Libraria Eu Sunt - libraria sufletului
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » Enigmele dezvăluite ale fantomelor de la Trianon luni, 1 mai 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

Enigmele dezvăluite ale fantomelor de la Trianon

o uluitoare experienţă de proiecţie spontană în trecutul îndepărtat
de Anne Moberly, Eleanor Jourdain
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
Enigmele dezvăluite ale fantomelor de la Trianon Imaginea mare preţ Eu Sunt: 16,00 lei


  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea Enigmele dezvăluite ale fantomelor de la Trianon

Una dintre cele mai uluitoare relatări care atestă apariţia unor călătorii în dimensiunea tainică a trecutului este despre cazul celebru al celor două englezoaice. Domnişoarele Anne Moberly şi Eleanor Jourdain au trăit în după-amiaza de 10 august 1901 o experienţă de proiecţie spontană în trecutul îndepărtat.
Ele au asistat aievea la evenimente ce se petrecuseră pe 10 august 1792 într-un loc cu o puternică încărcătură istorică. Experienţa este cu atât mai extraordinară, cu cât proiecţia în timp a fost trăită nu de una, ci de două persoane martore simultan la evenimente istorice care avuseseră loc în urmă cu 109 ani. Cele două englezoaice au fost instantaneu proiectate în dimensiunea tainică a trecutului şi au fost martorele unor scene istorice ce se desfăşuraserâ acolo în urmă cu peste un secol.
Experienţa uluitoare trăită de cele două englezoaice e cunoscută sub numele generic "Fantomele de la Trianon". Cercetările mai multor parapsihologi au evidenţiat faptul că este autentică. Relatările ulterioare ale celor două englezoaice au atestat cu mare exactitate o mulţime de fapte (confirmate istoric) la care au asistat.
Descrierile lor au evidenţiat multe aspecte reale, pe care cele două englezoaice nu aveau de unde să le cunoască. Tocmai asemenea aspecte le-au permis cercetătorilor care s-au aplecat ulterior asupra acestui caz să concluzioneze că experienţa celor două femei a fost 100% autentică. Cele trăite în respectiva experienţă le-au permis celor două englezoaice să vadă cu o surprinzătoare exactitate ceea ce exista atunci - chiar în locul unde se aflau - în urmă cu 109 ani.
Prefaţă ... 7

Capitolul I Vizitele la Micul Trianon ... 21
Capitolul II Rezumatul rezultatelor investigaţiilor ... 45
Capitolul III Răspunsuri la întrebările care ne-au fost adresate ... 81
Capitolul IV O reverie - o posibilă explicaţie istorică ... 96

