Cezari şi Apostoli

   După războaiele cu perşii

   Bogată în minuni e noaptea, în infinitatea ei matern-creatoare. Dacă stăm treji sub cerul înstelat presărat cu imaginile şi semnele scânteietoare, presimţim deja aceasta. Când păşim, încredinţându-ne unor mâini divine care ne susţin, în sferele somnului, dacă n-am pierde claritatea conştientei, am fi copleşiţi de minunile împărăţiei de noapte a spiritelor.
   Când Soarele răsărind naşte apoi ziua din sânul nopţii, când trezindu-ne deschidem ochii pentru lumea bucuroasă de lumină şi culori a dimineţii, de asemenea ni se deschid porţile unei împărăţii a minunilor.
   Minunile zilei sunt acelea ale frumoasei limpezimi şi ale formei clare. Minunile nopţii sunt mai învăluite. Şi ele sunt mai adânci. Ce-ar fi întreaga frumuseţe şi vrajă a zilei, dacă materna noapte nu le-ar da viaţă şi merinde de drum. Ziua nu are mai puţine minuni decât noaptea. Dar noaptea are mai multe taine decât ziua, ea urzeşte în mister. Odată omenirea a trecut peste un prag ce se poate compara cu înălţarea zilei din împărăţia de întuneric a nopţii. Aceasta a fost atunci când din Vechea Lume, a cărei scenă era străvechea mamă Asia, s-a născut Lumea Nouă, tânăra Europă, care a început să crească în Grecia.
   Niciodată şi nicăieri în istorie, minunile tinerei zile cu lumină matinală nu au găsit o realizare şi întruchipare mai corespunzătoare şi mai pură în cultură şi civilizaţie decât în Atena epocii lui Pericle. Atunci, după ce unicul popor al grecilor respinsese cu succes întunecatul val uriaş asiatic al armatelor persane, Atena s-a împodobit cu toate darurile frumuseţii luminoase şi clare. Pe Acropole au ieşit ca din pământ mândrele temple de marmoră albă, privind până departe peste ţări şi mări; opere sculpturale strălucitor-luminoase, de o armonie necunoscută înainte, au ieşit din atelierele artiştilor plastici, reprezentând zei în formă absolut umană şi desferecând astfel din vrajă nobleţea divină a trupului uman; pretutindeni au apărut teatrele sub cerul liber, deschise, cu avenele lor clasice, crescând spre înalt, unde mulţimea în admiraţie urmărea vrăjită dramele marilor poeţi.
   La o privire superficială s-ar putea crede - şi aprecierea obişnuită rămâne de cele mai multe ori la o asemenea privire - că în esenţă avântul naţional pe care l-au adus cu sine războaiele medice ar fi fost acela prin care au fost scoase la iveală ca prin vrajă minunile Atenei lui Pericle, dintr-un prestadiu primitiv, nevrednic de luat în seamă. Dar nu este adevărat că înainte în Grecia şi Atena n-ar fi fost nimic. După cum noua zi nu e un început din nimic, ci îşi datorează viaţa mamei-noapte, nici Atena lui Pericle n-a păşit în existenţă fără o bogată zestre maternă. Doar atâta că Grecia dinaintea lui Pericle a fost de o cu totul altă natură şi acestei alte naturi i-a corespuns faptul că a rămas mult mai ascunsă şi mai tăinuită şi că a apărut în prim-plan mult mai puţin vizibilă tuturor oamenilor. In minuni de frumuseţe, epoca lui Pericle a fost, desigur, cel puţin la fel de bogată ca epoca anterioară. Dar în taine, Grecia mai veche a fost mult mai bogată decât aceea a cărei dărnicie de frumuseţi strălucitoare a vrăjit apoi lumea.
   Grecia dinaintea lui Pericle a fost Grecia Misteriilor, ale căror pecetluite cu tăcere izvoare de înţelepciune a zeilor erau cultivate şi păzite de câţiva iniţiaţi: pe insula zeilor, Samothrake, în nord, în Efes, oraşul lui Artemis pe ţărmul Asiei Mici, în Delphi, sanctuarul lui Apollo, aşezat pe o maiestuoasă înălţime şi lăcaşul Misteriilor lui Demeter şi Dionyssos, în Eleusis, pe malul înverzit al mării albastre.
   Modul de a gândi care azi domneşte până în ştiinţa istoriei este asemănător cu acela al unui om care nu posedă nici un simţ şi nici un organ pentru tainele nopţii. El cunoaşte numai ceea ce este "la lumina zilei". Cum poate şti acesta ceva despre lumea Misteriilor, când priveşte mereu numai la ceea ce dau documentele păstrate? Doar ţinea de esenţa Misteriilor să facă totul spre a nu lăsa în urmă mărturii care ar putea să cadă în mâinile unor nechemaţi. Epoca lui Pericle n-o poţi înţelege din ea însăşi sau nici măcar din cine...

   Antoniu şi Cleopatra

   încă o dată o pereche de personaje diametral opuse intră în scenă: Octavian, care mai târziu va lua numele de Augustus (63 î.Chr.- 14 d.Chr.) şi Marc Antoniu (82-31 î.Chr.). Oare încă o dată unul dintre ei va fi un roman de stil vechi şi se va opune, la fel ca Marius şi Pompei, denaturării ce ameninţă Roma?
   Octavian, nepotul de 19 ani adoptat de către Caesar, după asasinarea unchiului său se grăbeşte să vină din Grecia, unde era discipol al unei şcoli filosofice şi misteriale. Tânărul intervine cu hotărâre şi prudenţă de bărbat în păienjenişul de forţe şi tendinţe. Mai întâi el iese împotriva lui Marc Antoniu, care în ambiţia lui exaltat-pătimaşă crede deja că va deveni urmaşul lui Caesar. Pare că peste uşa prin care luciferismul ameninţă să intre în Roma, totuşi va putea fi tras un zăvor. Dar curând se arată că Octavian, numit în mod expres de Iulius Caesar drept urmaş şi continuator al operei sale, se află în faţa unor situaţii care-l obligă să ia o direcţie anumită. Caesar cel mort îi impune urmaşului voinţa sa.
   Trebuie anihilaţi ucigaşii lui Caesar, în spatele cărora se află toţi idealiştii şi apărătorii Romei democratice. Astfel Octavian se aliază cu fostul lui oponent, Marc Antoniu, reunind într-un triumvirat diferite partide, cum făcuse odinioară şi Caesar. Democraţii sunt bătuţi la Philippi, capitala din trecut a Macedoniei, punctul de unde pornise Alexandru cel Mare. Şi acum începe la Roma înfiorătoarea baie de sânge împotriva proscrişilor, într-o proporţie incomparabil mai îngrozitoare decât sub Sulla. Listele proscrişilor, pentru ale căror capete sunt făgăduite mari sume de bani, nu mai iau sfârşit, şi capetele adunate cu brutală sete sunt stratificate în piramide înspăimântătoare.
   Pentru că averile tuturor celor înscrişi pe liste erau confiscate de stat, s-ar putea crede că proscripţiile ar fi fost inventate numai spre a umple visteria statului pentru planurile de mare anvergură ale lui Octavian. Totuşi motivul real al acestui imens măcel a fost extirparea unui anumit mod, absolut precis, de a simţi şi gândi. Chiar mai mult decât proscripţiile lui Sulla, acestea de acum erau legate de o luptă între diferite concepţii despre lume. Curentul decadent egiptean-diadohic, ce se uneşte cu istoria romană este ajutat să iasă învingător prin măturarea din cale a celor ce luptă împotrivă, adevăraţii fii şi purtători ai noii omeniri a Eului.
   Iarăşi din evenimentele generale ies în evidenţă scene care ne apar ca simboluri ce ţin de istoria lumii. Manevrat de soţia sa Fulvia, animată de o ură fanatică, Marc Antoniu cere să-i fie adus capul lui Cicero, şi la priveliştea dătătoare de fiori se amuză cu glume cinice. Nu simţim aici râsetele demonilor, pe care naşterea noii lumi îi neliniştea şi care acum, când a fost vărsat şi sângele ultimilor romani adevăraţi, triumfă deja? Trei imagini vin să se alăture: lumea Cleopatrei ridică înspre Caesar capul lui Pompei; Antoniu batjocoreşte capul lui Cicero; Irodiada priveşte triumfător la tipsia însângerată cu capul lui Ioan Botezătorul. Spiritele lipsei de măsură şi ale setei de putere, care nu sunt altceva decât fantomele unei lumi prăbuşite, îl urăsc pe omul liber, urăsc înainte de toate lumina Eului ce răsare ca o stea pe fruntea omului.
   Moştenitorii lui Caesar îşi împart imperiul după groaznica lor acţiune de măturare din cale a oponenţilor: Octavian preia partea europeană, Antoniu pe cea orientală a imperiului devenit deja uriaş. Şi mai mult decât în trecut Sulla, Antoniu a căzut de la început pradă sugestiei Asiei. Sufletul lui e înrudit cu vechiul Orient magic: lipsa lui de măsură, setea de lux şi senzualitatea, de asemenea elementul de sugestie existent în fiinţa lui şi pe care ca discipol al şcolilor răsăritene de oratorie ştie să-l mânuiască cu măiestrie îl fac să fie acolo în elementul lui. Aflat în posesia unei bogate culturi, totuşi spiritul dezvăluirii libere a Misteriilor, aşa cum a pornit...

   Botezul lui Iisus

   Trebuie să fi trecut cam un an de la apariţia în public a lui Ioan Botezătorul, când jos la Iordan se petrecu o scenă care, cât se poate de neînsemnată înspre exterior, a rămas de tot neobservată şi nebăgată în seamă, fiind totuşi începutul unei noi ere a omenirii. In primele zile ale anului 31, printre aceia care-şi făceau de pretutindeni pelerinajul către Ioan, a coborât în valea Iordanului şi un personaj tăcut. Nimeni n-a luat seama la el. Inimile şi simţurile tuturor se simţeau atrase în extremă încordare spre bărbatul în veşminte din blănuri de animale, care părea că trezeşte din somn întreaga omenire. Tânărul în vârstă de 30 de ani, care păşea învăluit în tăcere, nu avea nimic prin care ar fi putut atrage asupra sa interesul oamenilor. Numai cine s-ar fi apropiat de el cu simţul de percepţie al sufletului, ar fi văzut extraordinarul care se petrecea în el. Cu spaimă şi îngrijorare el ar fi recunoscut: Acesta trebuie să fi trecut printr-o infinită durere lăuntrică, impasul sufletesc al întregii omeniri pare să se adune în el ca într-un focar. Niciodată vreun om nu va putea simţi mai puternic şi primi mai adânc în sufletul lui povara şi suferinţa lumii, decât a făcut-o şi'o face acesta. Oare suferinţele prin care a trecut lăuntric n-au întrecut cu mult puterile lui? Oare ochiul lui, din care străluceşte o asemenea voinţă transcendentală, mai vede lucrurile acestei lumi? De unde mai ia putere, pentru a ajunge până la Iordan şi la Ioan?
   A fost unul care privindu-l pe acest om, s-a simţit atins până-n miezul fiinţei sale, şi din al cărui suflet a ţâşnit brusc un curent copleşitor de dăruire şi iubire: Ioan Botezătorul însuşi. El, cel mare, care vedea doar ce influenţe grandioase porneau de la el, a trebuit să simtă: Acesta, pe care-l arde şi mistuie suferinţa omenirii, e infinit mai mare decât mine, chiar dacă nimeni nu-l ia în seamă. Sentimentul care-l copleşi urca din străfunduri originare ale destinului. Fără a putea cunoaşte în mod clar şi fără măcar să poată exprima în cuvinte ce era cu acest om, el simţea că cel mai bucuros s-ar fi aruncat la pământ în faţa lui. Cum să mai păşească de acum înainte în faţa oamenilor cu solia lui, când nu-l mai anima decât dorinţa şi imboldul de a sluji acestui Altul şi de a-i arăta veneraţia lui plină de iubire şi adoraţie? Acest Altul l-a uimit pe Ioan prin faptul că şi-a exprimat dorinţa de a primi de la el botezul şi de a fi primit printre discipolii lui. Poate că cuvintele sumare ale Evangheliei lui Matei ne atrag atenţia asupra unei convorbiri intime pe timp de noapte, care a avut loc între cei doi. Ioan spune: Eu ar trebui să fiu botezat de tine şi nu Tu de mine. Dar celălalt persistă în voinţa lui, astfel încât Ioan, deşi cu sufletul îndoit, i se supune.
   Când Ioan îl botează pe Iisus,se împlineşte marea minune pe care lumea o aştepta cu atâta dor: înalta Fiinţă a lui Dumnezeu, care de la începuturi originare e în drum, din înalturile sale divine, spre Pământ, soseşte acum cu adevărat în sfera oamenilor, prin aceea că-şi face intrarea în sufletul de tot deschis, printr-o ultimă suferinţă şi dăruire de sine jertfitoare, al lui Iisus din Nazareth. Christos devine om în înfăţişarea cea mai modestă. Nimeni nu observă ce se întâmplă. Cei mai mulţi gândesc că iată, se mai botează unul, ca de atâtea alteori. Numai în sufletul Botezătorului pătrunde, pe când îl botează pe Iisus, o minunată lumină cerească. El are parte să vadă, prin clarvedere, cum din Cerul deschis asupra celui ce se botează pogoară o fiinţialitate spirituală care depăşeşte cu mult, cu foarte mult trăirile spirituale de care aveau parte de obicei oamenii la botez. Iar el nu ajunge la o certitudine finală, foarte clară asupra celor ce se întâmplă. Poate că tot sentimentul, care-l copleşea, al unei neţărmurite iubiri şi dăruiri, nu-l lasă să ajungă la o cunoaştere care să poată fi cuprinsă în cuvinte limpezi. Aşa se face că a fost posibil ca la mai multe luni după aceea, când se află în închisoare, să trimită soli la Iisus cu întrebarea: Eşti Tu Christosul sau să aşteptăm pe un altul?
   De acum înainte Ioan Botezătorul nu mai are în activitatea sa vechea siguranţă şi vigoare neînfrânte. In el există o ciudată nelinişte messianică. El e cu inima îndoită în mijlocul oamenilor care văd şi venerează în el pe măreţul profet. Cum ar putea să-şi ducă mai departe activitatea ca înainte, când mai este aici şi acela care e...

   Dacă ieşeai din oraş prin Poarta Grădinilor, înspre nord, te aflai într-un loc originar-mitologic. Potrivit vechii legende, acolo, adânc în interiorul Pământului se afla mormântul lui Adam, primul om. Şi trebuie să fi existat în Ierusalim oameni care aveau o conştientă despre caracterul deosebit al locului. Numai aşa se poate explica faptul că Iosif din Arimateea şi-a aşezat grădina şi mormântul în imediata apropiere a înfricoşătoarei coline cu spânzurători. Dinspre Poarta Grădinilor vedeai două stânci. In dreapta se înălţa, sub forma unui craniu, întunecata colină a Golgothei, "locul căpăţânii". Era avanpostul cel mai înaintat pe care lumea de piatră severă, moartă, lunară a Muntelui Templului îl împingea până la mijlocul defileului. în dreapta, stânca în care fusese săpat mormântul lui Iosif din Arimateea, constituia graniţa unei lumi înverzite de grădini, care avea ceva atât de plin de vitalitate, încât era desemnată de-a dreptul "paradisurile". Prin aceasta, sfera solară de viaţă a Muntelui Sion înainta până la despicătura centrală. Crucea pe care a murit Christos se afla pe partea morţii; mormântul care a fost sfărâmat prin puterea pascală a învierii desemna, şi în arhetipul Ierusalimului, tărâmul vieţii.

       Casa Cinei celei de Taină

   Evenimentele dinainte şi de după ceasul Golgothei pot şi trebuie să fie studiate mereu din perspective noi, dacă e să ni se dezvăluie măcar puţin din profunzimea de mister ascunsă în ele. Astfel, ne este îngăduit să facem odată încercarea de a le urmări pe harta spirituală a Ierusalimului arhetipal.
   Arzând de voinţa înflăcărată a ultimei hotărâri de neînduplecat, aşa îşi făcuse intrarea Christos în prima zi a acelei ultime săptămâni în Ierusalim. întreaga lui fiinţă era declaraţie de luptă şi pregătire de luptă. Astfel, s-a dus şi pe stânca Moria şi a intrat în Templu. Oamenii au fost înspăimântaţi de severitatea plină de maiestate, ce răspândea fulgere, a chipului său. A fost ca şi cum Dumnezeirea severă, judecătoare, care locuia în permanenţă acolo, dar asupra prezenţei căreia oamenii se amăgeau prin lux şi strigăte de iarmaroc, ar fi intrat ea însăşi acolo sub formă de om. Mesele zarafilor se răstoarnă, banii se rostogolesc peste dalele de marmoră ale pardoselii. Oameni şi animale, cuprinşi de panică, o iau la fugă.
   Acestei scene i s-a dat numele de "curăţirea templului". Dar n-a fost aşa, că acum templul, scăpat de murdărie, ar fi putut fi redat sfintei, gravei sale meniri. Influenţa fiinţială care porneşte acolo din figura lui Christos reprezintă mai mult decât o curăţire, ea a fost o condamnare la moarte. De acum înainte, în ciuda luxului său irodian, templul a fost ca un copac pe care pădurarul a încrustat deja semnul tăierii. Odată cu el fusese dată ca pradă nimicirii o întreagă lume.
   A venit apoi Joia Mare, ziua pregătirii Paştelui evreiesc. Şi acum a fost săvârşită în tăcere fapta-împlinire care constituia reversul actului judecător al curăţirii templului. Neobservat de lume, s-au pus bazele unui nou templu. Ceremonia Cinei celei de Taină, pe care Iisus a celebrat-o în cercul ucenicilor săi, a pus bazele lumii sacramentale menită a lua locul cultului din templul de pe Moria. Şi se pare că devine vizibil ceva din figurile, care de obicei rămân ascunse, ale Providenţei şi din conducerea simbolizantă a istoriei: scena întâmplărilor se mută de pe muntele severităţii, unde se mai află încă vechiul templu, iarăşi pe colina păcii, pe culmea din vechime sfântă a Muntelui Sion. Izgonirea din paradis, vestită sub David şi împlinită sub Solomon, e revocată. în încăperea tăcută a cercului Cinei celei de Taină, care mai apoi, până la Rusalii, şi după...

   ...de al lor. Dar ceea ce purta în el, se deosebea nu mai puţin de cultura numai-intelectuală a unui Iuda Iscariotul. Din el radia lumina limpede a unei naturi spirituale întru totul greceşti, în care erau cununate frumuseţea şi adevărul. Poate că era originar chiar din Grecia sau, oricum, dintr-o regiune unde pe atunci erau cultivate mai departe, cu puritate şi în mod viu, filosofia şi arta greacă.
   Mai târziu s-a povestit că ar fi fost fiu de rege sau de prinţ, căruia-i stăteau la dispoziţie mari bogăţii. Se poate să fi fost de origine nobilă şi în sens exterior. în orice caz însă, prin asemenea caracterizări se atrage atenţia în mod imaginativ asupra bogăţiei lăuntrice şi a maturităţii nobile a sufletului său. Mai important decât ceea ce-i stătea la dispoziţie prin naştere şi moştenire, părea ceea ce-şi adusese el însuşi din vieţi pământene trecute în existenţa actuală, ca ecouri şi cuceriri. Va fi ajuns în viaţa anterioară la o vârstă foarte înaintată, aşa încât acum în el trăia o înţelepciune pe care de fapt o poţi dobândi numai într-o viaţă foarte lungă? Sau aducea ca ecou nemijlocit cele ce cucerise şi primise cândva în cadrul unor înalte iniţieri?
   Pentru viaţa sa lăuntrică trebuie să fi fost caracteristic un raport complet diferit faţă de tot ceea ce e cuvânt şi sonoritate. Ca şi cum un înalt element al muzicii lumilor şi murmurul de cuvinte al unei sublime poezii a zeilor ar găsi nemijlocit intrare în fiinţa lui, vorbirea lui - dar în genere el va fi fost o natură foarte tăcută - părea însufleţită de ecoul armoniei sferelor şi a Cuvântului lumilor însuşi. El era în stare încă, într-un cu totul alt mod decât marii profeţi ai vechii Legi, să audă Dumnezeirea vorbind şi să fie un tălmaci al cuvântului divin. Oricine ajungea în legătură mai apropiată cu el, trebuia să gândească: aici un mare prieten şi slujitor al Logosului se pregăteşte de lucrarea împlinitoare a vieţii sale.
   Dacă aceia care au povestit mai târziu despre el, nu se saturau să-i laude fecioria, în aceasta se va fi păstrat o amintire despre marea şi profunda capacitate a fiinţei sale de a avea impresii şi de a fi receptiv. Totul acţiona nespus de puternic asupra lui şi tocmai pentru că toţi recunoşteau nobleţea spirituală ieşită din comun a...