Libraria Eu Sunt - libraria sufletului
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » Etapele construcţiei copilului şi rolul părinţilor vineri, 20 octombrie 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

Etapele construcţiei copilului şi rolul părinţilor


de Claude Halmos
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
Etapele construcţiei copilului şi rolul părinţilor Imaginea mare preţ Eu Sunt: 30,00 lei

preţ listă: 32,00 lei

reducere:
2,00 lei (6,25%)

  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea Etapele construcţiei copilului şi rolul părinţilor

Copiii nu sunt nici nişte adulţi în miniatură, nici nişte bebeluşi debili. Pe lângă iubire, ci au o nevoie vitală de limite şi de reguli.
Cum creştem? Cum trecem de la starea de sugar la aceea de adult pe deplin dezvoltat şi civilizat? Această evoluţie decurge dintr-un proces "natural" sau necesită implicarea părinţilor? Este de preferat o educaţie bazată pe comunicare sau una punitivă şi riguroasă? Există o tendinţă spre delincventă pe care am putea să o depistăm încă din copilărie? Iată tot atâtea întrebări la care lucrarea de faţă oferă răspunsuri.
Bazându-se pe opera psihanalistei Franşoise Dolto, autoarea ne prezintă în detaliu şi într-un limbaj accesibil tuturor modul în care se dezvoltă copilul, diversele etape ale formării sale psihice, de la momentul conceperii şi până la finalul adolescenţei şi, mai ales, rolul determinant pe care îl au părinţii de-a lungul acestor ani. Prin prisma experienţei sale de psihanalist, autoarea explică aici, prin exemple concrete, că trecerea copilului de la o etapă la alta nu poate avea loc fără ajutorul părinţilor. Ieşind din alternativele considerate de unii inevitabile - ori vorbim cu copiii, ori le fixăm limite - Claude Halmos arată că rolul părinţilor este tocmai acela de a îmbina ambele acţiuni, deci de a discuta cu copiii şi de a le impune limite, la fiecare vârstă.
Introducere ... 9

Naşterea şi "castrarea ombilicală" ... 43
înţărcarea şi "castrarea orală" ... 57
Dezvoltarea motrice, mersul la toaletă, deprinderea regulilor: "castrarea anală" ... 75
Copilul descoperă că este vizibil: stadiul oglinzii ... 135
Descoperirea diferenţei între sexe: "castrarea primară" ... 153
"Nu ne căsătorim cu părinţii noştri...": castrarea genitală oedipiană ... 187
"E de-ajuns să treci puntea..." Suferinţele şi tumultul adolescenţei ... 275

pag. 18-19

   Ca şi precedenta, această teorie favorizează în primul rând stigmatizarea şi respingerea persoanelor care au comportamente deviante. într-adevăr, dacă dobândirea statutului de adult civilizat depinde de procese naturale, ce să credem despre cei care nu au atins această etapă? Fiind lipsiţi, fără îndoială, de acest "natural" cu care sunt înzestraţi ceilalţi, ce altceva am putea crede despre ei decât că trebuie încadraţi în categoria indivizilor "anormali"?
   In plus, această teorie minimalizează mult rolul părinţilor şi al educaţiei pe care o pot oferi. Nu neagă faptul că părinţii au o sarcină de îndeplinit; dar, fiind din start presupus că dezvoltarea psihică a copilului şi maturizarea lui depind de procese naturale, educaţia pe care o pot asigura părinţii e considerată doar ca un "plus" care i-ar permite celui mic să socializeze mai bine. Aşadar, educaţia se vede redusă la calitatea de instrument al unui soi de "formatare socială". Această limitare a funcţiei ei are consecinţe importante, pentru că induce o concepţie problematică privind raporturile dintre părinţi şi copii. într-adevăr, dacă socotim că părinţii nu au un rol determinant în formarea psihică a copilului lor, dacă suntem convinşi că, odată formarea încheiată, rolul părinţilor se reduce la a-l învăţa să se supună regulilor sociale, care este partea esenţială a sarcinii lor? La ce folosesc ei? Răspunsul este simplu: ei sunt buni să... iubească. Teoria dezvoltării naturale induce, aşadar, imaginea unui raport părinţi/copii redus la sentimente. De altfel, vox populi nu încetează să afirme acest lucru: oferiţi-le afecţiune. Iubiţi-i, asta poate să rezolve totul şi este cel mai important. Fiindcă de restul se ocupă Mama Natură... Mare greşeală!

