. Onoarea trebuie să rămână neprihănită.
   Dacă nu mai era aur curat, viaţa devenea un aliaj fără nici un preţ. Dintre scenele infernului lui Dante, cea de a şaptea este cea mai apreciată de japonezi, aceea în care Dante înşiră pe toate victimele sinuciderilor.
   De aceea, pentru un adevărat samurai a fugi de moarte, era considerat ca laşitate. Un luptător care a pierdut luptă după luptă şi a fost urmărit din câmp pe deal şi din crâng în peşteră, a considerat că ar fi o laşitate din partea sa să se lase ucis de duşmani. Cu o hotărâre, care se aseamănă cu a martirilor creştini, s-a glorificat ei însuşi printr-o poezie improvizată:
   "Vino, vino, moarte mai repede, de pune capăt nenorocirii mele".
   Aceasta era învăţătura Bushido, anume: să su-porţi şi să faci faţă tuturor nenorocirilor, cu răbdare şi cu conştiinţa senină, pentru că după cum spune Mencius: "Când cerul este gata să acorde o mare însărcinare omului îi obişnuieşte, în primul rând, mintea cu suferinţa, iar muşchii şi oasele cu munca, apoi expune corpul său la foame şi îl aruncă într-o sărăcie extremă. Prin toate aceste mijloace cerul îi stimulează mintea, întăreşte făptura sa, şi ajută şovăiala sa". Deci, onoarea adevărată constă în a îndeplini hotărârile cerului şi moartea ...