Cartea mediumilor

   Capitolul I

       EXISTĂ SPIRITE?

   1. Îndoiala în privinţa existenţei spiritelor are drept primă cauză neştiinţa adevăratei lor naturi. Ni le închipuim în general ca nişte fiinţe aparte din cadrul Creaţiei şi a căror necesitate nu este demonstrată. Mulţi le cunosc doar din poveştile fantastice auzite în copilărie, aproape la fel cum cunoaştem istoria din romane; fără a căuta să vadă dacă aceste povestiri, curăţate de accesoriile ridicole, se bazează pe un fond de adevăr, fiind frapaţi doar de latura absurdă. Fără să se străduiască să dea la o parte scoarţa amară ca să descopere miezul, ei resping totul, aşa cum fac, în cazul religiei, cei care, şocaţi de unele abuzuri, dezaprobă totul la fără discernământ.
   Oricare ar fi ideea pe care ne-o facem despre spirite, această credinţă este în mod necesar bazată pe existenţa unui principiu inteligent în afara materiei; ea este incompatibilă cu negarea absolută a acestui principiu. Luăm, aşadar, drept punct de plecare în existenţă supravieţuirea şi individualitatea sufletului, spiritualismul fiind demonstraţia sa teoretică şi dogmatică, iar spiritismul, demonstraţia evidentă. Să facem un moment abstracţie de manifestările propriu-zise şi, judecând prin inducţie, să vedem la ce consecinţe vom ajunge.

   2. Din moment ce admitem existenţa sufletului şi individualitatea sa după moarte, trebuie să admitem şi că: 1. are o natură diferită de cea a corpului, deoarece, odată separat de el, corpul îşi pierde proprietăţile; 2. este conştient de el însuşi, deoarece i se atribuie bucurie sau suferinţă, altfel ar fi o fiinţă inertă şi ar fi mai bine pentru noi să nu-1 avem. Dacă am admis toate acestea, atunci putem spune că sufletul merge undeva. Ce devine şi unde merge? Conform credinţei comune, merge în cer sau în iad. Dar...

   ...în plus, că această materie este eminamente subtilă şi se comportă ca unele substanţe care pot să treacă, alternativ, dintr-o stare solidă la starea fluidică şi invers.

   58. Natura intimă a spiritului propriu-zis, adică a fiinţei gândi toare, ne este total necunoscută; nu ni se revelează decât prin actele sale, iar acestea nu pot fi percepute de simţurile noastre materiale decât printr-un intermediar material. Spiritul are nevoie, aşadar, de materie ca să acţioneze asupra materiei. El are drept instrument direct perispiritul, aşa cum omul are corpul; iar perispiritul este materie, după cum am văzut. Apoi, are drept agent intermediar fluidul universal, un fel de vehicul asupra căruia acţionează aşa cum acţionăm noi asupra aerului ca să producem unele efecte cu ajutorul dilataţiei, compresiei, propulsiei sau vibraţiilor.
   Văzută în acest fel, acţiunea spiritului asupra materiei este lesne de înţeles; ne dăm seama că toate efectele care rezultă îşi au locul în ordinea faptelor naturale, neavând nimic miraculos. Ni s-au părut upranaturale deoarece nu cunoşteam cauza; după cunoaşterea cauzei, caracterul miraculos dispare, şi această cauză face parte dintre proprietăţile semimateriale ale perispiritului. Este o nouă ordine a faptelor pe care o nouă lege o explică astfel şi de care nu ne vom mai mira peste un anumit timp, după cum nu ne mai mirăm astăzi că putem coresponda la distanţă cu ajutorul electricităţii în doar câteva minute.

   59. Poate ne vom întreba cum poate spiritul, cu ajutorul unei materii atât de instabile, să acţioneze asupra corpurilor grele şi compacte, să ridice în sus mesele etc. Desigur, nu un om de ştiinţă ar putea să facă o astfel de obiecţie. Pentru că, fără a vorbi de proprietăţile necunoscute pe care le poate avea acest nou agent, nu avem oare sub ochii noştri exemple asemănătoare? Oare industria nu pune în mişcare motoarele cele mai puternice cu ajutorul celor mai rarefiate gaze, a fluidelor imponderabile? Când vedem aerul răsturnând edificii, aburul punând în mişcare mase enorme, electricitatea rupând copaci şi străpungând ziduri, de ce ar fi ciudat să admitem că spiritul, cu ajutorul perispiritului, poate să ridice în aer o masă? Mai ales când ştim că acest perispirit poate să devină vizibil, tangibil şi să se comporte ca un corp solid!