   EDUCAŢIA: O NECESITATE

   Cea de-a treia tendinţă le-ar putea însuma pe toate acelea care, respingând atât ideea că totul este determinat încă de la început, cât şi pe aceea că totul s-ar putea realiza "natural", acordă o importanţă hotărâtoare educaţiei. însă susţinătorii acestei teorii - şi există dezbateri recente care au dovedit-o din plin - se împart la rândul lor în funcţie de:
    viziunea pe care o au despre copil;
    sensul pe care îl dau cuvântului "educaţie";
    obiectivul pe care i-l atribuie.
   Aici se opun două curente, ale căror teze trebuie înţelese. Pentru că, departe de a reflecta doar minime diferenţe de apreciere sau polemici neinteresante între specialişti, ele pun pe tapet o concepţie despre copil, o înţelegere a fiinţei umane şi, dincolo de acestea, reale opţiuni ale societăţii.

   A ierarhiza, a ordona, a frustra

   Primul dintre aceste curente8 se organizează în jurul a trei noţiuni cheie: ierarhie, ordine şi frustrare.
   Potrivit acestor autori, copilul este o mică fiinţă hedonistă, avidă de satisfacerea multor plăceri. El vrea totul imediat şi se arată, de asemenea, gata de orice (de a-şi intimida părinţii prin accese de mânie, de a-i manipula prin plâns etc.) ca să-şi atingă scopul. Fiind stăpânit de această neîncetată căutare a plăcerii, copilul este, desigur, nepregătit pentru viaţa socială; ca să devină apt să o înfrunte, are nevoie de educaţie. Este necesară o autoritate parentală inflexibilă pentru a-1 convinge să accepte ceea ce refuză: limitele impuse în convieţuirea cu ceilalţi.
   în această perspectivă, raportul părinţi/copii poate fi calificat drept unul cvasimilitar; acela al unei ierarhii. O ierarhie în...

pag. 18-19

   Ca şi precedenta, această teorie favorizează în primul rând stigmatizarea şi respingerea persoanelor care au comportamente deviante. într-adevăr, dacă dobândirea statutului de adult civilizat depinde de procese naturale, ce să credem despre cei care nu au atins această etapă? Fiind lipsiţi, fără îndoială, de acest "natural" cu care sunt înzestraţi ceilalţi, ce altceva am putea crede despre ei decât că trebuie încadraţi în categoria indivizilor "anormali"?
   In plus, această teorie minimalizează mult rolul părinţilor şi al educaţiei pe care o pot oferi. Nu neagă faptul că părinţii au o sarcină de îndeplinit; dar, fiind din start presupus că dezvoltarea psihică a copilului şi maturizarea lui depind de procese naturale, educaţia pe care o pot asigura părinţii e considerată doar ca un "plus" care i-ar permite celui mic să socializeze mai bine. Aşadar, educaţia se vede redusă la calitatea de instrument al unui soi de "formatare socială". Această limitare a funcţiei ei are consecinţe importante, pentru că induce o concepţie problematică privind raporturile dintre părinţi şi copii. într-adevăr, dacă socotim că părinţii nu au un rol determinant în formarea psihică a copilului lor, dacă suntem convinşi că, odată formarea încheiată, rolul părinţilor se reduce la a-l învăţa să se supună regulilor sociale, care este partea esenţială a sarcinii lor? La ce folosesc ei? Răspunsul este simplu: ei sunt buni să... iubească. Teoria dezvoltării naturale induce, aşadar, imaginea unui raport părinţi/copii redus la sentimente. De altfel, vox populi nu încetează să afirme acest lucru: oferiţi-le afecţiune. Iubiţi-i, asta poate să rezolve totul şi este cel mai important. Fiindcă de restul se ocupă Mama Natură... Mare greşeală!

   EDUCAŢIA: O NECESITATE

   Cea de-a treia tendinţă le-ar putea însuma pe toate acelea care, respingând atât ideea că totul este determinat încă de la început, cât şi pe aceea că totul s-ar putea realiza "natural", acordă o importanţă hotărâtoare educaţiei. însă susţinătorii acestei teorii - şi există dezbateri recente care au dovedit-o din plin - se împart la rândul lor în funcţie de:
    viziunea pe care o au despre copil;
    sensul pe care îl dau cuvântului "educaţie";
    obiectivul pe care i-l atribuie.
   Aici se opun două curente, ale căror teze trebuie înţelese. Pentru că, departe de a reflecta doar minime diferenţe de apreciere sau polemici neinteresante între specialişti, ele pun pe tapet o concepţie despre copil, o înţelegere a fiinţei umane şi, dincolo de acestea, reale opţiuni ale societăţii.

   A ierarhiza, a ordona, a frustra

   Primul dintre aceste curente8 se organizează în jurul a trei noţiuni cheie: ierarhie, ordine şi frustrare.
   Potrivit acestor autori, copilul este o mică fiinţă hedonistă, avidă de satisfacerea multor plăceri. El vrea totul imediat şi se arată, de asemenea, gata de orice (de a-şi intimida părinţii prin accese de mânie, de a-i manipula prin plâns etc.) ca să-şi atingă scopul. Fiind stăpânit de această neîncetată căutare a plăcerii, copilul este, desigur, nepregătit pentru viaţa socială; ca să devină apt să o înfrunte, are nevoie de educaţie. Este necesară o autoritate parentală inflexibilă pentru a-1 convinge să accepte ceea ce refuză: limitele impuse în convieţuirea cu ceilalţi.
   în această perspectivă, raportul părinţi/copii poate fi calificat drept unul cvasimilitar; acela al unei ierarhii. O ierarhie în...

pag. 83-84

   înainte, el nu şi-l putea descoperi decât prin intermediul senzaţiilor provocate, în timpul îngrijirilor, de mâinile mamei. De-acum, datorită agilităţii dobândite, copilul are posibilitatea să se exploreze el însuşi. Aşadar, trebuie să înţeleagă cum funcţionează acest corp, care sunt părţile din care este el alcătuit, în special regiunea sexului, animată de senzaţii intense. Copilul are nevoie să ştie ce înseamnă digestia, respiraţia, excreţia. Şi are nevoie, mai ales - Francoise Dolto subliniază acest lucru - să primească asigurarea că este "la fel ca ceilalţi". Că ceea ce simte el nu are drept cauză o bizarerie a fiinţei sale, ci o stare naturală împărtăşită de toţi.

   A-l ajuta să experimenteze

   Sarcina părinţilor nu se limitează doar la a-l ajuta pe copil să cunoască lumea. Ei trebuie să-l ajute, de asemenea, să devină capabil de a acţiona asupra ei. Să-l înveţe, aşadar, să îşi folosească mâinile, să le dezvolte abilitatea şi agilitatea pentru a deveni dibace şi pricepute, calităţi care necesită întotdeauna o ucenicie îndelungată şi dificilă.
   Pentru a ajunge la acest rezultat, părinţii îi vor oferi explicaţii, îi vor arăta ce gesturi trebuie să facă şi, cu răbdare, îl vor învăţa să le efectueze singur, ajutându-l, de fiecare dată, să depăşească dificultăţile şi să-şi recapete încrederea în sine, pusă la grea încercare de aceste experienţe noi. Astfel, nasturii sunt duşmani redutabili care încearcă neîncetat să scape din degetele care vor să-i vâre în butoniere; mânecile au un talent formidabil de a se băga, şi una şi alta, pe braţul "greşit" etc. Sunt tot atâtea experienţe care îl supun pe copil la umilinţe dureroase, de o importanţă şi gravitate pe care majoritatea adulţilor o ignoră.
   Totuşi, în această etapă, mulţi copii - şi constatăm acest fapt în cadrul consultaţiilor - capătă certitudinea că sunt "neîndemânatici", ba chiar "buni de nimic" şi pot rămâne toată viaţa cu acest sentiment de "infirmitate".
   Aşadar, copilul are nevoie ca părinţii lui să fie atenţi, mai mult ca niciodată, la ceea ce i se întâmplă; să-i explice eşecurile, să-l consoleze, să-l ajute cu tandreţe pentru a putea apoi să dea o dimensiune ludică luptei înverşunate pe care o poartă împotriva ostilităţii lucrurilor.

   "învăţăturile busolă"

   Copilul îşi poate păstra încrederea în sine doar dacă înţelege clar cauzele dificultăţilor sale ("Treaba asta n-a mers pentru că..."). Şi poate reuşi dacă îi sunt oferite repere precise.
   De fapt, în ceea ce priveşte "acţiunea", copilul are nevoie să primească unele explicaţii esenţiale. E necesar ca el să înţeleagă:
    Că există, pentru fiecare acţiune, o informaţie tehnică pe care trebuie să o ştie: cutare obiect este greu şi nu poate fi purtat decât cu ambele mâini; dacă este ridicat altfel, el se răstoarnă. Că un altul este situat pe o etajeră prea înaltă pentru a se putea ajunge la el fără ajutorul unui taburet etc.
    Că fiind vorba despre aceste cunoştinţe tehnice, el şi adultul se află în aceeaşi situaţie. Dacă vrea să reuşească, adultul trebuie să respecte şi el anumite reguli. Dacă va sări pentru a apuca obiectul de pe etajeră (în loc să se urce pe un taburet), va eşua, la fel ca cel mic.
    Că nici adultul nu cunoştea aceste lucruri când s-a născut. La fel ca el, a trebuit să le înveţe şi să treacă printr-o ucenicie îndelungată şi chinuitoare care a inclus, ca şi a lui, eşecuri repetate.
   In concluzie, copilul are nevoie să primească un mesaj care ar putea fi rezumat astfel: pentru fiecare acţiune există un "mod bun" prin care poate fi înfăptuită. Nimeni nu-l cunoaşte...

