Doctrinele esoterice ale islamului

   CUNOAŞTERE ŞI IUBIRE

   Este o trăsătură caracteristică a Sufismului faptul că expresiile sale ţin cumpăna între iubire şi cunoaştere. Expresia afectivă, într-adevăr, integrează mai uşor atitudinea religioasă, care este punctul de plecare al oricărei spiritualităţi islamice; limbajul iubirii permite enunţarea adevărurilor esoterice de cel mai înalt grad fără a intra în conflict cu teologia dogmatică; în fine, beţia iubirii corespunde din punct de vedere simbolic cu stările cunoaşterii care depăşeşte gândirea discursivă. Există de asemenea expresii care fără a se forma dintr-o atitudine corespunzătoare iubirii, evocă totuşi iubirea, deoarece reflectă o frumuseţe interioară care este pecetea Unităţii în suflet. Din această Unitate izvorăsc claritatea şi ritmul, în vreme ce orice crispare mentală, orice vanitate a discursului contrazic simplitatea şi, în consecinţă, transparenţa sufletului faţă de Spirit.
   Printre autorii sufiţi, unii, cum ar fi Muhyi-d-din ibn ' Arabi, Ahmad ibn al-Arif, Suhrawardi din Alep, al-Junayd şi Abu-l-Hasan ash-Shadhili, manifestă o atitudine funciarmente intelectuală; ei privesc Realitatea divină ca esenţa universală a oricărei cunoaşteri. Alţii, cum sunt ' Umar ibn al-Farid, Mansur al-Hallaj şi Jalal ud-dan Rumi, se exprimă în limbajul iubirii; pentru ei, Realitatea divină este înainte de orice obiectul nesfârşit al dorinţei. Dar această diversitate de atitudini nu are de-a face cu diversitatea divergentă a şcolilor, aşa cum au crezut unii; după ei, sufiţii care utilizează un limbaj intelectual ar fi suferit influenţe străine de Islam, cum ar fi cele neoplatonice, şi numai reprezentanţii unei atitudini emotive ar fi purtătorii de cuvânt ai adevăratei mistici, izvorâtă din perspectiva monoteistă. În realitate, diversitatea despre care este vorba corespunde vocaţiilor, care se grefează în chip firesc pe diferitele disponibilităţi umane şi îşi găsesc perfect locul în cadrul adevăratului tasawwuf, diferenţa dintre atitudinea intelectuală şi atitudinea afectivă este cea mai importantă şi mai generală pe care o putem observa.
   Hinduismul, care se caracterizează printr-o extremă diferenţiere a metodelor spirituale, distinge în mod expres trei căi: cea a cunoaşterii (jnana), cea a iubirii (bhakti) şi cea a acţiunii (karma), iar această distincţie se regăseşte în fapt în orice tradiţie completă. În Sufism, distincţia celor trei căi corespunde cu aceea a celor trei principale motive ale aspiraţiei către Dumnezeu, adică cel al cunoaşterii - sau gnoza - (al-ma' rifah), cel al iubirii (al-mahabbah) şi cel al fricii (al-kliawj).
   Sufismul tinde spre sinteza celor trei atitudini mai degrabă decât spre diferenţierea căilor respective, şi, în fapt, se poate observa în Sufismul "clasic" un anumit echilibru între atitudinile intelectuale şi cele afective. Explicaţia este, fără îndoială, structura generală a Islamului, al cărui fundament este doctrina Unităţii {at-tawhid) de unde şi orientarea intelectuală care se irnpune tuturor variantelor vieţii contemplative;...

   DESPRE "ÎNNOIREA CREAŢIEI ÎN FIECARE CLIPĂ"

   Acesta este un aspect sufit al Creaţiei pe care îl desemnăm prin "înnoirea Creaţiei în fiecare clipă" sau "la fiecare suflu" (tajdîd al-khalq bilanfas) şi care se ataşează direct realizării spirituale. Vom spune că "esenţele imuabile" (al-a 'yan ath-tMbitah), adică posibilităţile pure în care Dumnezeu se manifestă Lui-însuşi nu sunt niciodată ca atare produse în existenţă, ci că numai modalităţile lor relative - sau toate relaţiile (nisab) posibile pe care le implică - se desfăşoară în Univers.
   Or, nici acestea nu "ies" realmente din arhetipurile lor; de asemenea, variaţia lor nu se epuizează niciodată în mod succesiv, aşa cum valurile unui fluviu nu încetează a-şi schimba forma supunându-se totuşi legii pe care le-o impune configuraţia albiei lui; în această imagine - imperfectă în virtutea caracterului ei concret - apa fluviului reprezintă "efuziunea" sau "fluxul" ifayd) neîncetat al Fiinţei, iar configuraţia albiei fluviului "determinarea imuabilă", în vreme ce valurile corespund formelor sensibile sau subtile care rezultă din această polaritate ontologică. "Esenţa imuabilă" sau arhetipul se poate compara de asemenea cu o prismă care răsfrânge lumina Fiinţei în raze irizante; culoarea razelor va depinde totodată de natura esenţială a luminii şi de natura prismei.
   În lumea non-formală sau spirituală (alam al-arwah sau al-jabarut), varietatea reflexelor unui singur şi acelaşi arhetip apare ca o "bogăţie" de aspecte, conţinute unele în celelalte, aşa cum sunt multiplele aspecte logice ale unuia şi acelaşi adevăr, sau beatitudinile incluse într-o aceeaşi frumuseţe; varietatea lor, pe această treaptă de existenţă, este cât se poate de îndepărtată de repetiţie, deoarece exprimă direct Unicitatea divină.1
   În lumea individuaţiei, dimpotrivă, reflexele unui arhetip se manifestă în mod succesiv deoarece intervine condiţia cosmică a formei, în sensul unei delimitări sau al unei excluderi reciproce de aspecte. Lumea aceasta, care înglobează de altfel formele psihice precum şi pe cele corporale, este numită "lumea analogiilor" sau "lumea celor asemănătoare" (' alam al-mithal), deoarece formele care se manifestă în ea în mod succesiv sau simultan sunt analoage unele cu altele prin aceea că sunt analoage cu arhetipul lor comun. Pe treptele inferioare ale existenţei, în special în lumea corporală ('alam al-ajsam), varietatea formelor se apropie de repetiţie, exprimată prin modul cantitativ, fără ca totuşi să o atingă vreodată, căci în pura repetiţie s-ar dizolva toate calităţile distincte care constituie lumea.

   Dacă imaginaţia poate fi o cauză a iluziei în măsura în care leagă inteligenţa cu planul formelor sensibile, ea are, în acelaşi timp, un aspect spiritual pozitiv în măsura în care fixează intuiţiile intelectuale în forme simbolice. Pentru ca ea să asume această funcţiune trebuie să obţină întreaga capacitate plastică; aspectele negative ale imaginaţiei nu provin atât din dezvoltarea sa, cât din acapararea ei de către pasiune şi sentiment. Imaginaţia este o oglindă a Intelectului, printre atâtea altele; perfecţiunea sa constă în puritate şi amplitudine.
   După anumiţi autori sufiţi, cum este 'Abd al-Karim al-Jili, rădăcina obscură a mentalului este al-wahm, termen care semnifică deopotrivă conjunctura, opinia, sugestia, suspiciunea, deci iluzia mentală: puterea iluziei minţii este ca fascinată de un abis, este atrasă de toate posibilităţile negative neepuizate. Când această putere domină imaginaţia, aceasta devine cel mai mare obstacol al spiritualităţii. Cităm, în acest sens, cuvintele Profetului:

   Cel mai rău lucru la care sufletul vostru vă îndeamnă este îndoiala.

   În ceea ce priveşte memoria, ea comportă un dublu aspect: ca facultate de a reţine impresiile, ea este pasivă şi "terestră" şi sub acest raport este numită al-hafz; dar în măsura în care este act de reamintire (adh-dhikr), ea aparţine direct intelectului, căci acest act se referă implicit la prezenţa atemporală a esenţelor, cu toate că acestea nu pot apărea ca atare în mental.