Cine suntem

   Demnitatea creştină

   Odată, după un recital de pantomimă, mi s-a întâmplat un lucru nemaipomenit. Cineva a venit să mă felicite la cabină şi mi-a zis: "Măi băiete, eşti foarte bun, dar matale şi vorbeşti, nu?". Altcineva, un director de teatru de la Chişinău, după ce am terminat spectacolul, lumea aplauda, iar el i-a oprit pe toţi şi a zis: "Fraţi români, iată câte poate spune un român arunci când taşe!". Aşa că am să vă vorbesc.
   Acum, sigur, demnitatea creştină nu este un subiect de discutat oricum, nu este un subiect de dezbătut oriunde, este un subiect tragic.
   Am venit la Alba Iulia după un context ceva mai complicat: am avut un turneu internaţional, pe urmă, noaptea, a trebuit să plec spre Braşov, apoi iarăşi spre Bucureşti şi, din nou noaptea, spre Alba Iulia. Şi, mergând noaptea pe stradă, pe autostrăzi, cu maşina, mi-am dat seama de întunericul fizic ce există în această ţară. Oricare din dumneavoastră care conduce o maşină şi pleacă noaptea la drum, prin această ţară, îşi dă seama că este o ţară întunecată, dar nu întunecată de bunul Dumnezeu. Este ca şi cum ea nu ar avea energie electrică, nu ar avea becuri pe stradă, nu ar avea stâlpi cu lumină; este aşa de beznă, încât mi-am zis: domnule, ăştia ne-au stins lumina. Pentru că este un întuneric fizic îngrozitor. Din când în când apărea, aşa, câte un camion sau o maşină, din faţă, şi puteai să vezi de la lumina ta încă 30 metri mai încolo.
   Cam asta este situaţia în România spirituală; este o ţară înbeznată, cum zicea foarte bine un monah, cu o expresie excepţională: "Până când o să mai mergem cu înbeznaţii ăştia?". Este o înbeznare! Uitaţi ce termen extraordinar, care surprinde fiinţialitatea neamului. A vorbi, în bezna asta, pentru că lumina este confiscată de întuneric, a vorbi despre demnitate creştină într-o înbeznare de genul acesta este un lucru cu un risc extraordinar.
   Mă gândeam că demnitatea creştină este, astăzi, un lucru de arheologie morală. Arheologul caută să recompună, din ceea ce mai găseşte, o realitate care a existat cândva. După cum vedeţi, deci, nu trebuie să intrăm în nici un fel de patetism, în nici un fel de retorism, ca să ne dăm seama că demnitatea, la orice nivel, în ţara asta, a fost confiscată. Nu mai există o demnitate naţională, ea a fost distrusă. Nu mai există o demnitate politică, nici nu se mai discută de aşa ceva. Nu pentru că cineva ar fi demolat-o, dar nici nu mai intră termenul în vocabularul oamenilor politici. Nu mai există o demnitate economică, fiindcă, dacă am avea o demnitate economică, n-am mai avea 3 500 000 de oameni plecaţi în străinătate şi o demografie ameninţată să ajungă la 16 milioane cinci sute de mii. Dacă am avea o demnitate culturală, nu ne-ar pleca, din zece tineri, nouă în străinătate.
   Dar noi ne-am propus să discutăm astăzi despre acel lucru care a asigurat dăinuirea neamului românesc şi care se numeşte demnitatea creştină. Diferenţa între demnitatea umană şi demnitatea creştină este una fundamentală. Dacă am încerca s-o definim pe cea dintâi, am vedea că ea reprezintă chipul omului în om. Socrate a murit demn, dacă mai ţineţi minte. Platon i-a asigurat un fel de evadare, dar el a spus: "Nu! Trebuie să rămân aici! Legile cetăţii, mai presus de toate, trebuie respectate". Socrate respecta legile cetăţii; în cazul lui avem de-a face cu o demnitate pe deplin umană, a omului ca om.
   Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Şi, dacă aţi observat, omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când ajunge martir.
   Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnităţii creştine. Demnitatea creştină ne-a fost dată de Iisus Hristos.

   Imaginaţi-vă altă secvenţă, alt ciob de demnitate creştină, pentru că, de fapt, în această întâlnire, eu încerc să adun aceste cioburi, ca să refacem vasul spart, care, la un moment dat, se numea România. în clipa în care a început reeducarea masivă, în puşcăriile comuniste, au fost unii oameni care au fost convertiţi; alţii erau plimbaţi cu maşinile, ca să vadă realizările comuniste: blocuri, hidrocentrale, uzine. în situaţia asta a fost şi prinţul Alexandru Ghica. A fost plimbat şi, când s-a întors, el a avut ochiul demnităţii creştine, ca să vadă lucrarea lui Dumnezeu şi nu şantierul comunist. L-a întrebat mitocanul ăla pe prinţ: "Ei, şi ce-ai văzut, tovarăşe?".
   El, prinţul, a răspuns: "Am văzut o salcie înflorită".
   În clipa aceea, România s-a rupt în două. Între cei care o confiscaseră şi o mutilau şi cei care nu renunţau să vadă mai departe lucrarea lui Dumnezeu. Vedeţi, frica este aceea care ne-a marcat pe toţi şi care încă marchează societatea românească. Au trăit-o şi Apostolii. Starea de groază a Sfântului Apostol Petru, care a spus: "Nu-l cunosc pe acest om", este tot una cu frica aceea care ne-a terminat pe toţi şi care ne înlănţuie în continuare. Abia când Sfântul Duh se pogoară în Apostol şi zice: "Vreau să fiu răstignit cu capul în jos, căci nu sunt demn să fiu răstignit ca Mântuitorul meu", el a biruit frica.
   În situaţia aceasta îţi dai seama că demnitatea creştină nu este un dat al omului, ci este harismatică, este o harismă care sparge istoria. După Cincizecime, în clipa în care a pogorât Duhul Sfânt, Apostolul nu numai că l-a recunoscut pe "acel om", ci l-a mărturisit şi s-a crucificat pentru învăţătura lui şi pentru credinţă, Acest fel de a fi Biserica noastră l-a dat neamului românesc.
   Au primit răstignirea în chip firesc majoritatea martirilor din închisorile româneşti. Între ce spune Sfântul Apostol Petru şi Valeriu Gafencu nu este decât o diferenţă de timp, mărturisirea este în acelaşi Duh. Ceea ce vedeţi pe coperta cărţii care i-a fost publicată acum, Sfântul închisorilor, este un sfânt încă necanonizat, un tânăr cu ochii senini, cu o frunte lată, de o sensibilitate dumnezeiască. Am mai spus-o o dată, când am prezentat la Bucureşti această carte, că cel mai ortodox vers care s-a scris...

   Zece leproşi

   Domnul nostru, Iisus Hristos, în drum spre Ierusalim, trecând prin ţinutul Samarei şi al Galileei, intră într-un sat. La marginea acestui sat, 10 leproşi ridică braţele şi strigă: "Învăţătorule, miluieşte-ne!". Domnul nostru, Iisus Hristos, spune atât: "Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!". Iar ei, ducându-se, pe drum s-au curăţit, adică s-au vindecat.
   Unul dintre ei, văzând minunea, se întoarce şi, cu glas mare, îi aduce slavă lui Dumnezeu, căzând în genunchi. Domnul întreabă: "Numai unul s-a întors? Dară ceilalţi nouă nu s-au curăţit şi ei?". Numai unul s-a întors şi acela de alt neam: "Scoală-te şi du-te, credinţa ta te-a mântuit".
   Tulburătoare Evanghelie! Scurtă şi tulburătoare. Din ea se citesc, deopotrivă, hidoşenia nerecunoştinţei şi lumina recunoştinţei; deopotrivă, tristeţea Mântuitorului, dar, mai mult decât atât, iubirea lui neasemuită de oameni, care-i înfrânge propria tristeţe. Ţâşneşte, deopotrivă, orbirea necredinţei, dar şi lumina credinţei, care-ţi aduce pace în suflet atunci când îl vezi pe Dumnezeu.
   Deci, Domnul, în drum spre Ierusalim, intră într-un sat. La marginea satului stăteau leproşii. Pentru lepră, această cumplită boală a trupului, această descărnate, această cădere în putrefacţie a trupului de viu, era rânduit, prin însăşi Legea lui Moise, ca cei bolnavi să fie departe de comunitate. Nu aveau voie să trăiască decât departe de comunităţile omeneşti. Erau nişte oameni condamnaţi, care trăiau în alt timp. Pentru ei, timpul cetăţii nu mai conta; pentru ei, timpul istoric nu mai conta; ci doar boala lor. Am putea vorbi de un timp al leprosului, ce este timpul bolnavului care nu mai are nici o şansă, timpul bolii care te scoate din viaţă. Erau obligaţi să strige: "Necurat! Necurat! Necurat!". Mai târziu, în Evul Mediu, chiar aveau un clopoţel, cu care-şi anunţau venirea.
   Dar, totuşi, să fim atenţi, pentru că nu putem descifra cu de la noi putere această Evanghelie. Ce spune un Sfânt Părinte, Grigore Palama? "Lepra trupului, mare căinţă!" în Evanghelie poate să fie şi lepra sufletului, a păcatului.
   Ce ne învaţă Evanghelia? În primul rând, ne învaţă mila, căci din glasul leproşilor se vede că cereau milă. "Fie-ţi milă, învăţătorule!" Şi învăţătorul are milă; dar, în acelaşi timp, din glasul lor ţâşnesc necunoaşterea şi necredinţa, pentru că nu i-au spus "Doamne!", i-au spus "Învăţătorule!". Nu L-au recunoscut! Să fim foarte atenţi! Nu L-au recunoscut, au zis "Învăţătorule!".
   Învăţătorul nu este Dumnezeu. Cu câtă seninătate Iisus Hristos trece peste lucrul acesta şi vindecă de la depărtare, fără să se apropie, prin cuvânt. Prin forţa cuvântului dumnezeiesc vindecă! "Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor", le spune.
   Şi acum, să vorbim de forţa cuvântului. A mai fost o vindecare făcută de Mântuitorul, când orbul L-a recunoscut şi-a zis "Doamne!". N-a zis "învăţătorule!". A spus: "Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti!". "Voiesc, a spus Mântuitorul, curăţeşte-te!"; şi s-a vindecat. Forţa a fost instantanee. De data asta, vindecarea este de la depărtare.
   Se spune că Miriam, sora lui Moise, s-a îmbolnăvit de lepră şi Moise s-a rugat şapte zile ca ea să se izbăvească. Dar Hristos este instantaneu - de data aceasta puterea este extraordinară! Să fim foarte atenţi la puterea cuvântului! Dumnezeu cuvântă, nu vorbeşte! Omul vorbeşte, omul are vorbe. Dumnezeu cuvântă, iar această puterea a cuvântului, să fim foarte atenţi, este dată creştinului şi credinciosului, creştinului profund.
   Ca să vedeţi cum se moşteneşte forţa hristică a cuvântului de către sfinţi şi de către oamenii credincioşi, pentru că suntem într-o lume plină de vorbe, suntem linşaţi de vorbărie!

   Cine suntem

   - Părinte Atamsie, cum trebuie să vorbim cu cei care nu respectă credinţa, neamul, dragostea de ţară?
   - Acestora, Dan Puric, li se spune: Marş!

   Cine suntem, ca strigăt identitar, cu scop de trezire a conştiinţei naţionale, a apărut pentru prima oară, ca o definiţie clară, în cultura noastră socială, politică şi istorică, cu Şcoala Ardeleană; a fost continuat de către paşoptiştii obligaţi să se definească faţă de lumea modernă şi civilizată; apoi, acest strigăt a devenit lămurire a specificităţii naţionale, a particularităţii etnicului românesc, de către Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, B. P. Hasdeu, culminând prin cristalizarea unei direcţii sociale, cu Titu Maiorescu, care, la vremea respectivă, se întreba: "Cum evoluăm şi cu ce mijloace?". Temperatura morală şi culturală creată de Societatea "Junimea" face posibilă manifestarea, fără precedent în cultura noastră politică, a vârfului de conştiinţă naţională care a fost Eminescu. Intuiţiile lui vizavi de acest popor n-au fost egalate şi nici depăşite până acum. Gândirea lui Eminescu despre poporul român având în acest sens valoare de destin.
   Rămâne antologică discuţia lui cu Titu Maiorescu, revoltat de exagerările lingvistice şi exaltările Şcolii Ardelene. Răspunsul lui Eminescu vine prompt: "Lasă-i aşa, exaltaţi!". Câtă înţelegere profundă, la Eminescu, a unui fenomen, în surprinderea vulnerabilităţii lui, faţă de naşterea conştiinţei naţionale în rana Ardealului!
   Maternitatea firii lui Eminescu faţă de neamul său n-o s-o mai regăsiţi decât la cei care au fost martirizaţi în închisorile comuniste. Acolo a fost crucificat poporul lui Eminescu. Căci, în România, există şi o populaţie, cea descrisă de Caragiale, a lui Mitică. Mitică este identitatea veşnic versatilă, parazitul de serviciu al neamului românesc. La Mărăşeşti, Oituz, pe frontul din Răsărit etc. au murit cei din poporul lui Eminescu, în închisorile comuniste, tot ei; iar astăzi, cei care mai suferă pentru ţara aceasta provin tot din această sumă lirică de voievozi, care a fost Eminescu.
   Lucrarea Din psihologia poporului român, a lui Dumitru Drăghicescu, este o încercare de a surprinde structura psihologică a poporului român, marcată însă profund de o decepţie vizavi de rostul nostru şi de felul nostru de a fi. O lucrare rămasă total izolată în contextul epocii sale (apare în 1907), dar care închide în ea gustul amar al intuiţiei destinului tragic al românilor.
   Examinarea ideii de identitate atinge o fineţe analitică inegalabilă în perioada interbelică, prin marii reprezentanţi ai culturii române din acea perioadă, care şi-au adus contribuţia din perspective disciplinare diferite:
   prin Nicolae Iorga, care, prin bogăţia documentară istorică despre români, îi aduce acestuia din urmă o dimensiune simfonică;
   prin Dimitrie Guşti, acest adevărat arheolog al etnicului, creatorul şcolii româneşti de sociologie;
   prin viziunea etnopsihologică a lui C. Rădulescu-Motru;
   prin înălţarea ortodoxiei la rangul de principiu metodologic şi principal predicat identitar al fiinţei româneşti, la Nae Ionescu;
   prin cristalizarea în sistem filosofic, pentru prima oară, a firii româneşti, a gândirii ei, de către Lucian Blaga;
   prin surprinderea creştinismului ca dat ontologic în neamul românesc, la Simion Mehedinţi;
   printr-o "viziune românească asupra fiinţei", a lui Ovidiu Papadima;
   prin gândirea de atitudine asupra identităţii, a lui Mircea Eliade;
   prin regândire în esenţa sufletească a spiritului românesc, în lucrarea lui Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc;