Doctrina cosmologică a Kabalei

   CAPITOLUL II

   NATURA LUI DUMNEZEU. DUALITATEA DIVINĂ

   Dacă există un subiect tratat într-un mod cât se poate de confuz, atunci acesta este cel referitor la natura lui Dumnezeu; cu cât ne adâncim mai tare în lectura acestei lucrări, cu atât ne este mai greu să discernem o doctrină precisă în ceea ce priveşte Unitatea şi Treimea divine. Mai degrabă putem trage concluzia că o gândire primordială destul de simplă a fost forţată mai târziu să îmbrace forma uneia mai detaliate, dar această trudă, îndreptată în diferite direcţii, a produs teorii multiple, iar aceste teorii alternează unele cu altele în corpusul Zoharului, atunci când nu se întâmplă ca, în cadrul aceluiaşi pasaj, să se amestece între ele într-un mod foarte complicat, aproape de neînţeles. Fiecare dintre aspecte, fiecare dintre ipotezele sau persoanele pe care kabaliştii le pun în sânul Esenţei divine primeşte o multitudine de nume variate, sub care se ascunde identitatea fiecăruia; pe de altă parte, un acelaşi nume desemnează două ipostaze diferite, iar uneori acest lucru se întâmplă în text doar la distanţă de câteva rânduri. A descâlci până la capăt acest ghem încurcat este o operă îndelungată, răbdătoare şi minuţioasă; noi nu ne propunem să înfăptuim un asemenea demers, ci doar să indicăm cum poate fi el el realizat mai bine.
   Pentru a demara consideraţiile despre esenţa divină a Zoharului este necesar să stabilim o doctrină primordială. Această doctrină dezvoltă o gândire pe care o vom întâlni de asemenea, mai mult sau mai puţin explicită, în traducerea caldeeană a Bibliei oferită de către Onkelos, în operele lui Filon şi în Cărţile sapien¬ţiale. Iată esenţa acestei gândiri:
   În persoana lui Dumnezeu trebuie să distingem două aspecte: mai întâi, Dumnezeu trebuie înţeles aşa cum este în El însuşi, aşa cum era înainte de a fi creat lumea, al cărei rege a devenit; în al doilea rând, trebuie să-l considerăm pe Dumnezeu aşa cum ni se manifestă El nouă, în şi prin operele sale.
   Înfăţişat sub primul aspect, Dumnezeu este prin excelenţă inaccesibil oricărei raţiuni, se refuză oricărei cunoaşteri, desfide orice încercare de determinare. Pentru a afirma până la ce punct esenţa divină este de neatins, kabaliştii rivalizează în acest demers cu neoplatonicienii şi cu Dionisie. Pentru a sustrage Unul de la orice determinare, Produs îl situa chiar deasupra Fiinţei; pseudo-Areopagitul îl făcea ecoul Fiinţei, iar Ioan Scotus Eriugena (810-877), care nu a fost ignorat de autorii Zoharului, repeta, comentându-le, cuvintele lui Dionisie1. îndemnaţi de o dorinţă asemănătoare, rabinii îl desemnau pe Dumnezeu printr-un nume care înseamnă niciun lucru?, care se mai poate traduce şi...

   CAPITOLUL V

   CELE DOUĂ LUMI

   Lumina cerească, asemeni Logosului, se manifestă parţial în lumea materială, dar, într-o anumită măsură, ea rămâne inaccesibilă privirii şi cunoaşterii umane. Se pare că Logosul a trasat un hotar materiei, Firmamentul, pe care Lumina cerească nu-l poate străbate, dincolo de care ea nu ar putea să se înalţe pentru a se impregna de Splendoare divină. Deasupra Firmamentului, Zoharul (Splendoarea) rămâne în afara oricărei uniuni cu materia. Lumina divină, inaccesibilă materiei, constituie, în opinia kabaliştilor, o primă lume; copenetrând materia, această lumină creează o altă lume. Firmamentul se află astfel la graniţa dintre două lumi; deasupra, se desfăşoară o lume superioară imaterială, pe care Zoharul o denumeşte adeseori Cer, şi pe care, în multe circumstanţe, o deosebeşte de cerurile vizibile; dedesubt se găseşte o lume materială inferioară care, adeseori, este denumită Terra (Pământul) de către Zohar.
   Regele lumii superioare este înţelepciunea divină, care nu se revelează în lumea materială; este Elohim, adică Lumina care i-a servit drept arhitect pentru a înfăptui această lume; Regele comunică cu arhitectul său prin intermediul Logosului (Verbului). Cât priveşte lumea materială, arhitectul acesteia este deopotrivă Elohim, Strălucirea, Şekina, dar îl are pe Logos drept Rege, căci, împreună cu înţelepciunea, nu se află într-un contact direct. Acesta este şi sensul pasajului pe care l-am citat deja:

