Călătoria cu viteza iubirii

   CAPITOLUL 1

       Zborul la clasa întâi

   De-a lungul întregii călătorii a vieţii, tu ai de ales între modali¬tăţile de călătorie. De pildă, poţi rămâne în sala de aşteptare, în speranţa că alţii îţi vor da permisiunea de a urca la bord; poţi călători la clasa a doua, fapt care îţi va permite să ajungi la destinaţia dorită, dar fără niciun confort; sau poţi călători la clasa întâi, în condiţii care îţi vor transforma călătoria într-o plăcere.
   Indiferent pentru ce clasă optezi, tiparul zborului este întotdeauna acelaşi: te naşti, îţi trăieşti viaţa şi în final mori. Aşteptarea este un joc de noroc. Zborul la clasa a doua este o luptă continuă. Numai zborul la clasa întâi reprezintă o plăcere. Deşi este de departe cel mai minunat şi mai confortabil mod de a călători, el ne solicită mai mult. Nu orice călător îşi poate permite acest tip de zbor. Pe de altă parte, zborul la clasa a doua este mult mai puţin solicitant din punct de vedere al lucidităţii. El ne conduce acolo unde dorim, dar presupune adeseori foarte multe drame, un mare disconfort şi o mare indiferenţă faţă de spiritul vieţii trăite plenar. Aşteptarea reprezintă modul cel mai puţin creativ de a trăi. Ea simbolizează viaţa trăită în întregime inconştient şi reprezintă opţiunea default pentru cei care sunt iresponsabili, neatenţi şi nepregătiţi. Din păcate, aceasta este opţiunea aleasă de toţi dependenţii şi de toţi cei care au comportamente autodistructive.
   Este important să înţelegi că atenţia conştientă nu afectează în niciun fel destinaţia aleasă de tine, ci doar modul de a călători către ea. După cum spune proverbul: "Omul obţine ceea ce oferă." Deşi călătoria la clasa a doua pare mai accesibilă, experienţele la care conduce ea presupun un consum mult mai mare de energie, dublat de iritare, supărare, dezamăgiri, oportunităţi ratate şi insulte psihice la adresa spiritului. Călătoria la clasa întâi pare costisitoare la prima vedere, dar nu presupune niciuna din aceste neplăceri.
   Vestea bună este că orice om poate călători la clasa întâi, cel puţin în ceea ce priveşte călătoria vieţii. Dacă ţi se pare că nu ai de ales şi că deocamdată nu-ţi poţi permite mai mult decât să aştepţi sau să călătoreşti la clasa a doua, află că te înşeli. Aceste modalităţi de a-ţi trăi viaţa sunt singurele pe care ţi le permiţi singur!
   Doresc să aduc o lămurire: eu nu militez aici pentru a călători întotdeauna la clasa întâi atunci când călătoreşti fizic cu avionul. Acest lucru nu este relevant. Eu mă refer exclusiv la calitatea călătoriei spirituale, a experienţei de viaţă. Dacă doreşti, tu poţi face această călătorie la clasa întâi.
   Această ofertă nu poate fi cumpărată pe bani. Călătoria prin viaţă la clasa întâi reprezintă un privilegiu care trebuie câştigat şi singura modalitate de a-l câştiga constă în a opta pentru iubire în locul fricii. Victoria nu este obţinută întotdeauna cu uşurinţă (deşi calea devine într-adevăr din ce în ce mai uşoară pe măsură ce avansezi pe ea), dar îţi permite să treci prin cele mai minunate experienţe din punct de vedere calitativ de-a lungul călătoriei. A călători prin viaţă Ia clasa întâi înseamnă a călători cu viteza iubirii. Acest lucru presupune o călătorie mult mai conştientă şi un efort mult mai mare decât a-ţi asuma controlul asupra experienţelor tale, dar calea este deschisă şi disponibilă tuturor celor care doresc să călătorească în condiţii mai confortabile.
   A călători cu viteza iubirii înseamnă a lua o decizie în această direcţie, a-ţi confrunta personal temerile, inclusiv spiritul defensiv, mânia, judecăţile critice, abandonarea şi insecuritatea, şi a respinge în mod asumat aceste tipare, optând pentru o atitudine mai pozitivă şi mai plină de iubire.

       Cum poţi trece de la o clasă la alta

   Cum poţi trece de la o clasă la alta de-a lungul călătoriei tale? Orice om care doreşte să ceară mai mult de la viaţă şi care face un efort conştient pentru a obţine ceea ce solicită, care doreşte să se...

   întrebarea i-a întrerupt monologul tinerei.
   - Din Los Angeles.
   - Nu-i aşa că locul acesta este minunat? a continuat Sonia, fără să-i dea posibilitatea să se întoarcă la bagajul ei psihic.
   - Aşa este, i-a răspuns tânăra năucă, de parcă vedea pentru prima dată locul.
   Sonia nu i-a mai pus alte întrebări, ci s-a întors la admirarea priveliştii. De atunci, turul a devenit liniştit şi toată lumea s-a putut bucura de frumuseţea momentului. Curios este faptul că bagajele psihice pe care le purtăm după noi ni se par invizibile (dar nu şi celorlalţi), iar noi suntem atât de obişnuiţi cu ele încât considerăm chiar normal şi necesar să ne împovărăm cu ele.

       Renunţă la control şi lasă-te dus de val

   Am o prietenă care simte nevoia să aibă un plan pentru fiecare moment al vieţii. Acesta este un alt tip de bagaj psihic pe care unii oameni îl cară după ei. Acum câţiva ani am călătorit cu ea la New York, fapt care s-a dovedit un coşmar pentru mine, întrucât prietena mea a planificat totul cu atâta meticulozitate încât nu a lăsat loc pentru nici un fel de spontaneitate. Dorea să ştie dinainte unde ne vom caza, la ce restaurant vom mânca, ce locuri vom vizita şi la ce oră ne vom întoarce seara ca să ne odihnim.
   Ziua petrecută cu ea mi-a reamintit de un "program" care trebuie respectat cu stricteţe. Am tolerat o vreme acest comportament, dar la un moment dat m-am revoltat. Ne aflam în faţa unei cafenele din Greenwich Village şi mă simţeam extrem de ispitită să beau un espresso. I-am sugerat acest lucru, dar prietena mea a refuzat fără să stea pe gânduri, întrucât nu figura în program. Nemaiavând de ales, am pus-o în faţa unui ultimatum: fie renunţa la bagajul ei psihic, fie îşi continua vizita de una singură. A optat pentru a-şi continua vizita de una singură şi pentru a-şi respecta programul. Personal, mi-am băut cafeaua, după care am rătăcit la întâmplare prin Greenwich Village în următoarele câteva ore. Prietena mea m-a considerat un bagaj în plus şi a preferat să renunţe la mine, savurându-şi ziua la fel de mult ca şi mine. în acest fel, prin renunţarea la ataşamentul nostru reciproc, am avut amândouă de câştigat. Ea s-a bucurat de muzeele pe care le-a vizitat conform programului, iar eu de o masă la restaurant. în final, amândouă ne-am simţit foarte bine.
   Este uşor să îţi dai seama dacă duci după tine prea multe lucruri în călătoria ta prin viaţă. Ori de câte ori călătoreşti cu bagaje psihice nenecesare, mintea îţi este agitată, împovărată şi iritabilă, iar inima goală şi închisă. Cu cât vei călători cu mai puţine bagaje, eliberat de diferitele poveri psihice, ataşamente, aşteptări şi nevoi ale egoului tău, cu atât mai magică ţi se va părea viaţa.
   Călătoria cu bagaje puţine este foarte eliberatoare. Ea creează o vibraţie pozitivă care îţi înconjoară literalmente corpul şi atrage în viaţa ta experienţe fericite, uneori de-a dreptul magice, care te ajută şi te susţin. Viaţa pare întotdeauna astfel atunci când eşti integrat în fluxul divin.

       Nu căra după tine bagajele altor persoane

   în zilele noastre, atunci când urci în avion, una din primele întrebări care ţi se pun este dacă ai fost rugat de altcineva să îi iei bagajul cu tine. Este foarte important să răspunzi negativ la această întrebare, căci lucrurile altora pot face un foarte mare rău. Dacă răspunzi afirmativ, fie trebuie să renunţi la bagajele străine, fie rişti să ţi se refuze urcarea la bord. Acelaşi principiu se aplică şi pentru bagajele psihice.
   Spre exemplu, după mai multe şedinţe de terapie pe care le-am făcut cu mulţi ani în urmă, am realizat că eu continuam să duc cu mine bagajele mamei mele, păstrate de ea încă din timpul războiului. Mama nu m-a rugat niciodată să fac acest lucru, dar eu "m-am oferit singură", simţindu-mă prost din cauza experienţelor trăite de ea în copilărie, când a fost prizonieră de război în Germania nazistă. De aceea, m-am decis de mică să o protejez şi să o ajut să nu se mai simtă vreodată la fel de vulnerabilă.
   M-am implicat atât de mult în cărarea acestui bagaj încât senzorii mei psihici au devenit un radar mereu activat la maxim pentru a detecta orice stare a mamei mele, orice disconfort, orice...

   Personal, am vizitat de suficiente ori iadul pentru a şti că acesta este un loc îngrozitor în care prevalează ruşinea, vinovăţia, remuşcările, regretele şi stânjeneala. In iad nu există nimic pozitiv. El este caracterizat de absenţa totală a preţuirii de sine, specifică celor care greşesc şi nu se pot ierta pe ei înşişi. Iadul ruşinii, vinovăţiei şi stânjenelii ne scoate din fluxul universal al iubirii şi reprezintă echivalentul autoizolării în închisoarea din Guantanamo Bay. Odată ajunşi în ea, nimeni nu ne mai poate scoate, decât numai noi înşine. Secretul eliberării constă în iubirea de sine aşa cum suntem, cu tot cu greşeli. Culmea este că autocarele care merg în iad sunt întotdeauna pline până la refuz. Chiar şi cea mai mică greşeală umană ne face adeseori să ne înscriem într-o astfel de excursie.

       Iartă şi uită

   Dacă doreşti să rămâi integrat în fluxul universal al iubirii, aminteşte-ţi întotdeauna să îţi transmiţi iubirea şi iertarea ţie sau celor care au greşit faţă de tine, indiferent ce greşeli ai făcut sau cu ce ţi-au greşit alţii. Mai mult decât atât, fii în permanenţă vigilent, căci cărările care te pot conduce inconştient către iad îţi apar în fiecare zi. Asigură-te că nu o apuci din greşeală pe una din aceste cărări.
   Călătoria vinovăţiei (care este sinonimă cu călătoria în iad) începe de regulă în momentul în care nu reuşim să fim perfecţi după standardele egoului nostru. Noi ne îmbarcăm într-un astfel de autocar al iadului ori de câte ori ne pedepsim singuri pentru că nu ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor noastre (sau ale altor persoane).
   Noi nu putem renunţa la călătoria în iad datorată vinovăţiei şi nu ne putem reintegra în fluxul universal al iubirii decât dacă ne acceptăm în totalitate, cu calităţile şi cu defectele noastre, cu lucrurile bune şi cu cele rele pe care le-am făcut. Altfel spus, noi trebuie să învăţăm să ne iubim propria umanitate, care include şi eşecurile noastre, nu doar reuşitele. Da, noi trebuie să ne acceptăm şi chiar să ne iubim greşelile, învăţând din ele. Nu există om care să nu greşească, să nu facă erori, să nu dea greş, să nu ia decizii absurde, să nu facă lucruri stupide şi să nu aibă tipare mentale şi comportamentale negative. Acestea trebuie înţelese şi acceptate, iar apoi transcense.
   De pildă, una din greşelile curente pe care le fac în permanenţă eu este supraîncărcarea agendei mele în efortul de "a salva lumea", care mă împiedică să încetinesc ritmul şi să îmi acord timpul necesar pentru a fi atentă la micile detalii ale vieţii mele care îmi coboară vibraţia, trăgându-mă în jos, şi odată cu mine şi pe cei care contează pe mine. Odată, pe când eram la colegiu în Franţa, am primit vizita unei prietene şi am aranjat să petrecem împreună o vacanţă de cinci zile în sudul Franţei. Familia Ia care locuiam a avut amabilitatea să ne aranjeze cazarea şi masa ia nişte prieteni de-ai lor, ceea ce reprezenta un mare dar pentru noi, întrucât la acea vreme nu aveam niciun ban. Singura problemă a fost că am plecat fără să iau biletul cu numele şi cu numerele de telefon ale prietenilor la care trebuia să ne cazăm, iar la acea vreme familia la care locuiam se afla în străinătate şi nu putea fi contactată. Nu existau încă telefoane celulare sau email-uri, aşa că atunci când am ajuns la destinaţie nu ştiam ce să facem şi încotro să ne ducem. De aceea, ne-am cazat la un motel de duzină pentru tineri, iar eu m-am simţit ca o idioată din cauza greşelii mele, învinovăţindu-mă în continuu.
   în cele din urmă, prietena mea mi-a spus: "Ascultă. Am obosit să te aud plângându-te. Haide să acceptăm odată situaţia şi să ne distrăm, căci de aceea am venit aici." De bună seamă, avea dreptate. în loc să îmi duc prietena în vacanţa planificată, am condus-o în iadul vinovăţiei mele, stricându-i toată distracţia. De aceea, am încercat să îmi ies din starea mea depresivă, dar vinovăţia şi ruşinea mi se păreau prea seducătoare. Pe scurt, prietena mea nu mai ştia ce să facă pentru a scăpa de mine. Din păcate, acest lucru a condus la ruperea relaţiilor cu mine, şi ceea ce pot afirma cu certitudine este că faptul nu s-a datorat greşelii mele, ci călătoriei mele în iadul vinovăţiei personale. Lucrurile ar fi luat cu siguranţă o altă întorsătură dacă aş fi fost mai tolerantă cu mine însămi, dacă mi-aş fi iertat greşeala şi dacă aş fi acceptat să merg mai departe.

   CAPITOLUL 13

       Turbulenţele

   Odată, mă aflam în drum spre Boston. Eram în avion, cerul era senin, iar eu mă simţeam perfect relaxată. Pe neaşteptate, avionul a început să se zgâlţâie din toate balamalele, după care a căzut în gol pe o distanţă care nouă ni s-a părut de ordinul kilometrilor. Inima mea s-a oprit. Am îngheţat de teamă, în timp ce avionul a continuat să se zgâlţâie şi să tremure din toate încheieturile. La fel de brusc cum a început, procesul s-a oprit însă, şi totul a revenit la liniştea iniţială. Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu inima mea, care a continuat să bată rapid, aşteptând cu anxietate următoarea turbu¬lenţă. Aceasta nu a mai venit însă. Totul a rămas calm, şi treptat mi-am regăsit pacea sufletească.
   Turbulenţele neaşteptate mă prind întotdeauna cu garda lăsată, oricât de mult aş călători cu avionul. Ele apar de nicăieri şi mă sperie la fel de tare ca şi prima oară, oricât de tare ar încerca mintea mea raţională să mă liniştească: "Nu este decât o turbulenţă, un gol de aer, atâta tot."
   Turbulenţele psihice au acelaşi efect asupra mea. Elementul care ne scoate cu atâta uşurinţă din starea armonioasă de spirit în cazul turbulenţelor psihice este surpriza. De aceea, ele ne pot face să ne pierdem calmul interior foarte rapid, la fel ca golurile de aer. La baza lor stă ieşirea la suprafaţă a emoţiilor asociate cu o rană sufletească veche, cele nerezolvate şi îngropate, precum şi tiparele mentale negative, care se manifestă când şi când, făcându-ne să ne pierdem liniştea interioară.
   La fel ca în cazul turbulenţelor aeriene, tot ce putem face în astfel de momente este să ne descurcăm aşa cum putem, să încercăm să păstrăm cursul fixat de bunele noastre intenţii şi să respirăm adânc, ştiind că aceste gânduri nefericite nu sunt reale şi nu ne pot face niciun rău. Nu ne rămâne decât să ne fixăm mai bine centurile mentale şi să aşteptăm ca turbulenţa să treacă.
   Nu cu mult timp în urmă, am intrat într-o turbulenţă psihică pe cât de neaşteptată, pe atât de intensă. Purtam o conversaţie obişnuită cu o cunoştinţă nouă din Seattle, când, dintr-odată, aceasta a scos nişte fotografii şi mi le-a arătat. în acestea apărea el şi alţi prieteni dansând şi petrecând în jurul unui foc de tabără pe plajă. Lumina care se reflecta pe fotografiile lucioase a creat un efect suprarealist, părând că cei care dansau petreceau de minune. Starea mi s-a transmis imediat şi am simţit că iau parte la petrecerea lor, când dintr-odată dispoziţia mea s-a schimbat şi m-am simţit iritată, ba chiar din ce în ce mai furioasă, fără să ştiu de ce.
   Confuză şi stânjenită de reacţia mea, m-am forţat să zâmbesc, să par interesată şi să arăt că mă simt bine, deşi unicul lucru pe care mi-1 doream era să îi rup fotografiile şi să i le arunc în faţă. Această reacţie m-a prins prin surprindere şi m-a lăsat cu gura căscată.
   "Ce Doamne iartă-mă se întâmplă cu mine?" - m-am întrebat. Reacţia mea era extrem de ilogică şi nu mă caracteriza deloc, dar nu puteam scăpa de ea. Respirând profund şi încercând să mă relaxez, nu mi-a rămas de ales decât să îmi strâng centura (respectiv să îmi controlez comportamentul) şi să aştept ca momentul să treacă. Emoţiile mele păreau însă scăpate de sub orice control. Ce mai, intrasem într-o turbulenţă psihică gravă.
   După ce conversaţia s-a încheiat, m-am despărţit de noul meu prieten, abia reuşind să îmi ascund iritarea. în timp ce mă îndepărtam, am încercat să îmi dau seama ce anume a putut trezi în mine o reacţie atât de absurdă. Culmea este că pe cât de intense au fost emoţiile mele cu câteva clipe înainte, pe atât de rapid m-am liniştit acum. Nefiind genul care să las o astfel de reacţie neexaminată, am început să recapitulez filmul evenimentelor, încercând să îmi dau seama ce anume m-a deranjat atât de tare la acele fotografii. Cu siguranţă, nu prea aveam motive de laudă: sentimentele mele erau născute din invidie, din incertitudine şi din...

   ...le ai la dispoziţie, astfel încât să te poţi reintegra în fluxul universal al iubirii.

       Dorinţele egotice versus intuiţia

   Mulţi clienţi m-au întrebat cum pot face diferenţa între adevăratele vibraţii intuitive şi dorinţele sau temerile egoului lor. Există mai multe modalităţi: dorinţele şi temerile egotice ţin de mintea inferioară, care sare întotdeauna de la una la alta, în timp ce vibraţia intuitivă rămâne neclintită orice s-ar întâmpla. Un alt indiciu este că vibraţia intuitivă autentică îţi transmite o stare de calm şi de satisfacţie la nivelul inimii, făcându-te să respiri mai relaxat atunci când îi dai curs. Ceva pare să se relaxeze imediat în interiorul tău, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit misiunea. Pe de altă parte, mintea egotică nu se relaxează niciodată, tensionând inclusiv corpul. O a treia modalitate de a deosebi vibraţia intuitivă reală de dorinţele sau de temerile minţii egotice constă în localizarea senzaţiilor trăite. Intuiţia apare întotdeauna la nivelul inimii, în timp ce gândurile egotice apar întotdeauna la nivelul capului. Cele din urmă nu par deloc solide, spre deosebire de intuiţii, care sunt imuabile.
   Dacă doreşti să te racordezi la intuiţia ta, încetineşte ritmul, respiră profund şi ascultă-ţi inima. Focalizează-ţi atenţia asupra ei şi roagă-ţi intuiţia să te ghideze. Fii atent la ceea ce simţi, şi îndeosebi la energia care îţi trece prin corp. Dacă intuiţia doreşte să te orienteze către un anumit curs sau direcţie de acţiune, ea îţi transmite senzaţii calde, calme, aproape magnetice. Dacă doreşte să îţi schimbi cursul actual, ea îţi transmite o agitaţie subtilă la nivel corporal. Mulţi oameni o percep ca pe un bâzâit electric sau ca pe un curent care le trece prin ţesuturi, adeseori în zona inimii sau a pieptului, iar uneori la nivelul stomacului sau al gâtului.
   Dacă ai o îndoială legată de o intuiţie, o modalitate de a-i verifica autenticitatea constă în a spune cu voce tare ce simţi şi a observa apoi în ce fel te afectează cuvintele rostite. Dacă acestea sunt autentice, vei simţi un curent de confirmare prin corp, îndeosebi în zona inimii. Dacă ele nu sunt autentice, vei simţi o agitaţie subtilă care îţi pulsează în corp. Senzaţiile sunt foarte subtile, dar nu este foarte greu să îţi dai seama când ceva nu este în ordine, la fel ca atunci când îţi intră un fir de nisip în ochi sau o pietricică în pantof.

       Rezervarea biletelor pentru zborul interior

   A sosit timpul să îţi scoţi din nou carneţelul şi să reflectezi timp de câteva minute la întrebările care urmează. înainte de a începe, respiră profund şi centrează-te. De această dată, focalizează-ţi atenţia asupra experienţelor din trecut şi asupra manierei în care acestea ţi-ar putea afecta prezentul. Nu te grăbi să dai răspunsuri simple, de tip da/nu, ci elaborează pe marginea lor şi include exemple de reacţii sau comportamente din prezent influenţate de experienţele tale trecute. Cu cât vei fi mai atent la aceste întrebări şi la aceste exerciţii, cu atât mai mari vor fi beneficiile pe care le vei obţine de pe urma lor.
   • în ce domenii de viaţă simţi că opui o rezistenţă în clipa de faţă (dacă este cazul)?
   • Ce lucruri forţezi, deşi vezi că nu funcţionează?
   • Ce mesaj încearcă să-ţi transmită intuiţia, pe care tu îl ignori sau îl negi?
   • Ce refuzi să recunoşti, fapt care te costă pacea interioară?
   • Verifică chiar acum ce simţi. Percepi vreo senzaţie disonantă?
   • Dai curs sentimentelor tale intuitive?
   • în ce zone corporale încearcă intuiţia ta să îţi atragă atenţia? în zona abdominală? în cea a inimii? în cea a pieptului?

       Lecţii de zbor elementare

Fii atent

   Dacă nu eşti conectat sau familiarizat cu intuiţia ta, fii mai atent la ceea ce simţi şi cultivă-ţi luciditatea.