Călău şi victimă

   Ce înseamnă să te iei în serios

   Dacă ar trebui să traducem în termeni comuni această pretenţie despre care discutăm, putem spune, pur şi simplu, că ne luăm puţin prea în serios şi, în consecinţă, tratăm cu superficialitate forţa vitală, care ne animă. Ne luăm prea în serios în sensul că socotim indestructibilă istoria vieţii noastre sau cel puţin ceea cunoaştem din această istorie, pentru că, în cea mai mare parte, ea ne rămâne străină. Refuzăm să o punem sub semnul întrebării, deoarece suntem strâns legaţi de această istorie. Convingerile noastre ţin ferecată temniţa personalităţii, iar noi nu găsim cheia pentru a o deschide. Şi totuşi, pentru ca personalitatea să fie înţeleasă, relativizată şi, eventual, depăşită, este nevoie ca această temniţă să fie deschisă.
   Obstacolul pe care îl avem de depăşit aici nu îl reprezintă istoria noastră, pentru că trecutul nu poate fi schimbat. Ceea ce a fost s-a dus. Felul în care ne raportăm la trecutul nostru trebuie pus în discuţie. Trebuie să ne întrebăm cum interpretăm evenimentele trecutului, cum ne-am făurit o identitate pornind de la aceste evenimente şi cum privim fenomenul în ansamblu. Dacă ne susţinem importanţa, reafirmând la nesfârşit că suntem victimele istoriei noastre personale, ne luăm prea în serios. Visăm la un cavaler pe cal alb, care să vină să ne salveze ca prin miracol. Sperăm la poveşti de iubire, care să ne salveze de noi înşine. Totul e în zadar însă, deoarece nimeni nu are cu adevărat timp să se ocupe de problemele noastre.
   în chip paradoxal, am putea spune că ne dorim ca importanţa noastră să fie recunoscută de ceilalţi fără ca noi înşine să ne considerăm însemnaţi. Pentru a ieşi din această stare de fascinaţie faţă de propria persoană, trebuie să ne luăm cu adevărat în serios, cu alte cuvinte, trebuie să acordăm mai multă importanţă situaţiei în care ne aflăm, ca să constatăm că suntem, pur şi simplu, încarceraţi, că suntem în mare măsură responsabili de ceea ce ni se întâmplă şi că...

   Negarea Umbrei

   Nu se întâmplă întotdeauna să acţionăm împotriva celuilalt, pentru a respinge Umbra. Unul dintre mijloacele cele mai răspândite de a negocia cu diferenţa constă în negarea acesteia, prin abolirea oricărei reacţii şi adormirea temerilor. Putem recurge, de exemplu, la droguri sau la alcool, dacă asta ne ajută să tolerăm particularităţile mediului nostru imediat. în felul acesta încercăm să redobândim un sentiment de bunăstare interioară. Intrăm într-un joc secund, în care contururile se rotunjesc, unde regăsim pentru o scurtă perioadă de timp conforul şi sentimentul de atotputernicie, care ne-au marcat copilăria. Doar dacă nu cumva găsim în substanţa folosită forţa necesară pentru a înfrunta în mod agresiv ceea ce ne deranjează la celălalt. în ambele cazuri ne situăm la polul opus unei integrări pozitive a diferenţelor.
   Orele nesfârşite petrecute în faţa televizorului sau în sala de cinematograf ar putea juca acelaşi rol, îngăduindu-ne să întâlnim alte-ritatea sub auspicii paşnice. Regăsim aici o simbioză binefăcătoare - ne impregnăm cu imagini, la fel cum bebeluşul se îndoapă cu lapte, şi ne ducem la culcare. în faţa ecranului, facem cunoştinţă cu teama şi cu teroarea, dar sub forma unui joc. Se pune însă întrebarea dacă nu cumva o societate din ce în ce mai performantă şi din ce în ce mai pretenţioasă nu ne obligă să recurgem la mijloace pasive de asimilare a contrariilor.
   O altă strategie, care nu ne afectează decât pe noi înşine, constă în închiderea în sine, în a trăi numai în funcţie de propriile nevoi, închiderea în sine, asemenea celorlalte metode despre care am vorbit aici, riscă să nu aducă pacea visată, pentru că duşmanul se află înăuntrul nostru. Pe de altă parte, deoarece suntem animale sociale, nu putem găsi fericirea în izolare. Nu poate fi vorba, aşadar, decât despre o perioadă de răgaz sau despre o etapă iniţiatică. Cele mai recente cercetări medicale au arătat că indivizii izolaţi sunt foarte...

   Primirea călăului

   Psihanalistul primeşte în cabinetul său numeroşi pacienţi copleşiţi de ruşine şi de culpabilitate. Deseori, adevăratul beneficiu al unei terapii constă în uşurarea acestor văluri de devalorizare, care sufocă individul şi îi strangulează elanurile. în realitate, culpabilitatea nu serveşte procesului de transformare.
   Atunci când cineva se dedă, într-o manieră culpabilă, la gesturi autodistructive, se devalorizează pe el însuşi; această devalorizare îl face să se priveze de ceea ce i-ar fi benefic, deoarece este convins că nu mai merită un asemenea beneficiu. Se pedepseşte astfel pentru gestul de distrugere înfăptuit şi se exclude el însuşi din experienţele favorabile. In acest sens, noi suntem cei mai duri judecători ai noştri şi totodată cei mai răi călăi. Ne arătăm, de fapt, mult mai nemiloşi faţă de noi înşine decât în raport cu ceilalţi.
   Problema de fond rezultă încă o dată din felul în care ne analizăm realitatea interioară. Când ne privim gesturile de autodistrugere ca pe nişte tare, ca pe nişte decăderi, ca pe nişte programări ireversibile, ne condamnăm noi înşine. Şi atunci intervine Isis. Ea ne permite să ne reînnoim felul de a privi munca întreprinsă de Seth. Ea continuă mişcarea iniţiată de el. Iată de ce, de altfel, ea îi cruţă viaţa, deşi are posibilitatea de a-l omorî. Fac apel din nou la Veronica Ions, pentru a ne povesti faptele ce survin în momentul în care Seth refuză să-i lase tronul lui Horus.
   Seth refuză să se supună judecăţii zeilor. Propuse ca Horus şi cu el, transformaţi în hipopotami, să se înfrunte în luptă. Era declarat învins cel care ieşea din apă înainte de termenul fixat la trei luni. Această propunere o cufundă pe Isis în disperare, ea ştiind că hipopotamul era una dintre formele naturale ale lui Seth; nu se îndoia că acesta va profita de acest lucru pentru a-1 omorî pe Horus.

   Un imn pentru nevrozaţi

   Să revenim la miezul problemei, pentru că personajul din noi nu poate face nimic care să nu fie o performanţă sau o datorie, ai căror purtători copleşiţi devenim foarte rapid.
   Pe tot parcursul acestei cărţi, am descris condiţiile interioare legate de temerile şi de nevoile care fac din individ o victimă şi un călău ale propriei persoane. Treptat, am sugerat că există posibilitatea de a ne schimba poziţia, devenind Discipoli ai propriei noastre vieţi. Am văzut că această schimbare era făcută de-a lungul a două căi gemene. Prima constă în ascultarea Umbrei, pentru a ne dezvălui condiţionările pe care le presupun programările noastre inconştiente. A doua cale constă în cultivarea mijloacelor de expresie.
   Dar personajul nu se dă bătut atât de uşor. Chiar şi când a fost întrevăzută eliberarea, individul va întâlni încă multe perturbaţii. Numai de el va depinde să nu se piardă cu firea, fiindcă înţelege faptul că aceste perturbaţii nu vin de la alţii şi că el este creatorul vieţii sale. în acest capitol, voi încerca să vă arăt realitatea acestei lupte permanente dintre umbră şi lumină în noi. Durează ceva timp să "reconstituim ochiul", cum spun egiptenii, adică să obţinem ochiul unic, viziunea unică, şi să o păstrăm clipă de clipă. Pe parcursul unei vieţi, trebuie să reluăm de mai multe ori ciclul legendei şi, la fiecare reînceput, vom avea senzaţia că repetăm aceleaşi lecţii. în realitate, progresia este ca o spirală: nu mai revenim la punctul de plecare; înţelegem mai repede şi suferim o perioadă mai scurtă de timp.
   Un psihiatru polonez, Kazimierz Dabrowski, evocă într-un mod foarte original această naştere lentă a autonomiei şi a armoniei interioare. El o numeşte "dezintegrare pozitivă". Dabrowski considera că un individ aflat în dezechilibru, nevrozat, nu este bolnav, ci e pe cale să iasă la iveală, să evolueze. Aşa cum spunea atât de bine maestrul tibetan Sogyal Rimpoche, o cameră pare întotdeauna mai dezordonată în timp ce se face ordine în ea decât înainte.

   Inimă curajoasă, inimă uşoară, inimă grea...

   Aşa cum se cuvine, vom termina acest dans cu problema inimii, prin intermediul ultimei teme, pentru că v-am păstrat ce e mai bun pentru final. în lumea de dincolo, Osiris procedează la judecarea morţilor. Această judecată are în prim plan un ritual foarte special: e cântărită inima defunctului, pe balanţa lui Maat, zeiţa Justiţiei. Pe un talger e depusă inima şi pe celălalt - o pană. Dacă inima este mai grea decât pana, este aruncată pentru a fi mâncată de Marea Devoratoare, în cazul de faţă un aligator, ceea ce înseamnă că defunctul nu-şi poate continua drumul către lumină parcurgând celelalte lumi. Nu a trecut proba celei de-a doua morţi.
   In felul acesta, se verifică dacă defunctul a spus adevărul în faţa completului de judecată, care avea rolul de a-i asculta mărturisirile. In această privinţă, egiptenii practicau ceea ce se numeşte "confesiune negativă". Numele este foarte potrivit, pentru că procedeul e invers decât procesul cunoscut în lumea creştină. în loc saşi mărturisească greşelile, defunctul enumera actele pe care nu le-a comis, căruia nu le-a fost sclav. El spune: "Nu am ucis, nu am minţit, nu am comis adulter" şi aşa mai departe. îşi evidenţiază lumina în loc să-şi evidenţieze Umbra. Este şi aceasta o învăţătură plină de subtilitate, pe care ne-o şoptesc înţelepţii Egiptului antic.
   Măreţia fiinţei interioare nu se realizează înduioşându-ne de propriile greşeli. Prea îngăduitor, acest ritual poate întrerupe progresia. Trebuie, dimpotrivă, să subliniem punctele pozitive, să ne sprijinim pe ele pentru a le folosi drept trambulină.
   Aşadar, în apărarea lui, defunctul trebuia să înfrunte ritualul cântăririi inimii sale. Ceea ce înseamnă că dacă mintea nu s-a pus în slujba inimii şi cunoaşterea nu a servit dragostea, feicirea nu va apărea.