pag. 188-189

   ...este capabil de-acum să se recunoască, în imaginea reflectată de acest obiect, ca fiind băiat sau fată - dar, mai ales, de "reflecţie", înţeleasă în sensul de actul "reflectării". Pentru că, în această etapă, copilul trebuie să efectueze cu succes, cu ajutorul părinţilor, trei operaţiuni esenţiale:
    Să dobândească o conştiinţă clară în privinţa identităţii sale sexuale, adică să ajungă să se recunoască şi să se gândească la sine în mod conştient ca "băiat-viitor bărbat" sau ca "fată-viitoare femeie".
    Să îşi însuşească sexualitatea, să devină conştient că aceasta îi aparţine, că are control asupra ei şi, în consecinţă, că îşi asumă responsabilitatea în această privinţă.
    Să integreze dimensiunea ei socială sau, altfel spus, să interiorizeze regulile pe care le implică această sexualitate într-o societate civilizată: respectarea celuilalt şi a dorinţei lui, a interdicţiei incestului etc.
   Aşadar, etapa oedipiană îi impune copilului să-şi modifice în profunzime coordonatele despre sine, pentru că îl obligă să ia act de fiinţa sa socială. Din acest moment, copilul nu se mai poate mulţumi să aibă drept repere ale identităţii lui sexuale doar reperele familiale: "Sunt băieţelul (fetiţa) lui tata şi al (a) mamei", ci trebuie să realizeze că, în ochii lumii, el este pentru totdeauna "un băiat" sau "o fată".
   De fapt, etapa oedipiană are un rol cheie în procesul de formare al oricărui copil, pentru că îi transformă universul. Ea îl obligă să treacă de la lumea în două dimensiuni (el - părinţii lui) în care trăia până atunci, la o lume în trei dimensiuni (el - părinţii lui - restul lumii).
   Acest spaţiu nou în care trebuie să se situeze nu îi este întru totul străin. Copilul a început deja, cu ceva timp în urmă, să îl sesizeze. Perceperea lui s-a produs în două faze: prima, în momentul în care a descoperit, graţie "castrării anale", legile sociale; a doua, atunci când, informat fiind de părinţi în privinţa sexualităţii (în perioada "castrării primare"), a aflat de existenţa interdicţiilor referitoare la relaţiile sexuale în cadrul familiei şi, în general, de cele dintre adulţi şi copii. Aceste descoperiri au avut însă loc într-un stadiu anterior al dezvoltării lui. Ele au apărut în viaţa copilului atunci când atracţia lui sexuală faţă de părinţi, deşi prezentă, era departe de a avea aceeaşi forţă ca acum. Şi, mai ales, în momentul în care nu era conştient de sexualitatea lui.
   De acum înainte însă, copilul este conştient şi poate aborda "pe deplin echipat", şi anume cu corpul, cu dorinţele şi cu sexualitatea lui, lumea oamenilor civilizaţi şi sociabili, să se înscrie în ea definitiv, ocupându-şi locul de persoană cu un gen sexual bine definit.

   Cum se petrec lucrurile în mod concret?

   Francoise Dolto nu explică dintr-odată acest proces. Mai întâi, ea are grijă să reamintească, afirmând că debutul etapei oedipiene are loc pe la 3 ani, cum trebuie să fie un copil de această vârstă - din punct de vedere al dezvoltării sale - pentru ca intrarea în etapa respectivă să fie posibilă:
   "Când vorbim despre un copil de trei ani", spune ea, "presupunem că el şi-a însuşit deja limba maternă; că se recunoaşte ca fiind fată sau băiat; ştie să mănânce singur ce mănâncă toată lumea şi se duce singur la toaletă; s-a adaptat spaţiului familial, cunoaşte adresa unde locuieşte şi se orientează în împrejurimi. E îndemânatic şi are un mers vioi. Un copil de trei ani ştie cum îl cheamă pe el şi cum îi cheamă pe părinţii lui.

pag. 262-263

   A putea iubi "afară"

