Libraria Eu Sunt - libraria sufletului
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » Familia ca pacient miercuri, 18 octombrie 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

Familia ca pacient

terapia conflictelor în cuplu şi familie
de Horst-Eberhard Richter
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
Familia ca pacient Imaginea mare preţ Eu Sunt: 32,00 lei

preţ listă: 35,00 lei

reducere:
3,00 lei (8,57%)

  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea Familia ca pacient

Când se recomandă o terapie de familie? Pentru cine poate fi realmente de ajutor şi sub ce forme? Ce înseamnă că o întreagă familie este disfuncţională? Pe baza unor sugestive studii de caz şi a unor reconfigurări teoretice, Horst-Eberhard Richter prezintă oportunităţile, dar şi limitele terapiei de familie, plecând de la descrierea "nevrozelor familiale" ce se exprimă prin mariaje nefericite, relaţii domestice chinuitoare sau eşecul şcolar al copiilor.
Cartea oferă sfaturi utile privind adaptarea eficientă a cadrului şi tehnicilor la travaliul cu familia-pacient, paralele între tulburările individuale şi cele familiale (sunt descrise, de exemplu, familii "isterice", "paranoide" sau "anxioase") şi soluţii pentru mai buna înţelegere a relaţiilor dintr-o familie marcată adesea de codependenţe, culpabilizări, abuzuri şi lipsă de comunicare. Punctul focal al terapiei de familie constă în vindecarea simptomelor pacientului (adult sau copil) plecând de la un tratament al întregii familii, pe baza conştientizării relaţiilor intepersonale secrete care perturbă liniştea căminului.
Mulţumiri ... 7

1. Psihoterapie şi realitate socială ... 11
2. Câteva reflecţii asupra problemelor familiei într-o societate în schimbare ... 33
3. Despre teoria psihanalitică a conflictelor familiale ... 51
4. Structura nevrozelor familiale, a nevrozelor de simptom şi a nevrozelor de caracter ... 66
5. Exemple de nevroze familiale de simptom ... 73
Studiu de caz: "Când erai depresiv îmi plăceai mai mult" ... 75
Studiu de caz: Impotenţa alternează cu frigiditatea ... 78
Studiu de caz: Copilul creşte, mama se îmbolnăveşte ... 80

Tipuri de nevroze familiale de caracter ... 83
6. Familia cu nevroză de angoasă Cuvânt-cheie: "sanatoriu" ... 85
Studiu de caz: Iepuraş în vizuină în trei ... 92
7. Familia paranoidă Cuvânt-cheie: "fortăreaţă" ... 105
Studiu de caz: O să le arătăm noi lor! ... 109
Studiu de caz: Cine vrea să extermine sexul ... 113
Studiu de caz: Dans în jurul îngerului bolnav ... 117
8. Familia isterică Cuvânt-cheie: "teatru" ... 125
Studiu de caz: Strălucirea şi decăderea unei trupe de teatru ... 128
Studiu de caz: Pe cei din întuneric nu îi vezi ... 134
9. Psihoterapie şi consiliere de familie dezvoltare, sarcini, cadru ... 139
10. Ce familie este potrivită pentru psihoterapia de familie? ... 154
11. Ce psihoterapeut este potrivit pentru psihoterapia de familie? ... 173

Exemple de terapie de familie ... 185
12. Război şi pace într-o familie de muncitori ... 187
13. O fiică de 30 de ani se maturizează ... 199
14. Soţii se duelează cu armele simptomelor ... 225
15. O "consiliere simplă": o oaie neagră este acceptată ... 238
16. Unde poate eşua psihoterapia de familie ... 253
17. Psihanaliză şi psihoterapie de familie rude legitime? ... 263