   Regele este înţelepciunea superioară din înalt. Regele de pe pământ este Coloana din mijloc. Elohim este arhitectul ceresc denumit Mama cerurilor, dar Elohim este deopotrivă şi arhitectul lumii inferioare, de jos şi tot el este cel desemnat cu numele de Şekina de pe pământ.

   Un alt pasaj exprimă aceeaşi gândire. Uneori, în divina tetragramă, Zoharul înlocuieşte yod-ul cu un aleph; din Iahve, numele lui Dumnezeu se transformă în Ahavach. Aleph păstrează de altminteri acelaşi sens ca şi yod: "Aleph îl desemnează pe cel Străbun şi pe cel mai sfânt dintre toţi." Vav şi he continuă să simbolizeze Logosul şi Strălucirea. Dar putem citi mai departe:

   Aceste cuvinte, Cerul şi Pământul, formează prin iniţialele lor numele divin Ahavach, prin care au fost create Cerul şi Pământul; Cerul prin aleph şi he, iar Pământul şi tot ceea ce el conţine prin vav şi he.

   Şi aici, ca şi în alte împrejurări, Cerul desemnează lumea imaterială, iar pământul, lumea materială.

   Mama, se naşte ipostaza care desăvârşeşte Treimea. Iubirea conjugală o vom reîntâlni între cele două lumi. "Lumea de sus îi acordă sărutul lumii de jos." "Lumile superioare încearcă pentru zona în care se aude plânsul oamenilor o dorinţă egală cu cea încercată de mascul pentru femela sa." Iată-ne deci ajunşi la momentul în care putem să ne punem următoarea întrebare: Care este deci, în ceea ce priveşte problema iubirii, învăţătura pe care ne-o oferă kabaliştii?
   Aristotel şi neoplatonicienii arabi după el nu con-cepeau existenţa iubirii dezinteresate, iubirea superiorului pentru inferior, iubirea celui bogat pentru cel sărac. Doar cel nevoiaş, cel care avea destule lipsuri, iubeşte şi doreşte fiinţa care ar putea să-i ofere ceea ce el nu are; astfel, în concepţia lui Aristotel, materia doreşte forma, urâtul aspiră spre frumuseţe, femeia doreşte bărbatul. Iubirea este o mişcare cu sens unic: întotdeauna sensul ascendent şi niciodată sensul descendent.
   Acestei doctrine, Dionisie Areopagitul şi Teologia lui Aristotel îi opun o învăţătură total diferită. Cel sărac doreşte să se îndestuleze şi îl iubeşte pe bogatul care vine în întâmpinarea dorinţelor sale; dar cel bogat, la rândul său, simte nevoia să redistribuie bunurile pe care le deţine în surplus şi îl iubeşte pe săracul fără de care nu ar putea face avere. Fiinţa ce deţine puterea doreşte şi iubeşte o altă fiinţă care acţionează pentru ea, dar, la rândul ei, fiinţa care acţionează o doreşte şi o iubeşte pe fiinţa care este puternică şi fără de care nu şi-ar putea manifesta energia cu care este înzestrată. Iubirea nu este unilaterală, în opinia acestei doctrine, ci reciprocă; este o mişcare de du-te-vino; oricărei iubiri ce urcă îi corespunde una care coboară. Această doctrină a iubirii, profesată de Dionisie şi de Teologia lui Aristotel, este şi cea pe care o îmbrăţişează kabaliştii şi, fiindcă doreau să evite a fi luaţi drept discipoli ai Stagiritului sau ai lui Avicenna, gândurile lor s-au ataşat cel mai adesea şi cu cea mai mare vigoare de mişcarea descendentă pe care o ia iubirea.
   Iată un pasaj în care Zoharul formulează această teorie a iubirii în termeni pe care i-ai crede împrumutaţi din Teologia lui Aristotel:

   Cele două Lumini ale Esenţei divine au un anumit aspect particular, în sensul în care una dintre ele, Lumina activă, este de gen masculin, iar cealaltă, Lumina pasivă, este feminină. Atunci când, reunite în cadrul Coloanei de mijloc, Lumina masculină copleşeşte cu excedentul ei de activitate lipsurile formate prin pasivitatea Luminii feminine, se restabileşte echilibrul. Ori de câte ori se stabileşte un echilibru între activitate şi pasivitate, acest echilibru îi este pe plac fiinţei care îşi oferă excedentul, dar şi fiinţei care-l primeşte pentru a-şi umple la-tura pasivă; din aceste dăruiri şi primiri se naşte o a treia fiinţă. La fel, uniunea dintre cele două lumini cereşti a provocat o bucurie imensă, iar din acea.stă bucurie imensă a emanat o a treia lumină care stă la temelia lumilor şi care se numeşte Creşterea (Mussaph).

   ...aspectului sufletesc nephesh al noului corp. Astfel se face că acest nou trup

   este adeseori însufleţit de trei spirite: mai întâi acel spirit complementar care atrage sufletul soţului sau soaţei aflaţi la ananghie; mai apoi spiritul rătăcitor; în sfârşit, spiritul original al noului suflet de care noul trup este considerat demn... La ceasul învierii, spiritele complementare se vor reîntoarce în primele lor trupuri. In ceea ce priveşte noul trup, acesta va fi însufleţit de spiritul original al noului suflet cu care acest trup a fost socotit demn de a fi înzestrat.

   Toate aceste suprapuneri şi juxtapuneri de suflete, care când se separă, când se alătură, nu le-au fost totuşi de ajuns kabaliştilor. Tuturor acestor suflete, acestor spirite care s-ar afla simultan în fiinţa umană, kabaliştii le-au mai adăugat o fiinţă, sau entitate, pe care au definit-o vag cu titlul de imaginea sau chipul omului. Această imagine ar fi asociată cu neshamah în lumea superioară, în momentul în care conceperea omului ar fi determinat coborârea sufletului în lumea inferioară.

   Spiritul se pogoară atunci însoţit de o imagine, de un chip; această imagine însoţea deja spiritul în ceruri în momentul concepţiei şi doar însoţit de această imagine spiritul coboară în lumea pământeană. Atâta vreme cât această imagine se află aproape de om, acesta poate trăi pe pământ... Imaginea sfântă se află întotdeauna deasupra sufletului, până ce acesta vine pe lume. De îndată ce sufletul se pogoară în lumea pământească, imaginea i se alătură şi creşte împreună cu sufletul... Zilele omului depind de această imagine.

   De altfel, după cum am văzut mai înainte, cu treizeci de zile înainte de moarte, neshamah îl părăseşte pe muribund şi, în acelaşi timp, omul îşi pierde chipul, imaginea. Dar ce se întâmplă cu această imagine după moartea omului? Fără îndoială, ea se reîntoarce în lumea superioară unde se poziţionează deasupra lui neshamah, la fel cum se întâmpla atunci când entitatea sufletească respectivă nu coborâse încă pe pământ. Nu există excepţii de la această regulă, decât pentru omul cuprins de furie care şi-a încredinţat sufletul diavolului.

   Atunci când un asemenea om se apropie de sfârşitul existenţei sale terestre, spiritul cel rău care se ataşase de el în fiecare zi vine şi pune stăpânire pe imaginea cerească cu care se însoţise sufletul său încă din momentul în care fusese conceput în pântecul mamei sale. Spiritul cel rău pune stăpânire pe această imagine, iar omul rămâne lipsit de ea întru veşnicie. Atunci când sufletul său lipsit de imagine părăseşte trupul, toate fiinţele cereşti ştiu că el a fost respins pretutindeni.

   Imaginea sau chipul omului despre care ne vorbesc aceste texte este, poate, identică cu forţa celestă la care textul următor face aluzie:

   Forţele cereşti sunt pentru suflete ceea ce sufletele sunt aici, pe pământ, pentru trupuri. Sufletele, la...