   Eseu teoretic despre apariţii

   101. Manifestările aparente cele mai obişnuite au loc în somn, prin vise: acestea sunt viziunile. Nu poate intra în cadrul nostru de abordare examinarea tuturor particularităţilor pe care le pot prezenta visele. Ne limităm la a spune că pot să fie: o viziune actuală a lucrurilor prezente sau absente; o viziune retrospectivă a trecutului şi, în câteva cazuri excepţionale, un presentiment al viitorului. Uneori, spiritele facă să ni se perinde prin faţa ochilor tablouri alegorice, pentru a ne transmite avertismente utile şi sfaturi salutare, dacă e vorba de spirite bune; sau ca să ne inducă în eroare şi să ne laude pasiunile, dacă sunt spirite imperfecte. Teoria de mai jos se aplică viselor şi tuturor celorlalte cazuri de apariţii (vezi Cartea spiritelor).
   Am crede că am ofensa bunul-simţ al cititorilor combătând ceea ce este absurd şi ridicol în ceea ce se numeşte în mod obişnuit interpretarea viselor.

   102. Apariţiile propriu-zise au loc în stare de veghe şi atunci când ne bucurăm de plenitudinea şi întreaga libertate a capacităţilor noastre. Ele se prezintă, în general, sub o formă vaporoasă şi diafană, uneori vagă şi neclară; alteori, prima dată, este o lumină albicioasă, ale cărei contururi se precizează treptat. Alteori, formele sunt clar conturate şi distingem cele mai mici trăsături ale feţei, astfel încât putem să facem o descriere foarte precisă. înfăţişarea, aspectul seamănă cu ceea ce era spiritul în timpul vieţii. Putând să ia toate înfăţişările, spiritul se prezintă sub cea după care poate fi mai bine recunoscut, dacă aceasta este dorinţa lui. Astfel, deşi ca spirit, nu mai are nici o infirmitate corporală, se va arăta olog, şchiop, cocoşat, rănit, cu cicatrice, dacă este necesar pentru constatarea identităţii sale. De exemplu, Esop, ca spirit, nu este diform; dar dacă este evocat ca Esop, chiar dacă a mai avut şi alte existenţe de atunci, va apărea urât şi cocoşat, cu veşmintele tradiţionale. Remarcabil este faptul că, în afara unor împrejurări deosebite, părţile cel mai puţin conturate sunt membrele inferioare, în timp ce capul, trunchiul şi mâinile sunt întotdeauna perfect conturate: de aceea, nu le vedem aproape niciodată mergând, ci alunecând ca nişte umbre. Poartă un veşmânt amplu care se termină cu falduri plutitoare; cel puţin aceasta este - împreună cu un păr unduitor şi graţios - înfăţişarea...

   Capitolul XIV

              MEDIUMII

   159. Orice persoană care simte într-o măsură oarecare influenţa spiritelor este, prin aceasta, medium. Această capacitate e inerentă omului şi, în consecinţă, nu este un privilegiu exclusiv; de aceea, puţine sunt persoanele la care să nu găsim câteva rudimente. Aşadar, se poate spune că toată lumea, cu puţine excepţii, este medium. Totuşi, în practică, acest calificativ este propriu celor la care capacitatea mediumică este clar caracterizată şi se manifestă prin efecte vădite de o anumită intensitate, ceea ce depinde atunci de o organizare mai mult sau mai puţin senzitivă. în plus, trebuie remarcat că această capacitate nu se manifestă la toţi în acelaşi fel; mediumii au, în general, o aptitudine specială pentru un anumit fel de fenomene, făcându-i să fie tot atât de feluriţi câte manifestări sunt. Principalii sunt: mediumii cu efecte psihice, mediumii senzitivi, auditivi, vorbitori, clarvăzători, somnambuli, vindecători, pneumatografi, scriitori sau psihografi.