Bibliografie ... 273
Note ... 279

pag. 28-29

   Poate că ar fi putut să aleagă o formă de rezistenţă mai puţin provocatoare şi astfel să se protejeze de mamă într-un mod mai puţin periculos, cam aşa cum face tatăl. Toate aceste alternative ar fi totuşi mai proaste decât încercarea psihoterapeutului de a se adresa direct mamei, în scopul de a o determina să depună eforturi răbdătoare şi foarte dificile pentru a renunţa la presiunea pe care o exercită asupra restului familiei. Şi tatăl ar trebui convins să nu se mai eschiveze de la o discutare deschisă a problemelor familiale. Dacă analistul evită îndeplinirea acestei sarcini terapeutice cu toată familia, el va apărea în ochii copilului drept un laş corupt care se lasă la fel de manipulat ca şi tatăl, în ciuda înţelegerii psihologice mai bune a fenomenului. Şi el ar spori astfel, în loc să diminueze, dificultăţile fetiţei de a-şi rezolva conflictul de dependenţă.
   Un alt exemplu: aproape zilnic vin la psihoterapeut părinţi cu copii şi adolescenţi, pentru a le îmbunătăţi rezultatele şcolare. Foarte frecvent, astfel de tulburări de învăţare exprimă conflicte care iniţial nu au avut nimic în comun cu învăţarea. De pildă, prin rezultatele slabe la învăţătură, un copil se răzbună pe părinţii săi care îi refuză cele mai multe dorinţe, dar vor să-şi compenseze ambiţiile nesatisfăcute prin succesele lui şcolare. "Lenea" copilului este ultima sa posibilitate de a ieşi din rolul impus şi de a-şi păstra un rest de libertate. De fapt, tocmai în "tulburarea de performanţă" se află ascuns ultimul rest al sănătăţii lui psihice. Pentru că, aici, copilul acţionează conform Sinelui său propriu. În acest domeniu, nu a fost încă absorbit de rolul pe care părinţii săi egocentrici şi ambiţioşi vor să i-l impună. Cu toate acestea, există psihoterapeuţi care consideră rezultatele nesatisfăcătoare ale copilului automat drept o lipsă care are nevoie de terapie, aşa cum un mecanic evaluează defecţiunea unei maşini. Fără să se gândească dacă incapacitatea copilului de a performa nu este cumva un semn pentru a căuta în altă parte sursa tulburării, şi anume la părinţii lui.
   Desigur, aceasta nu înseamnă că psihoterapeutul ar trebui să îl încurajeze în atitudinea sa pe copilul care nu are performanţe din cauza unui protest inconştient. Pe termen lung, această formă a protestului îi dăunează mai mult copilului decât răul căruia el i se opune. Copilul va dezvolta spontan din nou un interes pentru a face ceva chiar dacă nu în domeniul dorit de părinţi imediat ce va putea considera o realizare ca fiind propria lui iniţiativă, şi nu o obligaţie care trebuie îndeplinită pentru realizarea intereselor egoiste ale părinţilor. De aceea, punctul principal de abordare a acestei terapii trebuie să fie mai întâi părinţii, care să fie făcuţi să înţeleagă cât de traumatice sunt cererile lor pentru copil. Aici, din nou, trebuie explorată posibilitatea ca părinţii să creadă că nu-şi pot menţine conştiinţa valorii proprii decât prin conformarea completă la un ideal foarte apreciat în mediul lor. Psihoterapeutul poate reduce anxietatea părinţilor în legătură cu acest lucru. Se întâmplă des ca ambiţia lor să servească doar ca o compensare a sentimentelor de insuficienţă şi vinovăţie. Dacă pot fi ajutaţi să îşi rezolve aceste sentimente, ei ar putea să limiteze presiunea pe care o exercită asupra copilului. Presiunea reală a normelor sociale în ceea ce priveşte performanţa, care acţionează în societatea noastră atât asupra părinţilor, cât şi asupra copilului, limitează eficienţa lucrului terapeutic în terapia individuală, aşa cum am discutat.
   În concluzie, putem fi de acord cu criticii moderni ai psihoterapiei în privinţa celor două excese ale psihoterapiei: în primul rând, asupra refugierii din faţa conflictelor sociale nerezolvate într-o introspecţie spiritualistă egocentrică, supraevaluată resentimentar,...

