Cabala şi puterea visării

   INTRODUCERE

   Trezeşte-te şi visează

   Ori de câte ori îţi doreşti ca Ilie să ţi se arate în chip văzut, concentreazâ-te asupra lui... Există trei modalităţi de a-l vedea: într-un vis; cât timp eşti treaz şi-i dai bineţe; dar şi când eşti treaz, îi dai bineţe, iar el îţi şi răspunde la salut. JOSEPH CARO

   Există multe cărţi despre vise. La ce bun încă una? Pentru că această carte nu este despre vise, ci despre faptul de a visa. S-ar putea să nu ne dăm seama în orice moment, dar visăm în fiecare moment. Visezi chiar şi acum, când citeşti aceste rânduri, dar şi când aştepţi autobuzul, când discuţi cu un prieten la cafenea, când munceşti sau găteşti, când vorbeşti sau arunci când, pur şi simplu, nu faci nimic anume.
   Visarea porneşte din emisfera dreaptă a creierului nostru, care, ca orice parte a creierului uman, nu încetează niciodată să emită impulsuri nervoase. Este rezultatul firesc al faptului că suntem în viaţă. Ca şi respiraţia, continuă zi şi noapte.
   Visele noastre nocturne sunt doar o formă particulară a visării, una pe care o recunoaştem cu uşurinţă tocmai pentru că visele care ies la iveală atunci când dormim sunt o parte a subconştientului nostru, acceptabilă din punct de vedere social. Dacă le acordăm atenţie viselor noastre, ele ne vor ajuta să devenim conştienţi de visarea care continuă permanent.
   Cândva am primit vizita unui bărbat care scrisese o carte despre cuantică şi vise. Dorea să-mi pună o întrebare. Discutase recent cu un druid, un preot celtic modern, pentru care avea un mare respect. Druidul îi declarase pe un ton categoric că nu există nicio diferenţă între visele nocturne şi starea noastră diurnă, noi visăm tot timpul. Aşa că era curios să afle ce gândeam eu, ca specialist în vise şi psiholog debutant, în privinţa asta.
   Pe atunci, am fost surprinsă că druidul fusese singura persoană care-i putuse spune că visarea este activitatea neîntreruptă a creierului. Nu pentru prima oară, mă surprindeam întrebându-mă dacă nu cumva activitatea de a visa era tratată de lumea ştiinţifică drept un secret bine ascuns, din care ni se prezintă fragmente şi bucăţi, dar niciodată un sistem complet.

   DOUĂ LIMBAJE DIFERITE

   Le spun întotdeauna studenţilor mei că în învăţare există două mari căi de urmat: calea deschiderii spre memoria verbală şi calea deschiderii spre memoria imagistică. Afirmaţia poate fi exemplificată prin două căi budiste: budismul Zen şi budismul tibetan.
   Zen îşi învaţă discipolii să stea şi să privească detaşat mişcările minţii. La anumite intervale, învăţăceilor li se oferă ca subiecte de meditaţie scurte parabole paradoxale, numite "koan", tocmai pen¬tru a le testa progresul. Astfel, învăţarea se realizează apelând la înţelegerea verbală şi apoi, prin paradoxala intensitate a parabolei koan, sunt dizolvate tiparele obişnuite de gândire.
    Dimpotrivă, budismul tibetan face apel la partea imagistică a minţii adepţilor lui. Este acceptată pădurea de imagini în care trăim şi ucenicii sunt învăţaţi să pătrundă în ea, să o parcurgă la pas şi, în cele din urmă, să iasă de cealaltă parte a pădurii. Ţelul final al ambelor căi măreţe este iluminarea prin detaşarea de orice formă, verbală sau imagerială.
   Aşa cum aţi ghicit probabil, calea noastră scoate în evidenţă mintea imagerială. Se ajunge la îndrăzneală şi detaşare prin folosirea ambelor abordări şi oricine, în viaţa reală, trebuie să recurgă la ambele căi. Cu toate acestea, la nivelul funcţional psihologic simplu, indivizi diferiţi au aproape întotdeauna o predilecţie pentru...

   Despre acest lucru vom discuta mai târziu, în capitolul 8, dar, până să ajungem acolo, mai avem multe lucruri de făcut.

   FRUMUSEŢEA INSTINCTELOR

   Ce are asta de-a face cu a doua sarcină a unui visător şi cu subiectul acestui capitol: identificarea a ceea ce ne întunecă oglinda? Oare instinctele noastre necontrolate ne umbresc oglinda adevărului? Sunt ele atât de rele încât trebuie să le stăvilim? îţi aminteşti de mormanul de lână împletită despre care vorbeam la începutul acestui capitol? Se află încă în mâinile tale, acolo unde l-a pus învăţătorul, aşteptând ca împletitura să fie destrămată. Dar instinctele tale te cheamă afară. Vrei să zburzi pe câmp, nu să deşiri tricotaje de lână!
   Ce e rău în asta? Instinctele tale sunt tinere, sălbatice, năvalnice. Este firesc ca ele să fie aşa, la fel cum este normal ca un cal să zburde, să bată din copită şi să galopeze. Ce ar putea fi mai frumos decât natura descătuşată, liberă, jucăuşă şi puternică? Un armăsar sălbatic cabrat pe culmea unui deal? Un val uriaş de ocean, un torent vuind?
   Du un bebeluş în mijlocul unui grup de adulţi aparent preocupaţi să discute între ei şi vei vedea că numaidecât fiecare îşi va întoarce atenţia spre cel mic. Bebeluşul respiră, gesticulează, zâmbeşte, gângureşte, firescul bebeluşului ne încântă - mai mult chiar, ne farmecă. Şi noi ne dorim să redevenim naturali, zâmbim şi îi imităm gânguritul. Ne dorim să avem inocenţa lui.
   Dar, după cum şi-a dat seama prietena mea Kay, care la cinci ani, fiind geloasă pe surioara ei mică, a insistat să primească şi ea acelaşi tratament: "să porţi iarăşi scutece şi să bei cu biberonul nu-i deloc amuzant". Să mimezi inocenţa e o prostie. Desigur, nici nu curăţă în vreun fel oglinda pentru a ne oferi o imagine fidelă a lumii, în cazul lui Kay, surioara ei se va mai bucura o vreme de mai multă atenţie din partea mamei, iar gelozia fetiţei va rămâne nedomolită.
   Fie că îi place sau nu, instinctele lui Kay au condus-o în mod greşit să încerce să aibă iarăşi un an, când, de fapt, ea are cinci. Dar, nu instinctele ei sunt rele şi umbresc oglinda, ci ceea ce s-a întâmplat cu ele în tentativa lor de împlinire. Cum şi-a pierdut Kay inocenţa, grădina ei fermecată unde avea o mamă doar pentru ea? Cum s-a înnegurat oglinda?

   VIATA ESTE MIŞCARE

   Durata noastră de viaţă poate fi comparată cu un ceas cu arc, la care cheiţa a fost întoarsă în mod diferit. Există yoghini care afirmă că suntem programaţi de la naştere pentru un anumit număr de respiraţii. Aceştia susţin că numărul de respiraţii pe care suntem programaţi să le efectuăm în viaţă diferă de la persoană la persoană, în funcţie de karma şi destinul nostru. Pentru scopurile noastre, hai să numim "energie vitală de bază" timpul oferit de arcul ceasului întors cu cheiţa. Aceasta este energia pe care o avem la dispoziţie şi care, aşa cum au arătat yoghinii, diferă net de la o persoană la alta, unii dintre noi fiind născuţi cu energie din abundenţă, alţii nu. Cu toate acestea, după cum vom vedea, problema nu constă în cât de abundentă este rezerva noastră de energie, ci cum o administrăm.
   îţi poţi imagina energia ta vitală ca pe o spirală strâns încolăcită, înainte de naştere, această energie primară se află în stadiu de somnolenţă totală. La naştere, poate cel mai dramatic moment al vieţii noastre, când aerul dă năvală să ne umple plămânii goi (sau, să spunem, este aspirat de vidul din plămânii noştri) şi - la fel cu calul sălbatic care se ridică pe picioarele din spate dacă este atins, plămânii noştri, umpluţi cu forţa, împing afară aerul - arcul este eliberat, suntem puşi în mişcare.
   Spiritul a fost eliberat şi noi suntem în viaţă, o fiinţă nouă care-şi ocupă locul în lumea exterioară. Atractorii stranii - plămânii goi şi aerul - s-au regăsit reciproc. De la şocul iniţial al întâlnirii lor, întreaga cale şi formă a interacţiunii lor sunt reunite într-un tipar de expiraţie şi inspiraţie.
   Impulsul plămânilor goliţi de a împinge înapoi aerul când sunt stimulaţi sau împunşi de aer este ceea ce numim "reflex instinctual" (de la latineştile instingare - a instiga, a incita şi stinguere - a potoli, a stinge). Putem spune că instinctul nostru este de a expira.

   AMINTIREA CORPULUI

   Acum, că ştii acest lucru, după cum spunea Blake, "corpul veşnic al omului este Imaginaţia... Dumnezeu însuşi, Corpul Divin" şi "noi Ii suntem mădulare", nu eşti tentat să readuci la viaţă nu doar partea muritoare, ci întregul, corpul perfect, aşa cum ni l-a dăruit Imaginaţia? Nu eşti obligat, ca Isis, să-ţi cauţi toate cele paisprezece părţi ale corpului risipit al zeului şi să ţi-l reaminteşti? Sau, poate, eşti prea temător de durere şi preferi s-o domoleşti prin somn?
   In loc să procedezi astfel, te poţi gândi la durere nu doar ca la o întrerupere, ci ca la o binecuvântare, ca pe o deschidere de drum spre cunoaşteri nebănuite, spre noi posibilităţi şi spre o nouă viaţă? Poţi întrezări o cale din acceptarea de bună voie a oricăror forme de ruptură ca pe o ocazie ce îţi este dată pentru a vedea şi a te trezi din nou, între imperfecţiunile corpului fizic, ca un corp perfect al Imaginaţiei?
   Tu şi numai tu poţi realiza această lucrare, la fel cum Isis şi numai ea ar fi fost în stare să caute şi să găsească fiecare dintre mădularele lui Osiris. De fiecare dată când trăieşti o durere, o ruptură, ea nu apare prima oară în mintea ta, ci în corpul tău. Atacat fiind, corpul tău se crispează, se agită sau se descurajează. Creierul tău aprinde mult mai mulţi neuroni decât s-ar dori.
   De aceea, nu pierde timpul şi întoarce-te exact la locul durerii din corpul tău. Exploreaz-o, "vezi-o" şi fă pentru ea ceea ce trebuie făcut. Pe măsură ce vei deveni adept al acestei metode, nu doar că îţi vei identifica durerea înainte de a potoli printr-un comportament orb, ci vei aduce în lumină mai mult din corpul perfect despre care vorbeşte Blake. Dar, îţi poţi ilumina complet corpul?
   Isis, căutând neobosită cele paisprezece părţi ale corpului soţului ei, le găsit pe toate, mai puţin unul. Lipsea mădularul regenerării, falusul. Folosindu-şi imaginaţia şi recurgând la cunoaşterea zeului Toth (care-l revendica drept zeu), ea a făurit un falus perfect de aur, aurul reprezentând liantul dintre cunoaştere şi creativitate, piatra filosofală.
   Incălecând noul mădular erect al lui Osiris, ea l-a zămislit pe Horus, copilul perfect. Şi noi, dacă realizăm cu agerime şi inventivitate o explorare a corpului nostru fizic, putem aduce la viaţă copilul perfect din noi - imaginaţia noastră. Nu este un lucru greu de realizat. Doar letargia ne stă în cale. Dă letargia deoparte, de-a stânga ta, şi începe-ţi lucrul.

   închide ochii. Expiră de trei ori şi numără invers de la trei la unu,vizualizând clar numerele pe măsură ce numeri. Vezi cifra unu caftind înaltă, curată, foarte dreaptă şi foarte strălucitoare. Acum, decide să vizitezi o anume parte a corpului tău. Decide, de exemplu, să îţi vizitezi degetul arătător al mâinii drepte. întoarce-ţi ochii spre interior, imaginează-ţi cum ei călătoresc de-a lungul braţului, spre degetul tău arătător. Acum te uiţi la interiorul lui. Ce simţi şi ce "vezi"? E cald, răcoros, rece? Este uscat sau umed? Este întunecat sau luminos? Ce culoare are?Există o imagine ataşată lui? (Ar putea fi, să zicem, o masă înconjurată de scaune care se află în degetul tău.) Expiră o dată. Pe măsură ce continui să priveşti la interiorul degetului tău arătător, ce simţi în el? Ce se întâmplă cu modul tău obişnuit de a privi lucrurile? Degetul îţi pare mai mare sau mai mic, ori are aceeaşi mărime? Este mai lat sau mai îngust, ori are aceeaşi lăţime? Este încă dens, întunecat, ori a devenit mai luminos? Translucid? Deschide ochii. Cum diferă "vederea" interioară a degetului de percepţia ta obişnuită, exterioară,asupra lui?

   Nu am să-ţi spun cum eu sau alţii percepem diferenţele, pentru că nu vreau să-ţi influenţez "vederea". Este suficient să amintesc faptul că percepţia interioară şi cea exterioară sunt radical diferite. Continuând să practici acest exerciţiu, vizitându-ţi fiecare...

   CAPITOLUL 9

   Visul treziei

   învăţaţii iudei i-au spus lui Alexandru: Acela este ochiul unei fiinţe omeneşti. Nu este niciodată mulţumit. TALMUD, TAMID 32B

   Rareori, după ce ne-am găsit adevăratul scop în viaţă, prinţul sau prinţesa noastră de lumină, ajungem să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţe, fără vreun moment de strădanie. Acest sortiment de final fericit apare doar în basme. Dar, deşi ar putea părea ceva trist, este probabil un lucru bun, de vreme ce tocmai angajarea în strădanie este lucrul care n permite să rămânem sănătoşi şi să ne perfecţionăm.
   într-un anumit punct al călătoriei noastre, fără nicio îndoială, ne vom întâlni cu un nod gordian, o problemă aparent de nerezolvat, pe care, dacă rămânem fideli celor semnalate de mintea noastră conştientă, va trebui să încercăm să-l desfacem, să-l disecăm sau să-l dezlegăm. Atunci când este confruntat cu o problemă, intelectul o abordează scrâşnind din dinţi şi cu atitudinea de mergem peste ei şi nu luăm prizonieri, care, de obicei, nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Nordul gordian nu se va desface, răspunsul nu va veni: scriitorul are un blocaj în a continua, iubitul ezită să îşi ia pe cap obligaţii, studentul ezită între carierele ce i se deschid în faţă sau se ajunge la un impas din care se pare că nu există nicio cale de ieşire.
   Până acum ai învăţat că avem două minţi: una logică şi una imaginală. Dacă prima nu te ajută să treci prin impasul în care te afli, de ce nu ai încerca ajutorul celeilalte?
   Ai dansat vreodată tangou? Este un joc chinuitor în care oferi şi primeşti, schimbi priviri tăioase şi în care picioarele oscilează între formalitate şi îngemănare. Cei doi parteneri se unesc şi se separă, el conduce, ea captivează. Există un tipar în fluida replică orchestrată a acestui dans pe care sper că începi să-l recunoşti, din moment ce exprimă perfect modul în care minţile noastre, cea conştientă şi cea subconştientă, se comportă ca parteneri, angajându-se, aşa cum o fac, în mişcarea care dizolvă tiparele vechi şi creează noi căi vitale de a fi. Când şi cum începem acest dans?

   CUM ABORDĂM AMBIVALENŢA

   Când lucrurile nu merg pe atât de bine pe cât am vrea noi, tindem să fantazăm despre vieţile pline de succes ale altora. îi invidiem pentru uşurinţa cu care progresează, nerealizând că şi ei, la rândul lor, au avut parte în viaţă de suişuri şi coborâşuri. Nimeni dintre noi nu este imun la neînduplecata ordine a lucrurilor. Acest adevăr, exprimat în cuvintele autorului Eclesiastului 3:4, sună astfel: "Vreme este să plângi şi vreme să râzi..."
   Singura diferenţă reală între tine şi cei pe care îi invidiezi este decalajul în timp. Ca şi pasărea Phoenix, ei au înviat din cenuşă, în timp ce tu, până acum, nu ai fost capabil să o faci. Chiar şi atunci când te afli în posesia nepreţuitei comori a descoperirii scopului tău în viaţă, tu eşti încă nevoit să faci faţă strădaniilor inerente îndeplinirii acelui scop.
   In plus, poţi fi sigur că de-a lungul drumului vei avea de-a face cu inevitabilele capricii, absurdităţi şi nedreptăţi ale vieţii. Sau, motivul pentru care simţi că viaţa ta este un eşec ar putea fi acela că ai ajuns la un capăt liber, adică la sfârşitul unui stadiu al călătoriei tale, iar acum nu eşti sigur cum să continui.
   în ciuda faptului că numele lui Iov a ajuns să fie sinonim cu zbuciumul, suferinţa şi îndurarea lor cu stoicism, dacă parcurgi întreaga lui povestire descoperi că intenţia lui Dumnezeu pentru...

   DE LA CONFLICT LA PARADOX

   Natura duală a realităţii noastre fizice ne este tuturor clară. Trăim cufundaţi în ea. Nimeni nu este rege, dacă nu are supuşi. Nu există lumină, dacă nu avem întunericul care să ne ajute să facem deosebirea. Nu ne putem cunoaşte pe noi înşine, atâta timp cât nu ştim separaţia dintre noi şi ceilalţi. Nu ne putem propulsa înainte, dacă nu ne împingem în sus de la nivelul solului. Este vreo mirare în faptul că viaţa noastră este un balans constant între tendinţele opuse, cu o tendinţă încercând întotdeauna să fie mai puternică decât cealaltă? Aceasta este natura lumii în care trăim.
   Cu toate acestea, o lume trăieşte şi în noi, cei ai căror legi sunt complet opuse ei. în această lume interioară nu există opoziţie, pentru că graniţele sunt inconsistente. Formele curg una în alta, se unesc, împrumută de la cealaltă, se transmută, se dizolvă, totul într-o renunţare jucăuşă.
   Pentru majoritatea oamenilor, în mod obişnuit, aceste două lumi nu au trăit bine alături. Din cele mai vechi timpuri, a existat între ele o luptă pentru putere. Fiecare lume a cunoscut-o pe cealaltă doar prin contraste.
   Dar, pentru cei care au practicat tehnica inversării (vezi capitolul 5), trebuie să fi apărut o reapropiere, la fel cum trebuie să fi apărut între rege şi cerşetor. Bineînţeles, cu excepţia faptului că experienţa lor tocmai a produs dezgust sau o şi mai mare opoziţie, ceea ce este totuşi o posibilitate şi un risc pe care ni-l asumăm atunci când facem inversarea. Cu toate acestea, trebuie să ne asumăm riscul, altfel vom ajunge să acceptăm o viaţă primitivă de pedestru, deformată de conflicte, în care pacea şi armonia nu vor triumfa niciodată!
   In cele din urmă, nu este evident că menţinerea separată a visării si conştienţei nu poate duce decât la o şi mai mare opoziţie între ele} Şi, în cele din urmă, dacă suportabilitatea faţă de cealaltă nu poate fi menţinută, nu ar urma un război total şi ştergerea uneia dintre cele două lumi? Dacă regele nu bagă în seamă starea proastă a săracilor, imaginează-ţi suferinţa din ţară.
   De aceea, pentru a provoca cu adevărat conştienta ta, trebuie să iei măsuri neobişnuite: pune-o faţă în faţă cu ceea ce urăşte în mod obişnuit, cu ceea ce îi este impropriu, cu iraţionalul. Pentru a educa şi provoca eficient visarea ta, confrunt-o cu lucrurile de care se sperie, cu lucrurile rigide din lumea fizică.
   O conştienţă care cultivă cumpătarea (răbdarea, atenţia) va fi răsplătită cu o bună înţelegere a "legilor" care guvernează "iraţionalul", în cultivarea caracterului jucăuş (concentrare şi voinţă jucăuşă), visarea îşi va vedea visele manifestându-se şi devenind realitate. Criticii îi vor glorifica ca mari "vizionari" pe raţionaliştii care au schimbat macazul, în vreme ce visătorul care şi-a îndeplinit visul va trece în ochii lor drept un "realist".
   Cu toate acestea, mult prea adesea suntem fie vizionari, fie realişti. Chiar n-am putea să ne gândim să îmbrăţişăm ambele lumi, cuprinzând toate provocările lor laolaltă? Putem îndura paradoxul?
   Paradox înseamnă (para) dincolo de + (doxa) părere, de la grecescul dokein (a gândi). La fel cum ne îmbrăţişăm copiii, acceptând ce e bun şi rău în ei, dar iubindu-i dincolo de ceea ce credem despre ei, am putea îmbrăţişa cele două lumi, suportându-le diferenţele, contradicţiile şi diferenţele în mod egal, indiferent de opinia noastră despre ele? Este nevoie de mai mult decât o simplă reapro-piere. Bineînţeles, este un lucru realizabil, dacă nu cumva cele două minţi sunt deopotrivă ca putere şi însufleţire.
   Ştim că inversarea este primul pas spre perfecţionarea acestui echilibru: conştienta este de acord să facă un pas înapoi, iar visarea unul în faţă. Conştienta învaţă de la visare umilinţa, iar visarea învaţă de la conştientă concentrarea. Visarea abandonează efervescenţa haotică în favoarea transmutărilor concentrate, în timp ce conştienta recunoaşte diferenţele, dar nu se mai grăbeşte să le categorisească.