Călătoria supremă

   Variabilele

   Frica reprezintă cel mai mare obstacol în calea evoluţiei omenirii. Se spune că atunci când ne năştem în acest univers fizic, aducem cu noi doar două frici - de zgomot puternic şi de cădere - ambele fiind generate de procesul naşterii. Pe măsură ce creştem, învăţăm tot mai multe frici, astfel încât, atunci când ajungem la maturitate, noi - sau mai bine zis, cei mai mulţi dintre noi - suntem copleşiţi de diverse frici. Am evoluat din punct de vedere fizic, dar evoluţia noastră reală, împlinirea adevăratului nostru potenţial, a fost, din păcate, stăvilită.
   Necunoscutul generează frică. Ne putem teme de întuneric, fiindcă nu ştim ce se află acolo. 0 durere fizică poate crea frică, fiindcă nu ştim ce implică ea. Când acest Necunoscut devine Cunoscut, frica scade în intensitate şi dispare, iar noi suntem capabili să facem faţă problemelor cu care ne confruntăm.
   Avem cu toţii destule necunoscute în vieţile noastre - şi îndeajuns de multe frici. Nu e nevoie să mai umblăm după altele. Cu toate acestea, sunt momente în care nu avem de ales. Iată un exemplu. Aşa au decurs lucrurile în cazul meu - iar el reprezintă sursa materialului care urmează.
   în general, se crede că nu ne schimbăm cu adevărat, pe măsură ce trecem prin viaţă, ci doar devenim mai mult conformi cu noi înşine. Lăsând la o parte obişnuitele excepţii, care, după cum se spune, confirmă regula, când privim în jurul nostru, odată cu trecerea anilor, acest lucru pare adevărat. în ansamblu, oamenii nu se schimbă, iar cei mai mulţi dintre noi opun rezistenţă la schimbare. Cu toate acestea, toate grijile şi războaiele noastre au la bază schimbarea. Ne temem că se va întâmpla ceva - sau ne temem că nu se va întâmpla nimic, aşadar, ne luptăm pentru a preveni sau accelera procesul. Dar, orice am face, schimbarea este garantată 100%. Singura problemă o reprezintă viteza cu care aceasta are loc. Noi considerăm că schimbarea lentă înseamnă evoluţie, iar cea rapidă este revoluţie. Schimbările reprezintă un rezumat al Necunoscutului - cel mai mare generator de frici.
   în cazul meu, părea că nu aveam de ales. Neştiutor şi copleşit de panică, eram târât în procesul care genera o nouă cunoaştere a realităţii - ceea ce eu numesc Perspectiva de Ansamblu Diferită - pe care, acum, mi-am însuşit-o. Schimbarea intervenită în viaţa mea nu a fost deloc simplă. A fost ceva care nu m-a îngrijorat dinainte, fiindcă habar n-aveam că asemenea lucruri există.
   Oare această schimbare din viaţa mea a fost accidentală sau se încadrează în calea mea spre evoluţie? Pentru mine, ea a fost revoluţionară, în 1985, fără vreo cauză evidentă, am început să plutesc în afara corpului meu fizic. Nu era un act voluntar; nu era vorba despre niciun fel de abilitate mentală. Nu s-a produs în timpul somnului, deci nu am putut-o alunga ca pe un vis banal. Eram pe deplin conştient de ceea ce se întâmpla - fapt care, desigur, înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Am bănuit că era vreo formă severă de halucinaţie, cauzată de ceva periculos - o tumoare cerebrală, un atac cerebral sau o boală mentală iminentă - ori semnul unei morţi iminente.
   Fenomenul a continuat. Nu aveam niciun control asupra lui. De obicei, apărea când stăteam culcat sau când mă relaxam pentru a mă odihni - nu permanent, dar de câteva ori pe săptămână. Trebuie să fi plutit în sus, la câţiva centimetri deasupra corpului, înainte de a deveni conştient de ceea ce se întâmpla. îngrozit, mă zbăteam prin...