Postfaţă ... 119
Glosar ... 139

pag. 26-27

   ...pe ea. Am presupus că desenează şi că şi-a adus cu ea chevaletul. Părea că face un studiu al copacilor, căci aceştia erau foarte aproape, iar altceva nu mai era de desenat.
   Ne-a zărit, iar când am trecut prin partea ei stângă, s-a întors şi ne-a privit direct. Nu avea un chip tânăr şi, deşi era drăguţă, nu m-a atras. Purta o pălărie albă, umbroasă, aşezată peste un păr blond, bogat, care îi încadra fruntea. Avea o rochie uşoară, de vară şi era acoperită pe umeri de o eşarfă, care avea o dungă subţire de culoare verde sau aurie aproape de margine, ceea ce mi-a indicat că eşarfa era peste şi nu cusută de corsajul rochiei, ce era decoltată. Rochia urma linia taliei şi era foarte înfoiată la nivelul fustei, care părea să fie scurtă. Aş fi crezut că este turistă, dacă rochia nu ar fi fost de modă veche şi cam neobişnuită (deşi femeile purtau corsaje şi eşarfe în acea vară). M-am uitat direct la ea, însă o senzaţie greu de descris m-a făcut să-mi întorc privirea, simţindu-mă deranjată de prezenţa ei acolo.
   Am urcat scările până la peluză, impresia mea fiind că ele porneau direct din grădina în stil englezesc. începusem să am senzaţia că mă aflu într-un vis - liniştea şi apăsarea deveniseră foarte nefireşti. Am zărit-o din nou pe acea doamnă, însă de data asta din spate şi am observat că eşarfa ei era de un verde pal. A fost o uşurare pentru mine că domnişoara Jourdain nu a propus să o întrebăm dacă puteam intra în casă de pe acea latură.
   Am traversat peluza către colţul dinspre sud-vest şi am aruncat o privire în Curtea de Onoare, apoi ne-am întors şi, văzând că una dintre lungile ferestre care dădeau spre grădina în stil franţuzesc nu avea obloanele trase, ne-am îndreptat către ea, când am fost întrerupte. Peluza cotea în unghi drept, trecând prin faţa a ceea ce părea a fi o a doua casă. Uşa acesteia s-a deschis brusc, iar pe peluză a păşit un tânăr, care a trântit uşa în urma lui.
   Tânărul avea costumaţia elegantă a unui valet, însă nu purta livrea şi ne-a strigat, spunându-ne că intrarea în casă era prin Curtea de Onoare, oferindu-se să ne arate drumul roată, prin spatele casei, până acolo. Părea amuzat şi curios în acelaşi timp, cât a mers alături de noi prin grădina în stil franţuzesc, până am ajuns la o intrare dinspre drumul din faţa casei. Am ajuns destul de aproape de prima alee pe care apucaserăm, ceea ce m-a făcut să mă întreb de ce acei oficiali, pe care noi i-am numit grădinari, nu ne-au îndrumat să mergem înapoi, ci ne-au spus să mergem înainte.
   Când eram în holul de la intrarea din faţă, am fost nevoite să aşteptăm să treacă un alai vesel de nuntă. Oamenii mergeau braţ la braţ într-o lungă procesiune prin camere, iar noi eram în spate - prea departe de ghid ca să auzim tot ceea ce povestea el. Eram foarte interesate şi ne simţeam din nou pline de vioiciune.
   După ce am ieşit din Curtea de Onoare, am luat o trăsură şi ne-am întors la Hotel des Reservoirs din Versailles, unde am servit un ceai2; însă niciuna dintre noi nu avea chef de vorbă şi nu a menţionat vreunul dintre evenimentele după-amiezii. După ceai, am mers din nou la gară, uitându-ne din mers după terenul de tenis.
   Pe drumul de întoarcere spre Paris, soarele ce asfinţea a ţâşnit, în sfârşit, de sub nori, scăldând pădurile îndepărtate ale Versailles-ului într-o lumină incandescentă - fortăreaţa Valerien ivindu-se în faţa acestui purpuriu intens. Din nou şi din nou îmi revenea gândul: era adevărat că Maria Antoaneta îşi petrecea mult timp la Trianon şi că îl văzuse pentru ultima oară cu mult timp înainte de călătoria ei fatală la Paris, însoţită de mulţime?
   Timp de o săptămână întreagă nu am făcut deloc aluzie la acea după-amiază şi nici nu m-am gândit la ea, până când am început să pun pe hârtie o descriere a drumeţiilor noastre din săptămâna care trecuse. Pe măsură ce episoadele îmi reveneau în memorie unul câte unul, aceeaşi senzaţie apăsătoare şi nefirească de vis m-a cuprins atât de puternic, încât m-am oprit din scris şi am întrebat-o pe domnişoara Jourdain: "Crezi că Micul Trianon este bântuit?" Răspunsul ei a fost prompt: "Da, cred."
   Am întrebat-o unde a simţit aceasta, iar ea mi-a răspuns: "în grădină, unde i-am întâlnit pe cei doi bărbaţi, dar nu numai acolo." Apoi a descris starea de depresie şi de anxietate care o cuprinsese în acelaşi loc în care m-a cuprins şi pe mine şi cum a încercat să nu lase să se vadă. Vorbind despre asta, am privit...

pag. 26-27

   ...pe ea. Am presupus că desenează şi că şi-a adus cu ea chevaletul. Părea că face un studiu al copacilor, căci aceştia erau foarte aproape, iar altceva nu mai era de desenat.
   Ne-a zărit, iar când am trecut prin partea ei stângă, s-a întors şi ne-a privit direct. Nu avea un chip tânăr şi, deşi era drăguţă, nu m-a atras. Purta o pălărie albă, umbroasă, aşezată peste un păr blond, bogat, care îi încadra fruntea. Avea o rochie uşoară, de vară şi era acoperită pe umeri de o eşarfă, care avea o dungă subţire de culoare verde sau aurie aproape de margine, ceea ce mi-a indicat că eşarfa era peste şi nu cusută de corsajul rochiei, ce era decoltată. Rochia urma linia taliei şi era foarte înfoiată la nivelul fustei, care părea să fie scurtă. Aş fi crezut că este turistă, dacă rochia nu ar fi fost de modă veche şi cam neobişnuită (deşi femeile purtau corsaje şi eşarfe în acea vară). M-am uitat direct la ea, însă o senzaţie greu de descris m-a făcut să-mi întorc privirea, simţindu-mă deranjată de prezenţa ei acolo.
   Am urcat scările până la peluză, impresia mea fiind că ele porneau direct din grădina în stil englezesc. începusem să am senzaţia că mă aflu într-un vis - liniştea şi apăsarea deveniseră foarte nefireşti. Am zărit-o din nou pe acea doamnă, însă de data asta din spate şi am observat că eşarfa ei era de un verde pal. A fost o uşurare pentru mine că domnişoara Jourdain nu a propus să o întrebăm dacă puteam intra în casă de pe acea latură.
   Am traversat peluza către colţul dinspre sud-vest şi am aruncat o privire în Curtea de Onoare, apoi ne-am întors şi, văzând că una dintre lungile ferestre care dădeau spre grădina în stil franţuzesc nu avea obloanele trase, ne-am îndreptat către ea, când am fost întrerupte. Peluza cotea în unghi drept, trecând prin faţa a ceea ce părea a fi o a doua casă. Uşa acesteia s-a deschis brusc, iar pe peluză a păşit un tânăr, care a trântit uşa în urma lui.
   Tânărul avea costumaţia elegantă a unui valet, însă nu purta livrea şi ne-a strigat, spunându-ne că intrarea în casă era prin Curtea de Onoare, oferindu-se să ne arate drumul roată, prin spatele casei, până acolo. Părea amuzat şi curios în acelaşi timp, cât a mers alături de noi prin grădina în stil franţuzesc, până am ajuns la o intrare dinspre drumul din faţa casei. Am ajuns destul de aproape de prima alee pe care apucaserăm, ceea ce m-a făcut să mă întreb de ce acei oficiali, pe care noi i-am numit grădinari, nu ne-au îndrumat să mergem înapoi, ci ne-au spus să mergem înainte.
   Când eram în holul de la intrarea din faţă, am fost nevoite să aşteptăm să treacă un alai vesel de nuntă. Oamenii mergeau braţ la braţ într-o lungă procesiune prin camere, iar noi eram în spate - prea departe de ghid ca să auzim tot ceea ce povestea el. Eram foarte interesate şi ne simţeam din nou pline de vioiciune.
   După ce am ieşit din Curtea de Onoare, am luat o trăsură şi ne-am întors la Hotel des Reservoirs din Versailles, unde am servit un ceai2; însă niciuna dintre noi nu avea chef de vorbă şi nu a menţionat vreunul dintre evenimentele după-amiezii. După ceai, am mers din nou la gară, uitându-ne din mers după terenul de tenis.
   Pe drumul de întoarcere spre Paris, soarele ce asfinţea a ţâşnit, în sfârşit, de sub nori, scăldând pădurile îndepărtate ale Versailles-ului într-o lumină incandescentă - fortăreaţa Valerien ivindu-se în faţa acestui purpuriu intens. Din nou şi din nou îmi revenea gândul: era adevărat că Maria Antoaneta îşi petrecea mult timp la Trianon şi că îl văzuse pentru ultima oară cu mult timp înainte de călătoria ei fatală la Paris, însoţită de mulţime?
   Timp de o săptămână întreagă nu am făcut deloc aluzie la acea după-amiază şi nici nu m-am gândit la ea, până când am început să pun pe hârtie o descriere a drumeţiilor noastre din săptămâna care trecuse. Pe măsură ce episoadele îmi reveneau în memorie unul câte unul, aceeaşi senzaţie apăsătoare şi nefirească de vis m-a cuprins atât de puternic, încât m-am oprit din scris şi am întrebat-o pe domnişoara Jourdain: "Crezi că Micul Trianon este bântuit?" Răspunsul ei a fost prompt: "Da, cred."
   Am întrebat-o unde a simţit aceasta, iar ea mi-a răspuns: "în grădină, unde i-am întâlnit pe cei doi bărbaţi, dar nu numai acolo." Apoi a descris starea de depresie şi de anxietate care o cuprinsese în acelaşi loc în care m-a cuprins şi pe mine şi cum a încercat să nu lase să se vadă. Vorbind despre asta, am privit...

pag. 71-72

   ...scări. Aceste scări sunt acum complet distruse, iar podeaua palierului nu mai există, prin urmare nu mai există cale de acces la galerie. Uşa galeriei care dă spre peluză este zăvorâtă, blocată şi plină de pânze de păianjen, din cauza vechimii şi a nefolosirii. Ghidul a spus că niciun supraveghetor al casei nu-şi amintea ca acea uşă să mai fi fost deschisă; ea nu mai fusese deschisă de pe vremea când era folosită de Curte.
   în aprilie 1907, domnişoara Jourdain a mers din nou la capelă, de data aceasta cu doi însoţitori. Ghidul le-a spus că, din câte ştia el, uşile nu mai fuseseră deschise de cincisprezece ani, iar marea uşă a fost folosită ultima dată de cei de la curtea lui Ludovic al XVI-lea. "Eu sunt aici de cincisprezece ani şi ştiu că intrările au fost blocate cu mult înainte de asta." A mai adăugat că, fiind singurul responsabil al cheilor, nimeni nu ar fi putut deschide uşile fără ştirea lui şi a zâmbit în timp ce privea spre vechile uşi blocate.
   în august 1907, alţi doi prieteni au fost la capelă şi au confirmat integral tot ceea ce se spusese despre starea de ruină a acesteia şi despre imposibilitatea ca uşa cea mare să fi fost deschisă în 1901. Ghidul le-a spus că uşa cea mare fusese intrarea privată a Măriei Antoaneta. Galeria încă mai exista, iar în ea erau două scaune aurite din catifea roşie veche; însă când au întrebat dacă era posibil să se intre acolo, ghidul a râs şi a arătat spre scări. Le-a spus că nu mai exista altă intrare, iar scările se aflau în acea condiţie de mai bine de zece ani. După aspectul scărilor, ei au concluzionat că acestea erau probabil aşa de mult mai mult timp.
   în septembrie 1910, un al cincilea prieten a fost la capelă şi a confirmat că era imposibil ca uşile să fi fost folosite în 1901, spunându-i-se că scările cedaseră de tot, cu cincisprezece ani în urmă.
   III. Din cartea lui Desjardins am aflat că portarul reginei fusese Bonnefoy du Plan. Camerele lui erau între capelă şi curtea principală şi îşi ţinea lucrurile într-o mansardă de deasupra capelei, unde se ajungea pe vechea scară, care acum este distrusă. Fereastra acestei mansarde dă spre grădina în stil franţuzesc şi, prin ea, pe vremuri, el putea vedea pe oricine se apropia de casă din acea parte. Numele portarului (elveţian) care avea în grijă uşa din faţă a capelei în 1789 era Lagrange. Camerele în care locuia erau situate imediat în spatele capelei, cu vedere spre aleea principală69. El putea fi trimis cu uşurinţă prin capelă să-i ia la întrebări pe străinii de pe peluză.
   IV. Nu l-am scăpat deloc din ochi pe acel bărbat când a venit la noi. Aşa cum arată locul acum, probabil că el ar fi trebuit să iasă binişor din câmpul nostru vizual, coborând pe nişte scări din exteriorul uşii capelei şi (trecând pe sub un zid înalt) să ajungă la peluză (unde ne aflam noi), după încă un şir de trepte. Actualul zid ce împrejmuieşte curtea capelei este suficient de înalt pentru a ascunde jumătate din uşă, iar un castan mare aflat în curte o acoperă privirilor, chiar şi iarna, venind din partea peluzei unde ne-am aflat noi.
   în aprilie 1907, am descoperit că pe vremuri exista un coridor la nivelul solului, care ducea de la bucătării la casă, trecând pe lângă uşa capelei. Aceasta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva existase odinioară o cale de trecere pe deasupra lui. în anul respectiv ni s-a spus că acea curte a capelei, în jurul căreia existase coridorul, fusese lărgită.
   în august 1907, doi prieteni ne-au anunţat că au fotografiat o urmă pe peretele exterior al curţii, care indica de unde a fost el înălţat, la un moment dat.
   în martie 1908, o altă urmă a fost descoperită pe capelă, care dovedeşte faptul că, pe vremuri, a existat un perete interior în curte, care a fost probabil înlăturat atunci când curtea a fost lărgită. Am mai descoperit că nivelurile clădirii erau inegale, de unde rezultă că acel coridor ar fi trebuit să fie parţial săpat în pământ, pe partea cu grădina în stil franţuzesc şi la nivelul solului în curte, unde delimita Curtea de Onoare. Am observat din fotografii că bastionul din colţul sud-vestic al casei din curtea principală arăta mai vechi decât partea superioară a zidului curţii capelei, cu care se unea.
   în septembrie 1910 s-a permis intrarea în această curte; odată intraţi ne era clar că deasupra coridorului bucătăriei existase o cale de acces acoperită, prin care regina putea ajunge de la casă la capelă pe vreme ploioasă. Partea superioară a acestei căi de...

pag. 128-129

   ...infinit şi veţi căpăta în felul acesta o infimă înţelegere a situaţiei ciudate cu care m-am confruntat eu atunci.
   Timp de câteva clipe, am crezut că am leşinat şi chiar mi-a trecut prin minte că aş putea fi mort, dar imediat după aceea mi-am dat seama că trăiam totuşi în şi cu trupul meu toate acestea. Am presupus apoi un moment că înnebunisem, dar nu am zăbovit mult la această idee, fiindcă mi-am dat seama că raţionam. Gândurile îmi erau ordonate şi totodată eram perfect conştient. Nebun? Nu, deşi acest necunoscut în care mă aflam, această singurătate cumplită şi niciodată imaginată, mă copleşea, mă îngrozea aproape până la pierderea raţiunii, îmi simţeam forţele părăsindu-mi fiinţa bulversată, dar imediat, într-o tresărire, am reacţionat cu toată voinţa mea ce izvora din dorinţa de a supravieţui. Această voinţă este ancorată în noi şi s-a trezit în circumstanţe care pentru mine erau cele mai dramatice. Ce puteam să fac? Am rămas astfel pur şi simplu nemişcat. Unde aş fi putut să merg când în faţa mea se întindea vidul infinit? Acelaşi vid era şi în spatele meu! Acel vid misterios mă cuprindea din toate părţile! în acea perioadă a vieţii mele pot să vă spun că nu ştiam să mă rog şi eram puţin încercat de unele consideraţii religioase. Totuşi, din străfundul fiinţei mele, s-a ridicat atunci fulgerător un strigăt: Dumnezeul meu! Nu era o implorare, ci mai mult o lamentare, un geamăt de neputinţă... Am închis după aceea ochii.
   Cât timp am rămas în această stare de singurătate absolută, n-aş putea să spun. Câteva secunde, câteva minute? Dar ce mai înseamnă minutele şi secundele atunci când te afli faţă în faţă cu Nimicul! O secundă ce este trăită cu intensitate maximă poate include experienţa unei vieţi. Timp şi spaţiu! Pentru mine nu mai exista spaţiu şi cu ce aş mai fi putut să măsor timpul, când eram singur cu mine însumi şi totodată înlănţuit de impresii pur subiective.
   Apoi am deschis ochii şi am început să devin conştient de ceea ce voi numi un univers diferit. Am reflectat, de atunci, adeseori că, fiind obişnuit doar cu percepţiile din lumea noastră, conştiinţa mea trebuie să fi fost orbită, paralizată în faţa noilor condiţii în care plonjasem deodată ca prin farmec. Trupul meu nu a reacţionat imediat, iar la scurt timp după aceea facultăţile mele lăuntrice au început să se acomodeze la acele circumstanţe complet diferite, înainte de a putea să transmită o impresie oarecare gândirii mele ce era bulversată.
   Scafandrul resimte preţ de câteva clipe... o impresie şocantă de vid interior ce urmează contactului cu apa. El redevine apoi conştient de mediul în care se scufundă şi începe să înoate. Totuşi, scafandrul ştie că la un moment dat va sări. El este pregătit. Eu nu eram, şi poate tocmai de aceea criza mea de conştiinţă a fost mai lungă, mai dramatică. Cel puţin aceasta este concluzia la care eu am ajuns.
   Apoi lent, părea că mă trezesc dintr-un vis, din acel vis unde totul era vid şi neant, unde eram singur, izolat, în nimicul de care am vorbit mai devreme. Progresiv, universul meu a început să prindă formă. Părea că totul se materializează din neantul în care mă scăldasem până atunci. De fapt, acest univers era acolo şi eu luam puţin câte puţin cunoştinţă de el. Surpriza mea a fost atunci fără margini, căci acolo jos, de unde veneam, era noapte, iar aici ziua strălucea în toată splendoarea ei sub un soare orbitor. Pe scurt, aş putea să afirm că, părăsind obscuritatea unei lumi, mă născusem în lumina altei lumi. Această lume de aici era, din acest punct de vedere, inversul celeilalte lumi. Poate că aşa percepeam eu ziua celei de-a doua lumi, prin obscuritatea celei dintâi! Cine ştie? Am învăţat atâtea lucruri noi în acele momente, încât, după părerea mea, ori totul este un miraj, ori totul este real. De ce să gândim că numai interpretările conştiinţei noastre sunt ireale?!
   într-adevăr, după cum am putut să-mi dau seama, strada Leidseplein se reconstituia în faţa mea, dar o Leidseplein mult diferită de cea cu care eram obişnuit încă din copilărie. Locul în care mă aflam atunci era mult mai vast şi nu se vedea nicio intersecţie. Nu mai exista banda rezervată tramvaielor, staţia de taxiuri dispăruse, nu mai exista nicio semnalizare luminoasă şi nu apăreau punctele pe care, acolo jos, lumea le considera periculoase pentru o circulaţie nedirijată.
   Strada Leidseplein era aici umbrită: un mare număr de arbori tapeta cu o notă de verde aceste locuri ce deveniseră pentru mine atât de calme şi odihnitoare. Iată! în cealaltă parte, ar fi...

  • cartea a apărut în aprilie 2015 la editura Lux Sublima, în cadrul colecţiei Paranormal
  • traducător: Rodica Luca
  • cartea cuprinde 144 pagini în format 13x20cm şi o greutate de 0.125 kg
  • ISBN: 978-973-88464-3-2
  • cartea a fost vizualizată de 807 ori începând cu data de 06.05.2011
Nu sunt păreri

Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi din acelaşi domeniu cu "Enigmele dezvăluite ale fantomelor de la Trianon"
(orientări spirituale > mistere)
derulare
Lumea sufletelor
Lumea sufletelor
(ştiinţă, mistere)
2013! Începutul e aici
2013! Începutul e aici
(ştiinţă, mistere)
Spiritul dacic renaşte
Spiritul dacic renaşte
(românească, mistere)
Viaţa de apoi
Viaţa de apoi
(mistere, transformare personală)
Protocoalele înţelepţilor Sionului
Protocoalele înţelepţilor Sionului
(mistere, transformare personală)
Dovezi referitoare la lumea de dincolo
Dovezi referitoare la lumea de dincolo
(ştiinţă, mistere, transformare personală)
Radarul vânează OZN-uri
Radarul vânează OZN-uri
(ştiinţă, mistere)
Adevărul ascuns - Informaţii interzise
Adevărul ascuns - Informaţii interzise
(mistere, experienţe paranormale)
Eul fantomă
Eul fantomă
(ştiinţă, mistere)
În interiorul Pământului
În interiorul Pământului
(roman, ştiinţă, mistere, dezvoltare personală)
Iubirea infinită este singurul adevăr, restul este iluzie
Iubirea infinită este singurul adevăr, restul este iluzie
(ştiinţă, mistere, transformare personală)
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare duminică, 30 aprilie 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar