Eliberarea de materialismul spiritual

   Iniţierea

   Mulţi dintre cei care au venit să studieze cu mine au făcut-o pentru că aflaseră cine sunt sau auziseră de reputaţia mea ca maestru de meditaţie şi lama tibetan. Dar câţi ar fi venit dacă ne ciocneam întâmplător pe drum sau ne întâlneam în vreun restaurant? Prea puţini ar fi fost inspiraţi să studieze budismul şi meditaţia în urma unei astfel de întâlniri. Oamenii par să fie influenţaţi mai mult de faptul că sunt un învăţător venit din exoticul Tibet, fiind cea de-a unsprezecea reîncarnare a lui Trungpa Tulku.
   Oamenii vin la mine căutând iniţierea, iniţierea în învăţăturile budiste şi în sangha, comunitatea celor care meditează pe parcursul căii. Dar ce înseamnă cu adevărat iniţierea? în linia spirituală a lui Buddha există o tradiţie lungă şi renumită a transmiterii înţelepciunii de la o generaţie la alta, iar această transmitere este în strânsă legătură cu iniţierea. Dar despre ce este vorba?
   În această privinţă, am tot dreptul să fiu cinic. Oamenilor le face plăcere să fie iniţiaţi. Le place să se alăture unui grup, să primească un titlu, să obţină înţelepciunea. Eu nu doresc să mă joc cu slăbiciunile oamenilor, cu dorinţa lor de a dobândi ceva extraordinar. Unii cumpără un tablou de Picasso numai pentru numele artistului. Plătesc sume impresionante fără să le pese dacă ceea ce cumpără are valoare artistică. Ei cumpără renumele tabloului, un nume, celebritatea acceptată şi vâlva creată drept garanţie a valorii artistice. O astfel de acţiune nu denotă prea multă inteligenţă.
   Sau cineva se poate alătura unui grup pentru a fi iniţiat într-un domeniu oarecare deoarece se simte înfometat şi fără valoare. Grupul este gras şi sănătos iar el are nevoie de cineva care să îl hrănească. Primeşte hrana, devine gras aşa cum şi-a dorit, dar după aceea? Cine pe cine dezamăgeşte? Este învăţătorul sau gurul cel care se amăgeşte şi îşi hrăneşte egoul? "Iată câtamai armata de discipoli am iniţiat!" Ori îşi amăgeşte învăţăceii făcându-i să creadă că au devenit mai înţelepţi, mai spirituali numai pentru că au aderat la acea comunitate şi au fost etichetaţi drept călugări, yoghini, sau orice titluri or mai fi primit? Şi sunt atât de multe titulaturi de primit. Ne sunt oare de vreun real folos aceste nume, aceste referinţe? Chiar ne folosesc la ceva? O jumătate de oră de ceremonial nu ne ridică pe o treaptă superioară a iluminării. Hai să privim lucrurile în faţă. Eu personal sunt devotat trup şi suflet credinţei în linia spirituală budistă şi în puterea învăţăturilor sale, dar acceptarea lor nu are nimic de-a face cu simpla credulitate.
   Spiritualitatea trebuie abordată prin prisma unei judecăţi extrem de sănătoase. Dacă ne hotărâm să mergem să ascultăm ce spune un maestru, nu ar trebui să ne lăsăm influenţaţi de reputaţia sau de carisma sa ci mai degrabă să avem o experienţă clară, proprie, a fiecărui cuvânt din expunerea sa şi a fiecărui aspect al tehnicilor de meditaţie care ne-au fost predate. Trebuie să stabilim o relaţie clară şi bine gândită între noi, învăţături şi cel care ne învaţă. O astfel de abordare inteligentă nu are nicio legătură cu sentimentalismul ori cu idealizarea maestrului. Nu are nimic de-a face cu acceptarea naivă a unui renume impresionant, nici cu înscrierea într-un club în care am putea să ne îmbogăţim.
   Problema nu este găsirea unui guru înţelept de la care să cumpărăm sau să furăm înţelepciunea. Adevărata iniţiere implică o relaţie onestă şi directă cu prietenul spiritual şi cu noi înşine. Va trebui să depunem un oarecare efort pentru a ne arăta aşa cum suntem şi a ne scoate la iveală autoamăgirile.

   Simţul umorului

   Ar fi interesant să privim tema dată prin prisma a ceea ce nu este simţul umorului. Lipsa umorului pare să provină din mentalitatea că totul este "greu". Că lucrurile sunt foarte dificile şi îngrozitor de oneste, îngrozitor de serioase, cum ar fi, prin analogie, un cadavru viu. Acesta este măcinat de suferinţă, are tot timpul pe faţă un rictus de durere. El a experimentat ceva dificil - realitatea - şi cum este îngrozitor de serios şi a mers atât de departe, a devenit un cadavru viu. Rigiditatea unui cadavru viu exprimă exact opusul umorului. Este ca şi cum cineva ar ţine deasupra capului tău o sabie ascuţită. Dacă nu meditezi cum trebuie, dacă nu stai corect şi nemişcat, atunci există cineva gata să te lovească. Sau dacă nu ai grijă de viaţa ta respectând canoanele, cineva este gata să te pedepsească. Acesta este autocontrolul care te domină. O supraveghere lipsită de sens. Orice am face este în permanenţă observat şi cenzurat. Supraveghetorul nu este Big Brother, Fratele cel Mare, este Marele Eu! O altă trăsătură a mea este să mă ţin sub observaţie, să am ochi şi la ceafă, gata să mă pedepsesc, gata să-mi înfierez greşelile. Acest tip de abordare nu conţine niciun pic de bucurie, nici măcar un fir de umor.
   Tipul acesta de rigiditate se aplică foarte bine şi materialismului spiritual. Deoarece m-am alăturat unei anumite şcoli de meditaţie, deoarece aparţin unei anumite credinţe, datorită convingerilor mele religioase, trebuie să fiu băiat bun ori fetiţă de treabă, onest, credincios, bisericos. Trebuie să mă conformez standardelor bisericii, regulilor şi canoanelor.

   Răbdarea

   O altă virtute a unei bodhisattva este răbdarea. De fapt, nu putem să delimităm cele şase moduri de a se manifesta. Nu există şase categorii distincte. Încercând să manifeşti una din ele, ajungi să manifeşti o alta. Prin urmare. În cazul paramitei răbdării, acţiunea nu înseamnă să vrei să te controlezi, să devii un adevărat truditor, să renunţi la extrem de multe fără să-ţi pese de oboseala fizică şi psihică, să-i tot dai înainte până cazi din picioare de extenuare. La fel ca şi generozitatea şi disciplina, răbdarea implică anumite capacităţi de manifestare.
   Răbdarea transcendentală nu aşteaptă nimic în schimb. Neaşteptând nimic, n-avem nevoie să ne grăbim. În general, aşteptăm foarte multe de la viaţă, ne străduim să facem diverse lucruri, acest tip de acţiune bazându-se foarte mult pe impulsurile interioare. Găsim că un anume ceva este deosebit de atrăgător şi plăcut, ne forţăm din greu să-l obţinem şi, mai devreme sau mai târziu ne trezim împinşi înapoi. Cu cât ne forţăm mai tare, cu atât vom fi respinşi mai puternic, deoarece impulsul este acţiune fără înţelepciune. Impulsul acţionează asemeni unei persoane care aleargă fără să vadă pe unde merge, asemeni unui orb care vrea să ajungă undeva. Acţiunea unui bodhisattva nu provoacă niciodată o reacţie externă. Acesta se adaptează oricărei situaţii deoarece nici nu-şi doreşte nimic, nici nu este fascinat de ceva. Forţa răbdării transcendentale constă în a nu da curs impulsurilor interne sau oricărui alt stimul asemănător. Este lentă, sigură şi continuă, asemeni unui pas de elefant.
   Răbdarea are şi capacitatea de a percepe spaţiul. Ea nu se teme de situaţiile nou create pentru că nimic, dar nimic, nu poate surprinde un bodhisattva. Orice s-ar întâmpla, fie el distructiv, haotic, creativ, de bun augur sau favorabil, acesta nu va fi niciodată tulburat ori şocat, deoarece are conştiinţa spaţiului dintre...

   Cu toate acestea, există şi un alt fel de dragoste şi compasiune, un al treilea tip. Fii doar ceea ce eşti. Nu te reduce la nivelul unui copil, nici nu-ţi dori ca altcineva să atârne de tine. Fii numai ce eşti în orice domeniu al existenţei. Dacă poţi să o faci, situaţiile exterioare îţi vor apărea de la sine aşa cum sunt. Astfel, vei putea comunica direct şi corect, fără să fii nevoit să faci uz de vreo interpretare emoţională, psihologică sau de vreun neadevăr. Acest al treilea tip este o cale echilibrată de deschidere şi comunicare ce ne oferă automat un spaţiu imens, un loc pentru dezvoltare creativă, un spaţiu unde să dansăm şi să realizăm schimbul.
   Compasiunea înseamnă să nu intrăm în jocul ipocriziei şi al autoamăgirii. De exemplu, dacă dorim ceva de la cineva şi îi spunem "te iubesc", cel mai adesea sperăm că vom reuşi să-l momim înspre teritoriul nostru, să-l facem să treacă de partea noastră. Acest soi de dragoste prozelitistă este foarte limitat. "Ar trebui să mă iubeşti chiar dacă mă urăşti, deoarece eu sunt plin de dragoste, te iubesc nespus, dau pe afară de atâta dragoste!" Cum vine asta? Nimic altceva decât că cealaltă persoană ar trebui să adere la teritoriul tău doar pentru că i-ai spus că o iubeşti şi că nu-i vei face niciun rău. E foarte îndoielnic. Nicio persoană inteligentă n-ar trebui să poată fi sedusă cu asemenea tertipuri. "Dacă mă iubeşti aşa cum sunt, de ce vrei să trec în teritoriul tău? De ce această dorinţă? Ce vrei de la mine? De unde ştiu că dacă voi trece acolo unde mă chemi, n-o să încerci să mă domini, să-mi creezi o stare de claustrofobie cu teribila ta cerere de iubire?" Atâta timp cât va fi implicată o persoană care face caz de iubire, ceilalţi ar trebui să fie bănuitori faţă de atitudinea sa "iubitoare şi plină de compasiune". Cum putem fi siguri că, odată invitaţi la un festin, mâncarea nu este otrăvită? Această deschidere vine de la o persoană care se situează pe sine în centrul atenţiei, sau este complet deschisă?
   Caracteristica fundamentală a adevăratei compasiuni este deschiderea pură şi lipsită de teamă, fără niciun fel de delimitări...