   Faptul că îşi ştie părinţii îndrăgostiţi unul de altul îl constrânge pe copil să îşi abandoneze planurile incestuoase. El trebuie să renunţe la a-i seduce şi să ia în considerare ideea de a iubi "în exterior", în afara familiei. Cerinţă nouă care îl obligă la o importantă reorganizare interioară. Pentru că trebuie să îşi modifice "capacitatea de a iubi" ca să poată ţese legături atât în familie, cât şi în afara ei. Din unică, aşa cum era înainte, această capacitate devine astfel, după etapa oedipiană, dublă. Ea se divizează în două direcţii.
   Prima dintre aceste "direcţii" este aceea a iubirii caste, a afecţiunii. Ea se adresează părinţilor, fraţilor şi surorilor, membrilor familiei, adică persoanelor pe care copilul continuă să le îndrăgească, fiind totodată conştient că nu va putea avea niciodată cu ele relaţii sexuale.
   A doua "direcţie" este aceea a iubirii sexualizate, despre care copilul ştie acum că e permisă cu toate persoanele - aparţinând generaţiei lui - din afara familiei.
   Această divizare a dragostei este fundamentală pentru copil. Pentru că îi oferă posibilitatea să ţeasă fără teamă legături în categoria lui de vârstă; să aibă "prieteni", "prietene", "iubiţi", "iubite", printre cei de-o seamă cu el.
   Şi, în acelaşi timp, să trăiască în tihnă cu părinţii, cu fraţii şi surorile lui; să aibă cu aceştia relaţii armonioase.
   într-adevăr, înţelegerea şi acceptarea interdicţiei incestului îi permit copilului să evite neîncetatele ciondăneli, sâcâieli şi certuri cu părinţii, fraţii şi surorile, care servesc adeseori drept supapă şi mască pentru relaţiile profund incestuoase ("Te caut, te îmbrâncesc, te înjur etc. Altfel spus, îmi petrec viaţa - fără să ştiu - atacându-te... prin gesturi şi cuvinte interpuse."). Şi ele îi permit, de asemenea, să scape de angoasa şi de culpabilitatea pe care i le-ar putea provoca atracţia sexuală resimţită faţă de unul sau altul dintre membrii familiei (şi de gelozia inerentă acestui gen de atracţie). Sau de cele care s-ar naşte la gândul de a-i "abandona", pentru a se ataşa de alte persoane din afară...
   După "castrarea genitală oedipiană" (dacă totul decurge cum trebuie), lucrurile au devenit foarte clare pentru copil: dragostea sexualizată este interzisă în familie. Dar ea este permisă în afara acesteia (şi chiar recomandată).
   Aşadar, porţile vieţii îi sunt larg şi definitiv deschise. Copilul se poate îndrepta, fără teamă, către viitor.

   O altă viziune asupra calităţii de părinte

   De-acum, această perspectivă pe care i-o deschide finalul etapei oedipiene îi ocupă copilului toate gândurile. El se proiectează în timp şi, mai cu seamă, începe să îşi reprezinte viitorul altfel decât o făcea până acum.
   Dar mai ales, copilul e pus în situaţia de a-şi modifica în profunzime concepţia despre rolul de părinte pe care el însuşi va trebui să şi-l asume cândva.
   Modificare inevitabilă, pentru că părerea copilului în privinţa acestui rol se bazează întotdeauna pe felul în care percepe el cuplul. Percepţie care, aşa cum am văzut, se schimbă în mod considerabil odată cu etapa oedipiană.

   Parentalitatea înainte de etapa oedipiană

   înainte de etapa oedipiană, copilul ştie că are doi "părinţi" şi întreţine cu fiecare dintre ei relaţii ce evoluează de-a lungul timpului. Am văzut însă că el nu cunoaşte adevărata semnificaţie a termenului "părinte" şi că ignoră motivele pentru care tatăl şi mama lui sunt împreună. Prin urmare, dacă ar fi să schiţăm relaţia pe care o are copilul cu părinţii săi în această fază preoedipiană, am putea s-o reprezentăm prin două linii:...

  • cartea a apărut în aprilie 2016 la editura Philobia
  • traducător: Cristina Livia Vasilescu
  • cartea cuprinde 344 pagini în format 13x20cm şi o greutate de 0.295 kg
  • ISBN: 978-606-8560-51-9
  • cartea a fost vizualizată de 547 ori începând cu data de 06.05.2011
Nu sunt păreri

Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi din acelaşi domeniu cu "Etapele construcţiei copilului şi rolul părinţilor"
(psihologie > educaţie)
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare vineri, 20 octombrie 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar