Capete gnostice

   1.18. Când, în urma smereniei, ascetul, fără să se aştepte la aşa ceva, ajunge să întâlnească cunoaşterea contemplaţiilor divine, destramă raţionamentul celui care caută cu trudă şi zbucium să etaleze această , însă fără să o găsească. Şi este posibil să nască invidia celui smintit faţă de fratele său, chiar şi gândul uciderii, precum şi suferinţa resimţită în el însuşi, întrucât el nu mai are parte de orgoliul stârnit de laude.

1.19. Cei ce caută cunoaşterea zbuciumându-se şi nu reuşesc, nu reuşesc fie din pricina necredinţei, fie, probabil, din cauza faptului că, mânaţi prosteşte de simţul rivalităţii, vor urmări să se ridice împotriva cunoscătorilor, la fel cum făcuse odinioară poporul împotriva lui Moise. Despre ei vorbeşte Legea când aminteşte că unii dintre cei îndărătnici se urcară pe munte şi a ieşit atunci poporul Amoreu, care locuia pe acel munte, şi îi zdrobi (Num. 14, 40; Deut. 1, 41-44). Căci se petrece în chip necesar ca aceia care poartă aparenţa virtuţii spre a o etala, nu numai să eşueze în <încercarea lor> de a disimula evlavia, dar şi să fie zdrobiţi de către propria lor conştiinţă.

1.20. Cel care aspiră la cunoaştere spre a o etala şi nu o dobândeşte, să nu îl pizmuiască pe aproapele său, nici să nu se întristeze; ci, după cum este rânduit, să îşi facă Pregătirea cu ceva aflat în preajma lui (cf. Ex. 12, 4 et seq.); să urmărească mai întâi să se trudească cu trupul prin practică, pentru ca sufletul dispoziţia cunoaşterii.

   2.87. Atât timp cât cineva este în această viaţă, chiar de este desăvârşit în starea de aici şi cu fapta, şi în contemplaţie, are numai în parte cunoaşterea, profeţia şi arvuna Duhului Sfânt, dar nu plinătatea însăşi. Când va ajunge, după trecerea veacurilor, la sfârşitul desăvârşit, când adevărul însuşi, aşa cum este pentru sine, se va arăta celor vrednici faţă către faţă, nu va mai avea o parte din plinătate, ci va primi prin participare, întreaga plinătate a harului. De aceea, Apostolul spune: "Vor ajunge toţi (evident, cei mântuiţi) ... la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Christos" (Ef. 4,13), "întru care sunt ascunse visteriile înţelepciunii şi ale cunoaşterii" (Col. 2, 3) "şi arătându-se , ceea ce e în parte va înceta" (I Cor. 13,10).

   2.88. Unii caută să afle cum va fi starea de desăvârşire a celor vrednici în împărăţia lui Dumnezeu; dacă aceasta va fi ca o înaintare şi trecere, ori o stare stabilă şi cum trebuie să concepem trupurile şi sufletele. La acestea, cineva ar putea răspunde conjectural cum că la fel ca în cazul dublei raţiuni a hranei pentru viaţa corporală: o dată este spre creştere, iar altădată este pentru conservarea celor hrăniţi; pentru că ne hrănim pentru creştere numai până când ajungem la desăvârşirea vârstei trupului, însă apoi, când trupul stagnează în creşterea mărimii sale, nu mai este hrănit pentru creştere, ci pentru conservare. Întocmai, şi raţiunea hranei pentru suflet este dublă. Pentru că sufletul, aflat în cursul înaintării este hrănit de virtuţi şi contemplaţii până când, străbătând...

   Pasajul biblic al vindecării bolnavului de la scăldătoarea Vitezda este folosit pentru a respinge teza opusă concepţiei din capătul precedent despre indisociabilitatea dintre virtute şi cunoaştere. Maxim contestă posibilitatea avansării adecvate către virtute şi cunoaştere câtă vreme se evită prima treaptă a demersului ascetic: îndepărtarea plăcerilor trupului. După cum reiese şi din capătul anterior, necesitatea asumării treptei inferioare se datorează faptului că ea înscrie omul pe calea către virtutea şi gnoza autentice. Luptând cu patimile, omul află că existenţa sa în trup, după care îşi concepe propria persoană, este sursa răului pe care îl are de îndepărtat în mod spiritual; drept urmare, va evita să caute virtutea doar aparentă, înfăptuită pentru a primi aprecierea persoanei sale, ori falsa cunoaştere concepută ca rod al capacităţilor intelectuale la fel de personale (în capătul anterior, este specificat limpede că Maxim vede demersul ascetic ca pe o "ieşire din sine").
   Decizia de a te consacra lucrării virtuţii, echivalată cu aruncarea în scăldătoare, este prezentată de Maxim ca una ce poate deriva dintr-o deliberare umană. Expresia "judecată înţeleaptă" trimite la termenul phronesis, căruia Aristotel, urmat de Maxim (vezi Către ... Marin, despre cele două voinţe..., 9), îi fixa înţelesul de prudenţă sau grijă pentru felul în care trăieşti la nivel practic. În cazul de faţă, simpla prudenţă a omului faţă de pericolul patimii poate determina hotărârea de a urma virtutea călăuzitoare către gnoză. Drept urmare, Maxim explică indecizia pentru virtute prin "nepăsare", o atitudine echivalentă lipsei de prudenţă. Consecinţele nepăsării se materializează prin manifestarea unei umanităţi imperfecte, "boala"; este boală, întrucât "cel copleşit de plăcerile trupului" se sustrage de la efectele acţiunii mântuitoare sau vindecătoare ale iconomiei divine. Boala durează treizeci şi opt de ani, pe măsura pierderii etapelor ascensiunii către gnoză, ascensiune definită tocmai prin asumarea personală a iconomiei divine (analogiile numerice caută să echivaleze creaţia văzută cu virtutea practică, iar creaţia inteligibilelor cu etapa contemplativă şi cea gnostică, cf. şi Stăniloae, Filocalia 2, n. ad.loc).
   Maxim oferă două soluţii de vindecare pentru omul copleşit de plăceri. Mai întâi este soluţia efortului ascetic, a cărui desfăşurare constă în asumarea spirituală, liberă şi interioară, a...

   Moralitatea ascetului practic este una a conflictului dintre iraţionalitatea trupului (semnificată de imaginea animalului iraţional) şi modurile de realizare practică a virtuţii. Un asemenea mod reprezintă calea specifică de punere în practică a unei virtuţi prescrise obiectiv de legile morale (cf. GC, 144). Pentru reuşita punerii în practică a modurilor este nevoie de o inteligenţă practică, adică una ce îşi exercită ştiinţa supunerii trupului faţă de poruncile morale. Dacă urmăm specificarea mai clară din 1, 37, Sabatul moralităţii practicului constă în starea de nepătimire, adică în instrucţia morală a corpului realizată până la punctul în care acesta nu se mai opune înfăptuirii virtuţii.
   Moralitatea gnostică este una a acordului dintre trup şi minte în urmarea raţională a virtuţii (trupul este denumit rob pentru ilustrarea participării acestuia la raţionalitate). începutul "raţionalizării" trupului este indicat prin cuvintele "deja fiindu-i încredinţate contemplaţiile verbul grec indică mai clar că încredinţarea este o aducere a trupului la înţelegere). Încercând o explicaţie concretă, vom spune că gnosticul, cunoscând realităţile divine ca fiinţă existentă într-un trup, determină pătrunderea în conştiinţa existenţei sale mundane a faptului că viaţa sa nu este limitată la spaţiul lumii. Drept urmare, pentru soluţionarea problemei comune oricărei existenţe, "cum se poate trăi bine?", gnosticul depăşeşte în conştiinţă variantele de răspuns oferite de lume: "asigurarea binelui fizic", sau "supunerea existenţei faţă de cerinţele morale". Gnosticul ştie că binele cel mai mare al existenţei a fost participarea trupului alături de minte la primirea contemplaţiilor mistice şi, de aceea, va căuta să trăiască în aşa fel, încât trupul să stea în continuare alături de minte pentru ascultarea normelor de conduită. Coparticiparea devine posibilă, deoarece mintea însăşi este cea care oferă normele de conduită, în text, "poruncile gnostice ale minţii"; pentru gnostic ca om ce există în trup pentru realizarea binelui moral nu va mai fi necesară raportarea la nişte reguli de conduită din surse exterioare sieşi. Mintea este sursă a poruncilor nu în calitate de facultate umană, ci în virtutea iluminării primite de la Cuvântul divin. Mintea gnosticului, astfel iluminată, devine capabilă să recunoască raţiunile virtuţii din Logosul însuşi, pe care apoi le exprimă practic sub forma "poruncilor".

   2,92

   În continuarea capătului precedent, cel de faţă face aluzie la faptul că integrarea în ordinea spirituală ("în duh") este posibilitatea (potenţa) dată oricărui creştin, odată cu botezarea lui în duh. Însă, actualizarea acestei posibilităţi nu este accesibilă tuturor, ci numai gnosticului, pentru că este singurul capabil să se elibereze de tot ce nu este duh, adică de ordinea naturii din care fac parte sufletul şi trupul. Şi, pentru că "Împărăţia" înseamnă participare la plinătatea dumnezeirii Logosului, actualizarea ei în cadrul vieţii gnostice poate fi exprimată paulinic ca existenţă a lui Christos în om.

   2,93

   Exclusivitatea gnosticului de a face actuală în sine Împărăţia lui Dumnezeu este acum pe de-o parte compensată prin prezentarea deschiderii mântuirii către oamenii aflaţi în diferite stadii de înălţare spirituală, iar pe de altă parte este confirmată ca privilegiu etern.
   Cele trei definiţii ale Împărăţiei sunt puse în corespondenţă cu diferitele condiţii spirituale ale credincioşilor (cf. 2, 89). Pentru cei aflaţi în prima condiţie, presupunem, a conformităţii intermitente faţă de virtute, Împărăţia este mutarea lor în ordine divină. Adăugirea "lor" traduce intenţia lui Maxim de a arăta că la un nivel spiritual inferior omul nu se poate elibera de sinele său mundan şi, de aceea, îl va purta cu sine şi în eternitate, limitând în el însuşi posibilitatea de a participa plenar la harul divin. "Asemănarea cu îngerii" este soarta ce revine celor aflaţi în starea de nepătimire obţinută prin practica virtuţii. Ei ajung să depăşească starea naturală a existenţei, dar această depăşire nu este decât posibilitatea oferită de Logosul iconomic (prin moartea şi învierea lui), din a cărui lucrare mântuitoare fac parte şi îngerii ca fiinţări diferite de Logosul ipostatic. În schimb, gnosticul este singurul care îşi raportează existenţa la Cuvântul ipostatic şi, de aceea, numai lui îi revine posibilitatea să capete gradul de îndumnezeire cel mai înalt, prin însuşirea chipului purtat de "Cel Ceresc".
   După cum sugerează şi ultima propoziţie a capătului, deosebirile existente între credincioşii ajunşi la mântuire nu sunt determinate de o dreptate exterioară nouă, distribuită printr-o hotărâre divină, pe care am putea-o eventual contesta pentru....