   ...aruncate la categoria obiectelor. Dimpotrivă, formele mari şi mai lente au căpătat forme mai mici, dar rapide, cu dinţi ascuţiţi şi abilitatea de a acţiona în comun. în realitate, niciuna dintre formele de viaţă nu le oferea siguranţă celorlalte. Pericolul, criza, stresul şi moartea au devenit tiparul obişnuit. Frica de a nu supravieţui în faţa pericolelor se manifesta în fiecare clipă, declanşând reacţii gen luptă-sau-fugi - în cazul fiecărui participant la Sistemul Vieţii de pe Pământ. Şi, pe măsura extinderii întregului tipar şi proces, a apărut un echilibru pe care noi îl cunoaştem drept lanţul trofic.
   Sistemul Vieţii de pe Pământ a fost şi încă mai este un extraordinar sistem de autoadaptare, auto-armonizare şi autoregenerare energetică. Cu cât analizăm mai mult relaţiile de simbioză inte¬ractivă din cadrul acestui sistem, cu atât devin mai fascinante şi mai complexe. întreaga structură se bazează pe polarităţi - dar fiecare parte este interconectată.
   O nouă privire asupra Sistemului Vieţii de pe Pământ, ne arată că tema fundamentală a concurenţei pare a fi un produs al imperativului supravieţuirii. Absolut fiecare formă de viaţă concurează pentru elementele de bază, necesare supravieţuirii fizice: hrană, apă, oxigen, căldură şi lumina soarelui. Adesea, acestea apar în spaţiul de locuit, la suprafaţa sau în interiorul Pământului, în apă, în aer. Avem diferite denumiri pentru ele: imperativ teritorial, spaţiu, casă, adăpost, grotă, adăpost de vânătoare, proprietate personală, proprietate imobiliară, oraşe, naţiuni. Formele de viaţă se luptă pentru toate astea - şi mor pentru ele.
   La polul opus se află alocarea inteligentă a spaţiului vital în funcţie de aptitudini. Fiecare specie poate supravieţui numai într-un mediu potrivit. în apă şi în aer, sistemul a rămas într-un echilibru natural, în cadrul căruia lanţul trofic acţionează eficient - adesea până în punctul în care schimbările devin nimic mai mult decât o modificare sau o adaptare minoră. Totuşi, la nivelul uscatului, echilibrul a fost mai greu de susţinut. Prin urmare, varietatea formelor de viaţă a evoluat mult mai rapid, cu o ingeniozitate impresionantă în rezolvarea problemelor de reproducere şi supravieţuire.
   Cadrul de referinţă din care acţionez acum, include următoa-rele puncte:
   1. La intrarea în Sistemul Vieţii de pe Pământ, fiecărei forme de viaţă îi este imprimată - probabil, prin intermediul ADN-ului - prima instrucţiune: SUPRAVIEŢUIEŞTE! Aceasta este comanda fundamentală, din spatele fiecărei acţiuni întreprinse de participanţi. Scopul este supravieţuirea speciei, exprimată iniţial sub forma supravieţuirii elementului individual. Această comandă este adaptată cu precizie şi limitată la existenţa fizică, fără nicio altă implicaţie. Succesul înseamnă supravieţuirea fizică. Eşecul înseamnă imposibilitatea de a supravieţui, sau inexistenţa fizică - moartea.
   Frica înseamnă posibilitatea de a nu supravieţui.
   2. Sistemul Vieţii de pe Pământ este impersonal, prin aceea că fiecare formă de viaţă concurează cu toate celelalte pentru hrana care menţine viaţa. Această competiţie are loc atât între specii diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi specii. Cooperarea între specii şi în cadrul unei anumite specii este o procedură standard de operare; Sistemul impune adesea cooperarea, ca necesitate pentru supravieţuire.
   Per total, este vorba de un sistem al prădătorilor.
   3. Orice aspect al conştientei care nu este legat de supravieţuirea fizică este denigrat. Orice emoţie exprimată este o anomalie, fiindcă nu are legătură cu principala directivă de supravieţuire. Frica nu este considerată o emoţie.
   4. Tiparul fundamental al sistemului este schimbarea, încetarea procesului de schimbare este o entropie. Entropia înseamnă moarte. Acest dezechilibru este constant, ceea ce creează o reacţie stabilă de adaptare la toate nivelurile.

   în explorarea conştiinţei, cercetarea a fost coordonată, în cea mai mare parte, prin plasarea subiectului într-o cabină care asigură un mediu izolat. Prin metode şi tehnici care utilizează diferite tipare de sunet, subiectului i se oferă mijloacele de a intra în diferite stări de conştiinţă. în afara cabinei, un tehnician acţionează prin intermediul diferitelor componente audio şi video ale echipamentului electronic de măsură şi înregistrează undele cerebrale ale creierului şi alte reacţii fizice ale subiectului, timp în care un monitor comunică verbal cu subiectul din cabină. Căştile stereo purtate de către subiect creează senzaţia că monitorul se află în capul subiectului. Astfel, monitorul devine o emisferă stângă-surogat a subiectului, care îl încurajează să folosească mai mult din propriul său intelect, pentru a cunoaşte şi înţelege ceea ce face.
   Prin această metodă, subiectul învaţă să fie obiectiv în experienţa sa şi are acces la informaţii şi detalii care, în mod obişnuit, nu sunt disponibile în stările de conştiinţă pur subiective. Rezultatul este gândirea la nivelul întregului creier, o realizare de mare valoare: coeziune, integrare, fără ca vreuna dintre părţi să predomine. Toate sistemele noastre de instruire - fie live, fie pe suport audio - nu sunt nimic altceva decât nişte dispozitive care suplinesc emisfera stângă, dându-i participantului-utilizator posibilitatea de a-şi menţine capacitatea analitică, în timpul stărilor de conştiinţă neobişnuite sau total ieşite din comun. Ele permit evoluţia printr-o atmosferă familiară şi prin înţelegere şi dau posibilitatea depăşirii celui mai mare obstacol posibil: frica.
   Noi am descoperit că teritoriul nelimitat al emisferei drepte este un teren bogat şi fertil, propice explorării de către emisfera stângă. Conştiinţa creierului ca întreg este cea care produce preţioşii bulgări de aur.
   Munca nu este câtuşi de puţin încheiată. Institutul încă dezvoltă modalităţi de a reproduce informaţii psihologice care identifică forme ale conştiinţei umane, în general necunoscute sau...

   ...atâtea sesiuni, dar fără efecte comparabile. Să fi fost acesta mecanismul de declanşare a experienţelor mele în-afara-corpului?
   Astfel, am trecut prin stratul de memorie, ştiind că amintirea completă va fi valabilă dacă şi când va fi necesar. Totodată, retrăirea trecutului, fără ochelarii roz ai nostalgiei, nu reprezintă pentru mine modul perfect de a-mi petrece o după-amiază veselă!

       Stratul de frică

   Trecând mai departe, la următoarea secţiune a EuluiDeAcolo, am descoperit o zonă la care cu siguranţă, nu mă aşteptasem. Am aflat că eram departe de a fi lipsit de frici. Poate că nu eram cu adevărat conştient, însă ele existau - ca nişte explozii urâte de energie crudă, jenante pentru mine şi pentru nimeni altcineva, prin intensitatea lor. Erau atât frici vechi, cât şi un flux constant de frici noi. Ele variau de la elemente mici - precum neliniştea iscată de efectul unei zile ploioase asupra proiectului nostru de construcţii - la griji mari, provocate de schimbările din lume. Exista până şi frica de moartea fizică; nu de procesul în sine şi de ceea ce exista după ea, ci de ceea ce ar putea rămâne neterminat aici, în continuumul timp-spaţiu. Mi-am dat seama că trebuia să acţionez pentru a mă elibera de acest dezastru.
   EulDeAcolo dezvolta deja un sistem îmbunătăţit; testele pe care le făcusem în ultimii cinci ani - şi în cadrul cărora trăisem, în mod non-fizic, un eveniment intens, care generase în permanenţă o frică cunoscută, până când frica se disipase - erau încă valabile şi operaţionale. în plus, bătălia era aproape câştigată. Fricile care se dizolvau depăşeau numărul celor noi, care erau generate de activitatea mea curentă.
   Odată cu această conştientizare, am avut o mare revelaţie: EulDeAcolo instituise acest proces şi păstrase fluxul operaţiei de dizolvare a fricii, după cum era nevoie.
   Nicio sursă exterioară nu îmi acorda asistenţă, aşa cum crezusem eu, în mod eronat. Mă ajutam singur!
   Astfel, degetul a devenit o mână. Preferam senzaţia mâinii.
   Maniera în care se desfăşurau lucrurile mi-a trezit curiozitatea. Recunoscând că EulDeAcolo îmi oferea mie (EuluiDeAici) mai mult decât o conexiune obişnuită, am început să caut în sinele meu actual, alte dovezi ale implicării continue a EuluiDeAcolo. A fost foarte uşor să merg mai în profunzime, dar, iniţial, efectul a fost aproape dezastruos. Am învăţat ce sunt Eu! Şi a fost nevoie de multă adaptare, pentru a mă obişnui cu realitatea a "ceea ce sunt".

       Stratul emoţional

   Acesta a fost următorul nor de energie lăuntrică pe care l-am întâlnit. Cunoşteam toate aceste emoţii - nu pe acelea care fuseseră reprimate, ci pe cele trecute şi prezente, pe care le trăisem şi le preţuisem - atât fericite, cât şi triste - precum şi furiile iraţionale pe care le găseam acum atât de amuzante. La fel ca în cazul fricilor, exista un tipar constant, care imita ceea ce simţeam în fiecare moment. Partea interesantă e că acest strat părea organizat atât de ordonat.

       Bariera frântă

   Acest lucru semăna foarte mult cu o gaură colţuroasă într-un perete gri. încercând să trec prin acest spaţiu îmbietor, am întâmpinat o uşoară rezistenţă, dar apoi am reuşit. Trecând prin spaţiu, textura energiei restrictive originale a peretelui mi-a devenit absolut clară. Am înţeles, de asemenea, ce se întâmplase în propriul meu tipar, ce anume crease acea gaură. Răspunsul era o eroziune simplă, cauzată de experienţa repetată. Partea amuzantă era că, în nerăbdarea mea, nu mă oprisem niciodată ca să observ însăşi existenţa barierei.
   Din ce era făcută bariera? Dependenţa de Sistemul Vieţii de pe Pământ şi multitudinea de sisteme de credinţe o generaseră. în...

   ...a face din Esenţă un lucru Cunoscut, în loc de o credinţă. Acest deziderat se putea împlini doar prin experienţă personală.
   A trebuit să încep cu lucrurile Cunoscute. Ceea ce am numit rampe de intrare în Zona de Tranziţie este moartea fizică - aşa cum este ea percepută de către majoritatea Minţilor Umane. Aceste rampe conduc dincolo de marginea hărţii lor cunoscute, iar indicatoarele sunt contradictorii.
   Din punct de vedere cultural, în prezent cunoaştem foarte puţin despre moarte şi despre ceea ce se află dincolo de ea. Am putea crede în diferite premize şi aşteptări, însă aceasta nu este Cunoaştere. Singurul lucru pe care îl ştim cu toţii este că, mai devreme sau mai târziu, moartea fizică ni se va întâmpla tuturor - nouă şi celor pe care îi iubim. Dar asta e tot - şi de aici vine frica.
   Pentru a rezolva situaţia, aproape toată cunoaşterea şi toate studiile noastre ştiinţifice se concentrează pe materia fizică şi pe dimensiunea timp-spaţiu. Visul nostru neobosit este să ştim totul despre Aici - fără nicio excepţie sau omisiune. Originea acestei porniri este zbaterea oamenilor de a exista într-un mediu ostil, mânaţi de nevoia de supravieţuire. Acest motiv ascuns încă există - chiar dacă e deghizat cu măiestrie.
   în ceea ce priveşte moartea fizică, ştiinţele noastre pot oferi doar acele abordări care se leagă cumva de materia fizică. Ne uităm în special la un sistem de măsurare a Ceva. Dacă nu există un sem¬nal electric în creier, dacă nu există o reacţie chimică, dacă nu există o mişcare fizică, atunci nu ai Nimic. Aşadar, moartea este echivalentă cu Nimic. Şi dacă te întrebi dacă Mintea Umană dispare, atunci când dispare reacţia electrochimică - asemănător unui câmp magnetic din jurul unui electromagnet, atunci când se opreşte electricitatea - vei primi cu siguranţă un răspuns pozitiv. Dar poţi continua, spunând că astfel de câmpuri magnetice nu dispar cu adevărat, pentru că lasă amprente măsurabile pe materia sensibilă, în sau lângă ele - deci, cum rămâne cu mintea? Desigur că vine răspunsul ştiinţific şi anume, că şi cu oamenii se întâmplă cam acelaşi lucru; ei trăiesc în amintirea celor dragi, sau în artefactele fizice pe care le-au creat - munca lor, cărţile, clădirile etc. Dar asta e tot.
   E uşor de înţeles de ce atât de mulţi oameni de ştiinţă şi medici sunt nihilişti sau ateişti în atitudinea lor publică. Dar, chiar şi aşa, mulţi trebuie să creadă într-o posibilă supravieţuire, obligaţi fiind de presiunea culturală sau de năzuinţele şi vinovăţiile lor ascunse, în plus, cercetătorii din domeniile ştiinţei şi medicinii sunt participanţi pasivi la procesul prădător al Sistemului Vieţii de pe Pământ. în această calitate, ei sunt dispuşi să-şi ajusteze datele, pentru a le potrivi cu nevoile lor, la fel ca toţi ceilalţi. Totuşi, unii dintre cei mai mari oameni de ştiinţă au dedus că suntem mai mult decât corpurile noastre fizice - sau, cel puţin, că mintea noastră e mai mult decât un rezultat al funcţionării creierului.
   Cunoaşterea noastră ştiinţifică nu este legată de nicio abordare care încearcă să facă Ceva din Nimic, aşa că trebuie să o lăsăm deoparte, fie că vrem, fir că nu. Iniţiativa ştiinţifică este aproape în întregime prinsă în mrejele Sistemului Vieţii de pe Pământ şi în dimensiunea fizică timp-spaţiu, şi foarte puţine lucruri sunt aplicabile în acest spaţiu. Nici măcar religiile şi filozofiile nu ne oferă prea mult ajutor. Timp de mii de ani, reprezentanţii unor religii au încercat să ne convingă să credem în existenţa vieţii de după moarte. S-au utilizat multe tehnici, în încercarea de a-i ajuta pe adepţi să ajungă în faza de Cunoaştere, dar foarte puţini au reuşit.
   Aşa că ne întoarcem la experienţa personală. Dacă ar fi posi¬bil să trecem graniţa, să vizităm zona aşa-zisului Nimic şi să ne întoarcem, apoi, să îl descriem aşa cum este, în termeni clari, neinhibaţi de sistemele de credinţe, atunci, acest lucru ar duce, în timp, la Cunoaşterea universală şi, în consecinţă, la eliminarea fricii. Dar, până acum nu ştim cum să facem acest lucru. Cu toate acestea, e posibil ca deja să facem acest lucru - dar, pur şi simplu, să nu ne aducem aminte.