Elihu

   Unicul este o parte din mine, iar eu sunt o parte din Unic. Unicul este de neconceput fără mine, după cum nici eu n-aş exista fără Unic. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, pentru că el este o parte din tine, tot astfel cum şi tu eşti o parte din el. În fiecare picătură de rouă din lume se oglindesc toate picăturile de rouă din lume - şi în toate acestea se reflectă lumea însăşi.
   Este o stare de plutire. Cu toate acestea, pentru că nu am niciun fel de nevoi, în această lipsă de nevoi le am pe toate. Deoarece aceste nevoi se orientează în toate direcţiile şi, simultan, totuşi n-o fac, în neant se petrec lucruri stranii. Nevoile şi dorinţele duc la extinderea Unicului, lipsa de nevoi şi lipsa de dorinţe nu o fac.
   Eu, cel care relatează despre asta, sunt eu însumi o nevoie, o dorinţă, o intenţie, care a luat naştere din lipsa de intenţie, lipsa de dorinţe, lipsa de nevoi şi cerinţe, care a fost permanent conţinută în acestea. Cu toate astea, eu sunt şi rămân o parte a Unicului, fără de care Unicul nu ar fi posibil. Deci, sunt şi rămân şi în continuare o parte a neantului lipsit de dorinţe, care există în interiorul unicităţii extinse, la fel cum şi unicitatea extinsă persistă în interiorul neantului lipsit de dorinţe, pentru că în nimic este conţinut totul, aşa că el conţine şi propria sa stare extinsă.
   Eu, cel care relatează despre toate acestea, sunt un rezultat al uneia dintre intenţiile mele, rămânând însă în Unic, în neant, o parte a acestuia, dar şi întregul. înainte de a deschide ochii, eu nu eram nicio intenţie şi am rămas tot aşa, însă trecerea de la intenţie la lipsa de intenţie este cu atât mai dificilă, cu cât ochii rămân deschişi mai mult timp, cu privirea mai fixă, mai precis aţintită.

   ....de gândire în care să nu persiste nicio contradicţie fundamentală faţă de modul de gândire care era nou pentru el.
   Expresia "lumea de dincolo" era o noţiune, indiferent de ce şi-ar fi imaginat el prin aceasta. Prin urmare, şi lumea de dincolo era un lucru care luase naştere din creierul omenesc. Aflase despre oameni care fuseseră aproape de moarte şi care descriau experienţele povestind ceea ce se întâmplase în asemenea momente. De asemenea, în cărţile înţelepţilor erau cuprinse descrieri ale lumii de dincolo. Îşi dădu seama că aceste descrieri erau asemănătoare, în principiu, şi ofereau o consolare pentru moarte, doar că ele conţineau totuşi detalii care se diferentiau de la o civilizaţie la alta.
   De fiecare dată, imaginea lumii de dincolo era creată cu ajutorul unor comparaţii. Era întotdeauna ca şi cum... Oare aceste detalii erau distincte, tocmai pentru că ofereau comparaţii ce îşi aveau originea în cele mai diverse arii de cultură? Pentru a putea înţelege comparaţiile, trebuia să se apeleze mereu la analogii cu fapte şi situaţii cunoscute. Evident că aceste realităţi erau diferite de la o civilizaţie la alta, de la o limbă la alta. Tot astfel, lucrurilor li se acordă valori total deosebite, în zone diferite. În arealul cultural al lui Elihu, vaca era un animal domestic folositor, dar în alte civilizaţii ea poate fi, eventual, un animal sfânt; pentru el, bogăţia este ceva de dorit, dar la alţii este damnată.
   Oare experienţele cu lumea de dincolo depindeau de limbă - sau cuvintele noi pentru aceasta depindeau de experienţe? În definitiv, asemenea gânduri aveau vreo importanţă?
   Este drept că lumea de dincolo arăta oarecum diferit, dar era întotdeauna comparabilă cu ceva care exista sau putea fi perceput în lumea de aici. Aşadar, ea corespundea imaginii pe care ne-o facem în lumea aceasta. În orice caz, era o construcţie creată de creier.

   Ceea ce si este, cu certitudine, deoarece Îl recunoaşte şi - din perspectivă istorică - Îl sesizează, cu adevărat, tot mai mult în el însuşi. Cu toate că această integrare a lui Dumnezeu în om, şi invers, este vizibilă şi sesizabilă pretutindeni, acest fapt nu a avut până acum niciun fel de efecte în conştiinţa omului.În fine, nu a avut acele urmări care să-l conducă pe om spre desăvârşire. Una dintre etapele esenţiale din psihologie, spre tămăduirea blocajelor psihologice, constă în conştientizarea realităţilor, a realităţilor care sunt adevărate - adică acelea care au urmări reale, sunt eficiente. S-ar putea ca atunci duşmanul să apară şi în realitate ca arhetip (umbră) (descrierea din Apocalipsă?). Însă duşmanul poate fi uşor integrat ca umbră, prin conştientizarea (cunoaşterea) că el este doar o parte a lui Dumnezeu. Omul îşi iubeşte, de exemplu, şi degetele. În calitate de Dumnezeu, omul trebuie deci să-l iubească şi pe duşman, la fel cum iubeşte întregul univers, ca pe o parte din sine însuşi - cu întreaga răspundere ce rezultă de aici.
   Dacă omul se teme de aceasta şi dacă nu face primii paşi, nu va putea deveni niciodată complet, nici în unitate cu sine însuşi. Cel căruia gândul la devenirea ca Dumnezeu a propriului eu i se poate părea, eventual, absurd, ar trebui să înceapă, mai întâi, prin a-l considera şi a-l iubi pe duşman, dar şi întregul univers, ca pe o parte a propriului său Eu. Asta duce, cu siguranţă, la acelaşi rezultat, iar duşmanul n-ar putea apărea atunci ca umbră în realitate."
   Cu referire la reflecţiile fiinţei din capitolul precedent, cum că Raiul ar fi păzit «numai» în răsărit, am să adaug, după prinţul textului pe care l-am găsit pe dischetă, propriul meu ciclu de poezii: «Alter Ego», care serveşte drept text pentru o cantată de lieduri, împreună cu introducerea acestuia. Acolo am întrevăzut, independent de cuvintele lui...

   Novalis (2)

   Puţini sunt cei ce cunosc
   taina iubirii,
   care simt nesaţul
   si veşnica sete.
   Sensul Divin
   al cinei
   este enigmă pentru simţurile pământeşti.
   Dar oricine, vreodată,
   a aspirat de pe buzele fierbinţi şi îndrăgite,
   suflarea vieţii,
   cel căruia focul sacru
   în valuri tremurânde i-a topit inima,
   cel ai cărui ochi s-au deschis,
   ca să poată da măsura cerului -
   profunzime de nepătruns -
   va mânca din trupul său
   şi va bea din sângele său
   în veci...

   Întemeiat a fost imperiul veşniciei,
   în dragoste şi pace se stinge orice ceartă,
   s-a dus prea lungul vis al suferinţei,
   SOPHIE preoteasa inimilor pe veci va fi.