pag. 28-29

   Poate că ar fi putut să aleagă o formă de rezistenţă mai puţin provocatoare şi astfel să se protejeze de mamă într-un mod mai puţin periculos, cam aşa cum face tatăl. Toate aceste alternative ar fi totuşi mai proaste decât încercarea psihoterapeutului de a se adresa direct mamei, în scopul de a o determina să depună eforturi răbdătoare şi foarte dificile pentru a renunţa la presiunea pe care o exercită asupra restului familiei. Şi tatăl ar trebui convins să nu se mai eschiveze de la o discutare deschisă a problemelor familiale. Dacă analistul evită îndeplinirea acestei sarcini terapeutice cu toată familia, el va apărea în ochii copilului drept un laş corupt care se lasă la fel de manipulat ca şi tatăl, în ciuda înţelegerii psihologice mai bune a fenomenului. Şi el ar spori astfel, în loc să diminueze, dificultăţile fetiţei de a-şi rezolva conflictul de dependenţă.
   Un alt exemplu: aproape zilnic vin la psihoterapeut părinţi cu copii şi adolescenţi, pentru a le îmbunătăţi rezultatele şcolare. Foarte frecvent, astfel de tulburări de învăţare exprimă conflicte care iniţial nu au avut nimic în comun cu învăţarea. De pildă, prin rezultatele slabe la învăţătură, un copil se răzbună pe părinţii săi care îi refuză cele mai multe dorinţe, dar vor să-şi compenseze ambiţiile nesatisfăcute prin succesele lui şcolare. "Lenea" copilului este ultima sa posibilitate de a ieşi din rolul impus şi de a-şi păstra un rest de libertate. De fapt, tocmai în "tulburarea de performanţă" se află ascuns ultimul rest al sănătăţii lui psihice. Pentru că, aici, copilul acţionează conform Sinelui său propriu. În acest domeniu, nu a fost încă absorbit de rolul pe care părinţii săi egocentrici şi ambiţioşi vor să i-l impună. Cu toate acestea, există psihoterapeuţi care consideră rezultatele nesatisfăcătoare ale copilului automat drept o lipsă care are nevoie de terapie, aşa cum un mecanic evaluează defecţiunea unei maşini. Fără să se gândească dacă incapacitatea copilului de a performa nu este cumva un semn pentru a căuta în altă parte sursa tulburării, şi anume la părinţii lui.
   Desigur, aceasta nu înseamnă că psihoterapeutul ar trebui să îl încurajeze în atitudinea sa pe copilul care nu are performanţe din cauza unui protest inconştient. Pe termen lung, această formă a protestului îi dăunează mai mult copilului decât răul căruia el i se opune. Copilul va dezvolta spontan din nou un interes pentru a face ceva chiar dacă nu în domeniul dorit de părinţi imediat ce va putea considera o realizare ca fiind propria lui iniţiativă, şi nu o obligaţie care trebuie îndeplinită pentru realizarea intereselor egoiste ale părinţilor. De aceea, punctul principal de abordare a acestei terapii trebuie să fie mai întâi părinţii, care să fie făcuţi să înţeleagă cât de traumatice sunt cererile lor pentru copil. Aici, din nou, trebuie explorată posibilitatea ca părinţii să creadă că nu-şi pot menţine conştiinţa valorii proprii decât prin conformarea completă la un ideal foarte apreciat în mediul lor. Psihoterapeutul poate reduce anxietatea părinţilor în legătură cu acest lucru. Se întâmplă des ca ambiţia lor să servească doar ca o compensare a sentimentelor de insuficienţă şi vinovăţie. Dacă pot fi ajutaţi să îşi rezolve aceste sentimente, ei ar putea să limiteze presiunea pe care o exercită asupra copilului. Presiunea reală a normelor sociale în ceea ce priveşte performanţa, care acţionează în societatea noastră atât asupra părinţilor, cât şi asupra copilului, limitează eficienţa lucrului terapeutic în terapia individuală, aşa cum am discutat.
   În concluzie, putem fi de acord cu criticii moderni ai psihoterapiei în privinţa celor două excese ale psihoterapiei: în primul rând, asupra refugierii din faţa conflictelor sociale nerezolvate într-o introspecţie spiritualistă egocentrică, supraevaluată resentimentar,...

pag. 88-89

   Mulţi dintre aceşti pacienţi abia dacă pot întreprinde ceva singuri, din cauza anxietăţii de separare. Ei trebuie să aibă în permanenţă rudele prin preajmă. Însă ei nu se tem doar de toate întâmplările care presupun vreun risc, doar de posibilitatea unui accident sau de ceva asemănător. Pentru că ei sunt plini de aşteptări ale eşecului, insuficient reprimate. Şi astfel au tendinţa, într-un fel vizibil pedant, să evite orice întreprindere în cursul căreia li s-ar putea întâmpla ceva lor înşile sau rudelor lor. Mai mult decât atât: mulţi dintre aceşti suferinzi de nevroză cardiacă, respectiv bolnavi de anxietate, nu suportă nici măcar discuţiile, lecturile, filmele în care este vorba de vreo nenorocire pe care ei, în demoralizarea lor pesimistă, o şi aşteaptă să apară şi să persiste în viaţa lor începând din acel moment. Asta înseamnă că ei nu pot nici măcar urmări un film poliţist sau de aventuri la televizor fără să intre în panică. În ziare, sar peste ştirile despre accidente, catastrofe naturale, violenţe, confruntări armate etc. Şi, cel mai probabil, părăsesc încăperea atunci când se discută în jurul mesei, acasă sau la cunoscuţi, despre boli, moarte, accidente auto sau altfel de evenimente sumbre. Adică, aceşti oameni trebuie să se agaţe de iluzia că în jurul lor nu există decât pace, armonie, sănătate şi viaţă protejată. Ei au nevoie de imaginea unei lumi sănătoase şi adăpostite, ca de un bandaj, pentru a-şi putea proteja echilibrul sufletesc extrem de vulnerabil de excitaţiile angoasante. Ei trebuie să se forţeze puternic pentru a-şi menţine la un nivel scăzut pesimismul anxios care ameninţă permanent să le copleşească Eul. Toate precauţiile şi aranjamentele de evitare trebuie să ţină sub control, ca un zid înalt, angoasele de distrugere care, în faza acută a bolii, izbucnesc sub forma unor vulcani în sistemul vegetativ.
   Vedem frecvent cum rudele încearcă multă vreme să se apere împotriva tendinţelor intensive de agăţare ale unei persoane care suferă de puţin timp de nevroză cardiacă. Ele se revoltă în primul rând împotriva dorinţei pacientului a de împiedica cele mai diverse întreprinderi comune, prin tot felul de precauţii şi măsuri de siguranţă. Ei nu vor să se lase convinşi să urmărească la televizor doar emisiuni inofensive. Şi nu vor nici să li se spună să nu discute la masă despre altceva decât despre subiecte agreabile. Pe scurt, ei se apără împotriva îngrădirii propriului spaţiu de acţiune de către membrul bolnav al familiei. Însă, cu timpul, cedează deseori presiunilor pacientului. Reproşurile acestuia, conform cărora celorlalţi nu le pasă de sănătatea lui, le provoacă sentimente de vinovăţie şi îi înmoaie. Astfel, ei formează până la urmă, împreună cu membrul bolnav, un grup ocnofil simbiotic. Ei se agaţă unul de altul cât se poate de mult şi evită împreună confruntarea cu problemele tensionante şi neliniştitoare. Familia se configurează, pentru binele bolnavului, într-un soi de sanatoriu. Şi, într-adevăr, pacientul reacţionează deseori printr-o ameliorare cores-punzătoare a simptomelor după ce a reuşit să obţină o limitare radicală a excitaţiilor declanşatoare ale atacurilor sale de panică.
   Ca psihanalişti, putem recunoaşte faptul că boala individuală a pacientului este mascată de faptul că întreaga familie pune în act fobia acestuia. Familia se retrage în atmosfera protejată a lumii din sanatoriu. Nu mai vrea să audă şi să vadă lucruri rele, despre cruzime, nedreptate, pericole după acest motto se configurează o vita minima cvasilipsită de evenimente. Este vorba despre un anumit tip de îngrădire colectivă a Eului. Prin intermediul formaţiunilor şi evitărilor reacţionale fobice, are loc o retragere a întregii familii într-o formă de existenţă insular-narcisică, în care, ca într-un sanatoriu, nu este permis decât accesul câtorva impresii agreabile şi activităţi netensionate, filtrate după anumite standarde precise de igienă.

pag. 164-165

   Cel care încearcă acest lucru cu seriozitate şi o face cu ingeniozitate va reuşi deseori spre propria lui mirare să o atragă chiar şi pe cea mai dificilă rudă, pentru a coopera deschis în terapie. În acelaşi timp, terapeutul trebuie să înveţe să accepte şi faptul că, în alte cazuri, pot da greş chiar şi încercările susţinute şi bine gândite de a-l transforma pe cel care "tulbură pacea" familiei într-un partener cooperant.
   Am arătat deja că un criteriu de recomandare a terapiei de familie îl reprezintă faptul că un individ este legat de unu sau mai mulţi parteneri printr-o astfel de relaţie specifică de dependenţă, încât nu poate să îşi ia problemele asupra sa şi să le elaboreze singur într-o terapie individuală. Conceptul de "relaţie specifică de dependenţă" înseamnă că a apărut un fel de amprentă nevrotică. Aceasta indică faptul că individul respectiv nu numai că este dependent şi are nevoie de sprijin, ci şi că, pe baza unei astfel de dispoziţii, el s-a agăţat strâns de un anumit membru al familiei. Partenerul, aşadar, nu este uşor de înlocuit. Iar aceasta presupune de regulă premisa că partenerul ales în mod specific de către cel dependent a contribuit foarte mult, de partea sa, la menţinerea acestui tip de ataşament. Este posibil ca el să fi fost acela care să fi direcţionat către sine nevoia de agăţare a celorlalţi membri ai familiei şi acum o foloseşte în scopuri proprii. Acesta ar putea fi tiparul cazului descris mai devreme, în care nevoia nevrotică de sprijin a unuia dintre membrii familiei se întâlneşte cu tendinţa nevrotică activă de agăţare a unui alt membru al familiei. Iar, într-o astfel de comunitate simbiotică sau parazitară formată din "victimă" şi "exploatator", tocmai încercarea unei terapii izolate a "victimei" împotriva "exploatatorului" ei poate eşua cu uşurinţă, în timp ce terapia de familie, atunci când are loc, poate conduce către rezultate gratificante (vezi studiul de caz din capitolul 13).
   Uneori, o astfel de constelaţie familială este văzută doar din exterior ca atare. În familie se află un membru deosebit de nesigur pe el şi dependent. Însă nu s-a format nicio relaţie de dependenţă specifică sau reci-procă. Individul depinde de unu sau mai mulţi parteneri. Niciunul dintre aceştia, totuşi, nu a răspuns într-un mod nevrotic acestei oferte. Relaţia de dependenţă este aşadar doar unilateral configurată. Acest lucru poate fi explicat mai bine prin intermediul unui caz concret:
   O tânără femeie suferă de o nevroză cardiacă cu atacuri de panică şi numeroase temeri specifice. Îi este frică să stea singură acasă sau să meargă singură la cumpărături. Din cauza anxietăţii sale, ea are foarte puţine pretenţii, singura preocupare fiind să îşi menţină soţul mereu bine dispus, astfel încât să se asigure de protecţia lui continuă. Însă soţul este foarte echilibrat şi nu are o "structură exploatatoare". Nu demonstrează nicio tendinţă de a o şantaja pe soţie din cauza slăbiciunii ei. Ea poate fi sigură de el, fără să fie nevoie să îi aducă ofrande masochiste speciale. Relaţia de dependenţă unilaterală şi nespecifică este dictată aşadar doar de boala ei individuală. Există doar aparenţa unei nevroze de cuplu. În realitate, tulburarea femeii nu ţine de un conflict de grup, ci, de data aceasta, problema de grup, respectiv agăţarea femeii de soţul ei, este un rezultat secundar al afecţiunii de care suferă. În această căsnicie nu a fost nici cel mai mic semn de modificare de caracter cauzată de nevroza de angoasă, aşa cum s-a întâmplat în cazul descris anterior.
   Aici nu este indicată o terapie de familie în sens strict. Lipsa de specificitate şi unilateralitatea ataşamentului de tip dependent al femeii indică posibilitatea ca ea să fie mult mai bine tratată în cadrul unei terapii individuale. În anxietatea ei, ea va transfera asupra relaţiei cu terapeutul o mare parte din nevoile ei de dependenţă, fără să...

pag. 254-255

   Cu toate acestea, în cazul unei metode terapeutice destul de invazive există mize prea mari, pentru a ne permite să o promovăm ca pe un domeniu indicat pentru dezvoltarea unor experimente necritice. De aceea, ni se pare util să amintim anumite dificultăţi care uneori sunt trecute cu vederea în momentul recomandării unei terapii de familie.
   Trebuie acordată o atenţie deosebită unui anumit tip de familie care pare să se ofere voluntar pentru acest demers mai mult decât alte tipuri de familii, mai ales că cine se aventurează în terapia cu astfel de familii întâlneşte foarte rapid piedici extrem de dificil de depăşit.
   Aceasta este o familie scindată în două părţi între care există tensiuni puternice. Ambele părţi vin la terapeut cu speranţa cel puţin aşa mărturisesc ele ca acesta să le ajute să rezolve o problemă comună. În mod spontan, ele nu comunică şi faptul că şi-au propus rezolvarea problemei tocmai prin forţarea terapeutului să eşueze în demersul său. Uneori, spre exemplu, este adus la terapie un copil care poartă urmele neglijării sau are unele simptome psihosomatice, iar părinţii lui, care l-au adus, se ceartă din cauza educaţiei sale. Sau doi soţi care se ceartă pentru că fiecare se simte prost tratat de către celălalt. Deseori ei au amândoi simptome nevrotice pentru care dau vina unul pe altul. La o primă vedere, se poate spune că o terapie de familie este foarte indicată aici. Întrucât una dintre condiţiile principale, amintite mai devreme, este cu certitudine îndeplinită: familia are o problemă comună. Iar membrii familiei, care iau parte la problemă, declară expres că doresc ajutor pentru depăşirea acestui conflict comun.
   Însă nu ne putem mărgini doar la această condiţie. Nu este suficient ca diferiţi membri ai familiei să caute un sprijin terapeutic explicit pentru rezolvarea unei probleme comune. Suplimentar, trebuie neapărat clarificat faptul dacă cei în cauză par pregătiţi şi capabili să susţină o procesare intensă a problemei respective împreună cu terapeutul.
   Care este situaţia acestei premise speciale în familia polarizată în care există tensiuni şi certuri? Cele două tabere pot promite că sunt suficient pregătite pentru cooperare? Să ne amintim de unele cazuri prezentate aici şi de faptul că un terapeut capabil reuşeşte, chiar şi în cazul unor dispute familiale grave, să-i motiveze pe toţi membrii familiei să ia parte în mod deschis la terapie. Însă această generalizare ar fi foarte periculoasă. Ca la orice familie luată în considerare pentru o eventuală terapie de familie, se recomandă la familia cu dispute permanente, şi în mod special la această familie, o investigare atentă a modului în care membrii şi-au rezolvat până acum problemele comune.
   Au reuşit să abordeze şi să rezolve probleme mai mari} pe o perioadă mai lungă de timp? Au fost capabili să reziste tensiunilor interne fără să se decompenseze masiv de fiecare dată? A dovedit familia capacitatea de a rezista în faţa loviturilor sorţii, cum ar fi boli grave, obstacole profesionale sau dificultăţi financiare? Şi, în primul rând: a existat o relaţie fundamentală de încredere, sub aparenţa nemulţumirilor şi certurilor?
   Se adaugă o întrebare specială importantă: cum a procedat în trecut această familie cu persoanele din exterior consilierii, arbitrii, medicii? Cum se discută în familie, de exemplu, despre terapeuţii, consilierii educaţionali sau, dacă este cazul, asistenţii sociali cu care familia a avut contact în trecut? Membrii familiei caută cu uşurinţă ajutorul extern sau se decid doar când este un caz special? Sunt înclinaţi să se lase pasiv în seama autorităţilor exterioare sau caută sugestii şi argumente pentru hotărâri pentru care sunt, în definitiv,...

  • cartea a apărut în octombrie 2016 la editura Trei, în cadrul colecţiei Psihologia pentru toţi
  • traducător: Raluca Hurduc
  • Titlu original: Patient Familie. Entstehung Struktur und Therapie von Konflikten in Ehe und Familie
  • cartea cuprinde 288 pagini în format 13x20cm şi o greutate de 0.250 kg
  • ISBN: 978-606-719-528-6
  • cartea a fost vizualizată de 437 ori începând cu data de 06.05.2011
Nu sunt păreri

Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi din acelaşi domeniu cu "Familia ca pacient"
(psihologie > psihoterapie)
derulare
Caracterul nevrotic
Caracterul nevrotic
(psihoterapie)
Sandwork expresiv
Sandwork expresiv
(dezvoltare personală, psihoterapie)
Psihoterapie jungiană
Psihoterapie jungiană
(psihoterapie)
Psihoterapia conştientizării - vindecarea profundă
Psihoterapia conştientizării - vindecarea profundă
(dezvoltare personală, psihoterapie)
Gânduri fără gânditor
Gânduri fără gânditor
(general, psihoterapie)
Homeopatie în psihoterapie
Homeopatie în psihoterapie
(psihoterapie, homeopatie)
Depăşirea de sine
Depăşirea de sine
(dezvoltare personală, psihoterapie)
Isteria
Isteria
(psihoterapie)
Mitul naşterii eroului
Mitul naşterii eroului
(psihoterapie)
Corpul îşi aminteşte
Corpul îşi aminteşte
(psihoterapie)
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare miercuri, 18 octombrie 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar