Civilizatia geto-dacilor vol. 1+2

   Capitolul XV

   SANCTUARE Şl LOCURI DE CULT

   Cel mai vechi sanctuar cunoscut astăzi de pe teritoriul ţării noastre, care este în acelaşi timp şi cel mai vechi din Europa, a fost descoperit la Parţa (com. Şag, jud. Timiş).
   El este de formă patrulateră, măsurând 14 x 7,50 m, fiind compus din două încăperi. Într-una s-a descoperit un altar monumental de lut ars, de formă paralelipipedică (1,50 x 1,70 x 1,35 x 0,50 m), cu o statuie dublă ce pare a fi cuplul divin, bărbat-femeie, ori zeiţa-mamă cu acolitul ei. Pe părţile laterale ale altarului au existat aplicaţii în relief. În aceeaşi încăpere s-au mai descoperit un cap de taur modelat în lut şi un altul în basorelief, de mărime naturală, pictat cu roşu şi încrustat cu alb. Mai este de menţionat un bust-statuetă de tip orantă, perforat, în care se aşeza un cap ori un craniu de taur sau de om. La toate acestea se adaugă suporţi pentru ofrande. În cea de a doua încăpere a sanctuarului s-au descoperit vetre de jertfă cu vase şi oase calcinate.
   Deosebit de interesantul sanctuar de la Parţa se datează între 3000 şi 2850 î.Hr., aparţinând grupului Bucovăţ, de la sfârşitul neoliticului mijlociu. El are analogii la Ierihon şi la Catal Huyuk (în Turcia) sau, mai târziu, în Serbia, la Jakovo-Komadin, unde s-au descoperit doar capete de tauri. Fazei de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa îi aparţine o construcţie rectangulară, presupusă a fi de cult, ce avea pereţii ornamentaţi în interior cu motive pictate cu alb şi...

   Romanii numeau Lari geniile sau duhurile protectoare ale casei şi familiei, ca şi ale ogoarelor. Larii se identificau cu sufletele celor dispăruţi, ale înaintaşilor, şi se bucurau de o cinstire deosebită. În fiecare casă li se ridica unul ori chiar mai multe altare. Astfel de altare s-au descoperit şi în locuinţele geto-dacilor ca de exemplu la Dumbrava (corn. Ciurea, jud. Iaşi). Aici, în două locuinţe s-au identificat cu ocazia săpăturilor sistematice, veritabile "colţuri de cult", asemănătoare unor sacella. Dintr-un asemenea ansamblu făceau parte două figurine zoomorfe, două vase miniaturale (o ceaşcă şi un rython) şi o roată. În aceeaşi locuinţă s-a găsit o vatră rituală sub care a fost depusă o strachină lucrată cu roata (spartă ritual), două fragmente dintr-o amforă şi fragmente dintr-un vas lucrat cu mâna. Într-o altă locuinţă din aceeaşi aşezare în care s-a găsit o figurină antropomorfă s-a descoperit şi un frumos topor de malahit care a putut fi folosit cu prilejul oficierii sacrificiilor.
   Figurine antropomorfe s-au găsit lângă vetre la Piscul Crăsani, Pietroasele (Gruiu Dării), Cuciulat, Răcătău sau Bârlăleşti. Ele sunt prezente şi în numeroase gropi de cult. Figurinele antropomorfe stilizate sunt prezente începând încă din epoca bronzului şi se vor menţine cel puţin până în sec. III d.Hr. Semnificaţia figurinelor antropomorfe şi zoomorfe stilizate este greu de descifrat. Cu siguranţă că ele au avut un rol de cult ori au putut servi în anumite practici magice. Se presupune că figurile de lut ori din alte materiale ar reprezenta simboluri ale protecţiei divinităţilor, ale influenţelor tutelare ale strămoşilor asupra descendenţilor. O asemenea semnificaţie ar putea fi sugerată de...

   Un alt meşteşug răspândit în lumea geto-dacilor era cel al pietrăriei. Pentru prelucrarea pietrei s-au folosit topoare, ciocane, dălţi. Nu lipsesc nici mistriile, care nu se deosebesc prea mult de cele folosite în construcţii în zilele noastre. Numeroase sunt şi piesele de fier utilizate la diverse edificii: scoabe, cuie şi piroane, balamale şi ţinte. Unele dintre ţinte, cu rol evident decorativ, sunt deosebit de bogat şi frumos ornamentate. În legătură cu construcţiile, se cuvin a fi menţionaţi scripeţii, atât de necesari mai ales în cazul construcţiilor monumentale. Cei descoperiţi la Grădiştea de Munte sunt alcătuiţi din plăci dreptunghiulare de fier sudate, în care se fixau roţi de lemn.
   Printre descoperirile cu caracter oarecum deosebit se înscrie o tocilă rotativă, cu două pietre de ascuţit, găsită tot la Grădiştea de Munte. Din ea s-a păstrat doar garnitura de fier: un ax cu nit la o extremitate, iar la cealaltă cu mâner, două bucşe cu orificiul circular, iar marginile exterioare neregulate pentru a asigura priza în piatra de tocit. Mai este de amintit un opritor pentru roata dinţată de lemn.
   Pentru acest ingenios instrument de ascuţit nu se cunosc decât analogii etnografice moderne şi de aceea este de presupus că ne găsim din nou în faţa unei creaţii geto-dacice.
   Din fier s-au prelucrat piese de uz cotidian, cum au fost: cuţite, frigări, furculiţe, cremaliere, crampoane etc. Apoi, piese de harnaşament: zăbale, catarame, pinteni etc. Lucrate foarte probabil de meşteşugari specializaţi. Numeroase au fost şi armele din fier: lănci, suliţe, săgeţi, săbii, pumnale, cuţite de lovit ori scuturi. Printre armele defensive se înscriu şi numeroasele cămăşi de zale care...

   Deci, pe lângă cele arătate, mai trebuie adăugate la bărbaţi şi coafura, cu părul strâns în vârful capului, care se deosebeşte de nodusul purtat de popoarele germanice.
   Referitor la barbă, pe Columna lui Traian şi Monumentul de la Adamclisi dacii sunt reprezentaţi cu barbă, mai lungă sau mai scurtă. Barbă poartă şi călăreţul de pe coiful de aur de la Agighiol sau cel de pe vasul descoperit la Răcătău. Pe plăcuţele de la Letniţa, personajul masculin este prezentat cu barbă, în schimb cel de pe coiful de aur de la Băiceni, de pe vasul de argint de la Iakimovo, de pe cnemida de la Agighiol sau de pe falerele de la Galice şi Surcea este imberb.
   În ceea ce priveşte coafura femeilor, pe columnă ele au capul acoperit cu o basma înnodată la ceafă, în schimb cele de pe Monumentul de la Adamclisi au părul pieptănat cu cărare la mijloc şi adus spre spate din faţă şi din părţi pentru a fi adunat într-un coc. Tot cu cărare la mijloc au părul pieptănat femeile reprezentate pe falerele de la Herăstrău şi Iakimovo sau pe fibulele de la Coada Malului, Bălăneşti şi cea descoperită într-o localitate necunoscută din Transilvania. Personajele feminine de pe plăcuţele de la Letniţa au părul destul de scurt, potrivit la spate, pe când celelalte îl au bogat, destul de lung, încadrându-le faţa şi ajungând în bucle până pe umeri. în unele cazuri, cum este personajul feminin de pe falera de argint de la Iakimovo, părul are numeroase bucle.
   Pe lângă această pieptănătură simplă, trebuie adăugată cea cu cărare la mijloc şi părul împletit în două lungi cosiţe, cum este reprezentat personajul feminin de pe falera de argint de la Galice ori pe cele de la Lupu. La personajul feminin de la Galice cosiţele sunt lungi, încadrează faţa, răsfrângându-se pe piept; la fel sunt redate şi în cazul celor de pe falerele de la Lupu. Personajul feminin de pe o cupă cu ornamente în relief, descoperită la Popeşti, are cosiţele mai scurte, ajungându-i doar până la umeri.
   Trecând la vestimentaţie, o vom discuta mai intâi pe cea a bărbaţilor. Şi de această dată, Ovidiu este singurul autor antic care ne dă câteva informaţii sumare. Vorbind despre grozăvia iernii la Tomis, poetul ne spune că "oamenii se feresc de gerurile iernii îmbrăcând piei de animale şi pantaloni cusuţi" (Trist, III, 10, 19-20). Este vorba de un cojoc lucrat din piei de oaie, având lâna în afară, lucru ce reiese din alt vers, în care se vorbeşte despre geţii care locuiesc la oraş (Triste, V, 10, 32). Ei purtau pe cap o căciulă sau o glugă făcută tot din piei. Despre pantaloni, Ovidiu ne spune că erau cusuţi, ceea ce înseamnă că erau mai strâmţi decât cojocul care era larg, detaşat de corp. Pe lângă pantalonii strâmţi se pare că geţii mai purtau şi pantaloni largi de vreme ce într-un alt loc exilatul de la Tomis ne spune că "geţii se apără împotriva frigurilor năpraznice... cu pantaloni largi" (Triste, V, 7,49).
   Atât pe Columna lui Traian, cât şi pe Monumentul triumfal de la Adamclisi îi găsim reprezentaţi mai cu seamă pe luptătorii geto-daci. Reliefurile columnei îi înfăţişează în nenumărate scene, fie că este vorba de cavaleri sau pedestraşi, fie că este vorba de oameni de rând ori de nobili, în frunte cu viteazul rege Decebal. De pe ambele monumente romane lipsesc cu desăvârşire luptătorii daci care să poarte coifuri de metal sau armuri.
   Descoperirile arheologice ne arată însă cu totul altceva. în campania de săpături a anului 1979, în Mediata apropiere a cetăţii dacice de la Cugir, am...

   În legătură cu Columna Traiană ar mai fi de spus că printre armele capturate, înfăţişate pe soclu, figurează şi securi de luptă. Armurile sunt de două tipuri, cu solzi sau cu lamele. Există o singură excepţie şi anume pe latura dinspre templu a soclului este reprezentată o cămaşă de zale împletită, de tipul celor cunoscute şi întrebuinţate de nobilii geto-daci. Pentru acest tip de armură se presupune că ar avea origine greco-orientală. Ea este binecunoscută la celţi, de la care a fost preluată de către strămoşii noştri. Unica armură de acest tip înscrisă printre capturi nu poate fi atribuită decât dacilor. Nici un alt etnic implicat în povestirea relatată în marmură nu folosea asemenea armuri. Nu rămâne decât să presupunem că la redarea armelor capturate s-a ţinut seama de realitate, artiştii puteau vedea ei înşişi o parte dintre arme, expuse fiind în Forum, pe când în episoadele columnei s-a recurs la tipizări ce se înscriau în raţiuni de ordin politic.
   Despre veşmintele pe care le purtau femeile, nici Ovidiu şi nici un alt autor antic nu ne spune nimic. De aceea suntem obligaţi să recurgem la cele două monumente romane sau la reprezentările figurative. Pe Columna lui Traian femeile sunt reprezentate în număr relativ mare, în destule scene, chiar şi în ipostază de luptătoare. Ele sunt reprezentate într-o haină lungă, peste care, unele, poartă o manta bogat drapată şi stilizată în stil clasic, având aspectul unui lung hiton. Pe cap poartă basmale înnodate în spate sub conci, iar în picioare, în cazul că nu sunt desculţe, călţuni sau opinci ca şi bărbaţii.
   Numărul femeilor înfăţişate pe Monumentul de la Adamclisi este cu mult mai redus, însă fiind vorba de un monument provincial, executat la faţa locului, în mediu...

   DIONYSOS, în mitologia grecească, fiu al lui Zeus şi al muritoarei Semele, zeu al vegetaţiei şi în special al viţei de vie şi al vinului, atestat încă din epoca miceniană, considerat a fi de origine tracă sau frigiană. Cultul lui a fost asociat cu manifestări orgiastice şi s-a răspândit în întreaga lume antică, la romani fiind cunoscut sub numele de Bachus. I, 220, 221; II, 146,148, 174,176,177, 186,187,191,192,197,198.
   DIOSCORIDE (DIOSCURIDES) PEDANIOS (sec. I
d.Hr.) medic militar grec originar din Anazarbos
(Cilicia) pe vremea lui Claudius şi Nero, cel mai mare
farmacolog al antichităţii, autor al lucrării Materia
Medica, în 5 cărţi, în care prezintă plantele, produsele
animale şi minerale din punct de vedere medical. I, 318,
319.
   DISLOIAS, numele unui meşter argintar geto-dac, menţionat pe un vas din tezaurul de la Rogozen lucrat pentru Cotys din Beos. 1,307.
   DIURPANEUS-DORPANEUS (?-106), rege geto-dac care după victoria strălucită repurtată asupra romanilor în iarna anului 85/86 va primi numele de Decebal, vezi Decebal. 1,122,123.
   DIVICI, sat în comuna Pojejena, jud. Caraş-Severin, pe teritoriul căruia s-a descoperit o cetate geto-dacică cu ziduri de piatră sumar fasonată, ce se datează în sec. I î.Hr.-I d.Hr. 1,153,163.
   DOBOŞENI, sat în comuna Brăduţ, jud. Covasna, pe teritoriul căruia s-a descoperit o aşezare geto-dacică şi două cuptoare de redus minereu de fier. 1,185,188.
   DOBRINA (NE Bulgariei), localitate pe teritoriul căreia s-a descoperit o necropolă tumulară geto-dacică cu o fază datată în sec. VIII-V î.Hr. şi o a doua din sec. IV-III î.Hr. 1,48.

   În necropola de la Zimnicea au fost descoperiţi cai, fie întregi, uneori cu harnaşament, fie numai părţi din corp (cap, picioare). Ei s-au mai găsit apoi în necropola tumulară de la Histria şi în mormântul de la Peretu. Date fiind condiţiile în care a fost descoperit mormântul de la Peretu şi mai ales, prezenţa carului mă fac să presupun că n-au fost îngropate numai un cap şi picior de cal, ci cel puţin doi cai. Oricum ar fi, existenţa cailor şi a carului este sigură. Caii sunt prezenţi şi în mormintele tumulare tracice. Siguranţa că la geto-daci au existat fastuoase înmormântări cu car şi cai, care s-au menţinut până în secolul I î.Hr., ne-o oferă mormântul princiar dacic de la Cugir. Obiceiul de a depune în mormânt carul cu care mortul a fost transportat pe ultimul său drum până la locul de înmormântare sau de incinerare îl întâlnim în Europa Centrală în cazul unor morminte princiare din epoca târzie a bronzului şi, mai ales, în epoca miceniană, de unde va fi preluat de greci, reprezentat pe amfore din epoca geometrică. Carul funerar este prezent în necropola ateniană de la Kerameikos în morminte de incineraţie încă din secolul al IX-lea î.Hr. Tot la Atena se cunoaşte un mormânt din perioada proto-geometrică (sec. X î.Hr.), în care s-au descoperit zăbalele a doi cai. Obiceiul de a sacrifica cai în mormintele tumulare este cunoscut şi la sciţii din N Pontului Euxin, începând cu secolul al Vl-lea î.Hr., fiind caracteristic pentru mormintele bogate din faza clasică şi târzie, fără să lipsească carele. Sciţii au preluat aceste obiceiuri din lumea orientală. Înmormântările fastuoase cu car şi cai, aristocraţia geto-dacă ca şi cea tracică le-a împrumutat din lumea grecească. Aceasta din urmă va perpetua obiceiul şi în epoca romană119.