Deryzor

   Casa lui Deryzor

   Deryzor a vrut odată să-şi facă o casă. El observase că oamenii procedează mereu aşa şi s-a gîndit că această atitudine este bună.
   La vremea aceea în oraşul lui Deryzor toţi oamenii visau să aibă o casă numai a lor. Acest vis devenise comun şi din această pricină nici Deryzor nu putea face excepţie.
   Cum-necum, din munca lui cea de toate zilele, reuşise să strîngă o anume sumă de bani şi într-o dimineaţă se trezi hotărît să-şi cumpere o palmă de pămînt deasupra căreia să pună piatră pe piatră.
   Uneori în adîncul somnului plin de vise bietul Deryzor era bîntuit de fantome şi pietrele zidurilor îi cădeau în cap, fâcîndu-1 să suspine prin somn, cînd imperios ar fi trebuit să fugă afară. Chiar dacă acest lucru îi mai astîmpăra setea de a renunţa la cerul liber pentru cîţiva metri pătraţi între nişte ziduri reci şi întunecoase, prin influenţa oamenilor cu care zilnic lua contact, dorinţa să aibă o casă numai a lui nu a putut să-i iasă din suflet niciodată. Ca un roi de insecte...

   Raţiunea unei înfăţişări exemplare

   în lumea unde frigul şi căldura convieţuiesc s-a găsit şi Deryzor să-şi ia trup, ca să aibă sufletul lui casă. El n-ar fi fost el fără această faptă. Eul său se referea de fapt la casă, ce era în ea nu se vedea de afară.
   Oamenii, născuţi după acelaşi principiu, treceau prin faţa casei lui Deryzor şi ca să poată comunica unii cu alţii au început să dea nume la tot ce puteau vedea cu ochii pe care îi aveau la acea vreme.
   Altădată vor vedea altceva, acum sînt ocupaţi cu ceea ce văd...
   - Acoperişul lui este prea ţuguiat, spuse un om care nu de mult se uitase în oglindă şi din cauza asta a putut face o comparaţie. Dacă ar fi avut fruntea mai scurtă ochii i-ar fi stat mai bine în cap.
   - Nu e asta cea mai gravă problemă, spuse un altul, care în dimineaţa aceea observase că trebuia să-şi strîngă cureaua cu o gaură mai încolo, deoarece în celelalte nu mai încăpea. Cel mai mult mi-e teamă să nu-l ia vîntul. O fi bolnav, săracu'?! Nu ai cum să apreciezi un om care nu e cît mai lat în spate ca să fie...

   Dimineaţa unei nopţi de vară

   La marginea pădurii cîteva păsări se chinuiau să compună un tril. Rouă unsă pe pămînt de bidinelele nopţii încă nu dădea semne că vrea să plece.
   Unde sînt greierii nopţii negri ca tăciunele? se întrebă Deryzor. Toată noaptea nu m-au lăsat să dorm, oare ei sînt de vină sau eu? Poate n-am fost obosit şi îi acuz degeaba... Acesta e obiceiul oamenilor, ce să-i faci?... Dintre ei vin şi la ei trebuie să mă întorc. Dar la noapte voi veni iar să dorm în liniştea dintre oraş şi pădure.
   Cînd eram copil voiam să dorm în copaci, astăzi mi-e frică să nu cad. De cădere mă tem şi totuşi nu încetez să cad. Cum zicea bătrînul acela simpatic? "Oamenii nu îmbătrînesc, oamenii se prostesc." Cît eşti tînăr eşti fericit pentru că nu ştii, lumea te trimite la şcoală ca să înveţi, ajungi învăţat dar nu mai eşti fericit. Ce ciudat! De ce trebuie omul să înveţe? Să-şi îmbunătăţească condiţiile de trai?... De aceste condiţii minunate se bucură doar copii şi nebunii, cînd trebuie să le produci adio bucurie...

   Singurătatea lui Deryzor

   Deryzor era ultimul om care ar fi putut face cinste unei localităţi. De fapt el era atît de singur încît oamenii, deşi treceau pe lîngă el, nici nu ştiau că există.
   Ei şi?! veţi spune, asta se întîmplă mereu în lumea oamenilor...
   De ce? Oare pentru că oamenii sînt răi?!
   Nu, ci doar pentru că ei trebuie să sintetizeze ce e mai important pentru menţinerea existenţei lor şi să se folosească la maximum de cunoaşterea aceasta.
   Şi cum Deryzor nu era deloc important pentru existenţa nimănui, în mod natural el era ignorat cu desăvîr-şire. Atît era de ignorat încît nimeni nu ştia de ce şi prin cine se născuse, nici dacă avea o inimă şi dacă ea îi bătea vreodată. Dar din fericire Deryzor uitase să plîngă şi din această cauză uitase să şi rîdă... Vă mai întrebaţi acum de ce era atît de ignorat de oamenii care trăiau în jurul lui? Păi dacă el nu plîngea şi nici nu rîdea atunci el nu se manifesta şi era practic inexistent. Vă închipuiţi vreodată că un om poate ajunge cunoscut numai prin-tr-o imagine a înfăţişării sale? Dacă ar fi aşa, ar fi o...

   A fost uşor să păcălesc atunci lumea. Aproape nimeni nu s-a întrebat de unde am apărut eu. Proştii au crezut că am apărut din ceva ce nu este din tine. Mă bucur că totuşi eu i-am făcut pe proşti, unul pentru altul. Au citit printre raiduri şi s-au mulţumit cu firimiturile pe care eu le-am lăsat să cadă. Te-au implicat în creaţie în mod direct, confundînd binele cu spiritul tău. Au căutat comoditatea şi s-au învelit în puf, într-o beţie de simţuri confuze. Nici măcar nu s-au întrebat cum cineva poate să facă ceva dacă nu are acea capacitate ca pe un dat predestinat. Au crezut că stoicismul şi puterea lui Iov de a suferi toate dezastrele, pe care mintea omenească poate să le conceapă, sînt realizări personale şi de atunci au început şi mai cu foc de la mine din iad să-şi şlefuiască persoana. Au văzut o realizare acolo unde nu ar fi fost decît intervenţia divinului, în slăbiciunea lui, eventuală, de a fi părtinitor pentru susţinerea creaţiei care se învîrte în jurul ei şi în afară de susţinerea mea nu poate duce la nimic. Nu le-a fost evident că era vorba de credinţa în propria minte. Nu le-a fost evident că Iov nu ar fi putut rezista decît dacă cineva i-ar fi dat putere să o facă. Iar răsplata pe care a primit-o, conform poveştii, a fost de tot rîsul. Zice-se că tu l-ai binecuvîntat, ca răsplată pentru credinţa lui, cu şi mai multă materie, cu soţii şi copii cu care să-şi îmbete simţurile, neştiind, adormiţii, că tocmai din această cauză o fiinţă nu-şi poate regăsi sinele, din cauza...