           Mediumi cu efecte fizice

   160. Mediumii cu efecte fizice sunt în mod special apţi să producă fenomene materiale, precum mişcarea corpurilor inerte, zgomotele etc. Ei pot fi divizaţi în mediumi facultativi şi mediumi involuntari.
   Mediumii facultativi sunt cei care sunt conştienţi de puterea lor şi produc fenomene spiritiste prin propria voinţă. Această capacitate, deşi inerentă speciei umane, după cum am mai spus, este departe de a fi prezentă la toţi în aceeaşi măsură; dar dacă puţine sunt persoanele la care ea este absolut nulă, şi mai rari sunt cei apţi...

   Capitolul XXV

                 DESPRE EVOCĂRI

              Consideraţii generale

   269. Spiritele pot să comunice spontan sau să vină la apelul nostru, adică în urma evocării. Unele persoane cred că nu trebuie să chemăm cutare sau cutare spirit şi că e preferabil să-l aşteptăm pe cel care vrea să comunice. Ele se bazează pe opinia că, atunci când chemi un spirit anume, nu eşti sigur că el vine, în timp ce acela care vine spontan şi din proprie iniţiativă îşi dovedeşte mai bine identitatea, deoarece anunţă astfel dorinţa pe care o are de a sta de vorbă cu noi. După părerea noastră, aceasta este o eroare. În primul rând, pentru că în jurul nostru există permanent spirite, de cele mai multe ori inferioare, care abia aşteaptă să comunice. în al doilea rând şi din acest ultim motiv, nechemând pe nimeni anume, înseamnă să deschizi poarta tuturor celor care vor să intre. La o adunare, a nu da cuvântul nimănui înseamnă a-l da tuturor, şi ştim ce urmează. Apelul direct adresat unui spirit anume este o legătură între el şi noi: îl chemăm prin dorinţa noastră şi punem astfel un fel de barieră intruşilor. Fără un apel direct, un spirit nu ar avea adesea nici un motiv să vină la noi, poate doar spiritul nostru familiar.
   Aceste două feluri de a opera au fiecare avantajele lor, inconvenientul constând doar în excluderea absolută a unuia dintre ele. Comunicările spontane nu prezintă nici un inconvenient când eşti stăpân pe spirite şi ai convingerea că nu te vei lăsa dominat de cele rele; atunci este deseori util să aştepţi bunul plac al celor care vor să se manifeste, deoarece gândurile lor nu suferă nici o constrângere şi poţi obţine în acest fel lucruri admirabile; în timp ce nu e sigur că spiritul pe care îl chemi e dispus să vorbească sau e în stare să o facă în sensul pe care îl doreşti. Examinarea scrupuloasă pe care am recomandat-o...

   Capitolul XXIII

                  DESPRE OBSESIE

   237. Dintre obstacolele pe care le prezintă practicarea spiritismului, obsesia se situează pe primul loc, adică dominaţia pe care câteva spirite ştiu să o dobândească asupra unor persoane. Acest lucru aparţine exclusiv spiritelor inferioare, pentru că ele încearcă să domine; spiritele bune nu exercită nici un fel de constrângere. Acestea dau sfaturi, combat influenţa celor rele şi, dacă nu le ascultăm, se retrag. Cele rele, însă, se ataşează de cei la care au priză; dacă reuşesc să domine pe cineva, se identifică cu propriul lor spirit şi îl conduc ca pe un copil.
   Obsesia prezintă caractere diverse pe care e foarte necesar să le cunoaştem şi care rezultă din gradul de constrângere şi natura efectelor pe care le produce. Cuvântul obsesie este, într-un fel, un termen generic prin care se desemnează acest gen de fenomen, ale cărui principale varietăţi sunt: obsesia simplă, fascinaţia şi subjugarea.

                   Obsesia simplă

   238. Obsesia simplă are loc atunci când spiritul răufăcător se impune mediumului, intervine în comunicările pe care le primeşte, îl împiedică să comunice cu alte spirite şi se substituie celor care au fost evocate.
   Dacă eşti înşelat de un spirit mincinos, nu înseamnă că eşti obsedat; cel mai bun medium este expus unei astfel de primejdii, mai ales la început, când încă este lipsit de experienţa necesară, aşa cum cei mai cinstiţi oameni pot să fie înşelaţi de escroci. Aşadar, putem fi înşelaţi fără să fim obsedaţi; obsesia constă în tenacitatea spiritului de care nu mai putem scăpa.