Fantasticele invenţii ale lui Nikola Tesla

   Capitolul 1
   Prima schiţă biografică (1891)

   În timp ce o mare parte a familiei europene s-a îndreptat spre vest în ultimele trei sau patru sute de ani, colonizând vastul continent american, o altă parte, mai mică, desfăşura o muncă de frontieră în Lumea Veche, protejând ariergarda împotriva "cumpliţilor turci" şi recuperând treptat pământurile de sub stăpânirea mahomedană. Vreme îndelungată, poporul slav - care după bătălia de la Kosovopjolje, în care turcii i-au învins pe sârbi, s-a retras între graniţele actuale ale Muntenegrului, Dalmaţiei, Herţegovinei şi Bosniei, şi "zona de graniţă" a Austriei - a ştiut, ca şi pionierii noştri din Vest, ce înseamnă să ai de-a face cu duşmani care îţi atacă în mod repetat graniţele; iar oamenii din aceste ţări, prin lupta lor înverşunată împotriva armatelor Semilunii, au dat dovadă de curaj şi înţelepciune, manifestând un patriotism şi o dorinţă de independenţă neîntrecute de nicio altă naţiune.
   În această interesantă regiune de frontieră şi din aceşti oameni viteji ai Estului s-a născut în anul 1857 Nikola Tesla. Faptul că este apreciat astăzi în America şi reprezintă unul dintre specialiştii noştri de frunte se datorează interesului extraordinar pe care această ţară îl acordă electricităţii şi aplicaţiilor ei pe scară largă.
   Tesla a văzut lumina zilei în Smiljan, Lika, unde tatăl lui era un preot de seamă al Bisericii Ortodoxe, biserică în care familia lui are şi astăzi reprezentanţi de cinste. Mama lui era cunoscută şi apreciată în tot ţinutul pentru priceperea şi originalitatea în lucrul de mână; fără îndoială, ea a fost cea care i-a transmis ingeniozitatea lui Nikola, deşi în cazul lui spiritul inventiv avea să se manifeste într-un alt domeniu, specific masculin.
   Băiatul a fost dat la învăţătură de timpuriu, iar când tatăl a fost transferat la Gospic, Nikola a petrecut patru ani în şcoala publică şi, mai târziu, trei ani la Şcoala Reală, cum era numită pe atunci. Năzbâtiile lui nu erau diferite de ale altor băieţi ageri la minte, deşi el le mai diversifica: odată a rămas închis într-o capelă izolată de munte, rar vizitată pentru slujbă; altă dată a căzut cu capul înainte într-o oală uriaşă plină cu lapte clocotit, lapte proaspăt muls de la turmele tatălui său. Un al treilea episod neobişnuit a fost legat de eforturile lui de a zbura când, încercând să se menţină în aer cu ajutorul unei umbrele vechi, a căzut foarte urât, după cum era de aşteptat, şi a zăcut la pat vreme de şase săptămâni.
   Cam în acea perioadă a început să se dezvolte pasiunea lui Tesla pentru aritmetică şi fizică. Avea o idee ciudată, de a rezolva totul cu cifra trei sau prin puterea cifrei trei. Curând a fost trimis la o mătuşă care locuia în localitatea Cartstatt din Croaţia, pentru a-şi termina studiile la Şcoala Reală Superioară. Acolo, băiatul simplu de la ţară a văzut pentru prima oară un motor cu aburi, iar plăcerea pe care a simţit-o avea să şi-o amintească toată viaţa. La Cartstatt a fost atât de silitor încât a terminat cei patru ani de studiu în doar trei ani, absolvind cursurile în anul 1873. întorcându-se acasă în timpul unei epidemii de holeră, s-a îmbolnăvit şi a suferit atât de serios din cauza sechelelor încât şi-a întrerupt studiile timp de doi ani. Insă nu a pierdut vremea, pentru că în această perioadă a devenit pasionat de experimente şi, pe cât i-au permis mijloacele şi timpul liber, şi-a dedi¬cat toată energia studiului şi cercetărilor în domeniul electricităţii. Până atunci, intenţia tatălui său era să-l facă preot, iar această idee atârna deasupra tânărului fizician ca o adevărată sabie a lui Damocles. In cele din urmă a câştigat bătălia în defavoarea destoinicului, dar încăpăţânatului său părinte, care i-a permis să plece la Gratz, în Austria. Acolo el dorea să-şi termine studiile la Şcoala Politehnică şi să se pregătească pentru a deveni profesor de matematică şi fizică. La Gratz, Tesla a văzut şi a testat pentru prima dată dinamul Gramme; a fost aşa de impresionat de refuzul de a folosi comutatoare şi perii la dinamuri încât s-a hotărât pe loc să remedieze aceste defecte ale maşinilor dinamoelectrice. În al doilea an de studii, a abandonat intenţia de a deveni profesor şi s-a dedicat studiului ingineriei. După trei ani de absenţă s-a întors acasă, pentru că tatăl lui era pe moarte; însă, pentru că hotărâse să se stabilească în Austria şi ştia cât de important e să ai cunoştinţe lingvistice, a plecat la Praga şi apoi la Budapesta ca să înveţe limbile de care considera că va avea nevoie. Până atunci nu conştientizase sacrificiile enorme pe care le făcuseră părinţii pentru ca el să poată învăţa, dar în această perioadă a început să simtă lipsa banilor şi să devină nemulţumit de împăratul Franz Iosef I. Exista o întârziere considerabilă între telegramele lui şi banii trimişi de acasă, iar când expresia matematică pentru valoarea întârzierii a luat forma cifrei opt culcate, adică banii au încetat cu totul să mai vină, Tesla a început să ducă un trai cu adevărat auster - gândea mult şi mânca puţin. Cu toate acestea nu a abandonat lupta şi s-a hotărât să continue studiile, bazându-se în totalitate...

   Întrucât apariţia căldurii şi luminii este cauzată în acest caz de impactul moleculelor sau atomilor de aer şi, poate, a încă ceva şi întrucât putem mări energia prin simpla mărire a tensiunii, am putea, chiar şi cu frecvenţele obţinute de la o maşină dinamoelectrică, să intensificăm acţiunea într-un asemenea grad încât să aducem borna la temperatura de topire. însă cu frecvenţe atât de mici, vom avea întotdeauna de-a face cu fenomene de natura curentului electric. Dacă apropii de fascicul un obiect conductor, se produce o mică scânteie; totuşi, chiar şi cu frecvenţele folosite astă-seară, tendinţa apariţiei scânteii nu este foarte mare. De exemplu, dacă ţin o sferă metalică la o oarecare distanţă deasupra bornei, veţi vedea cum tot spaţiul dintre bornă şi sferă este iluminat de fâşii de lumină fără să apară scânteie; iar cu frecvenţe mult mai mari, obţinute prin descărcarea disruptivă a condensatorului, dacă nu ar fi impulsurile bruşte, care apar în număr relativ mic, nu s-ar produce scânteie nici la distanţe foarte mici. Oricum, cu frecvenţe incomparabil mai mari, pentru care am putea găsi mijloace de a le produce eficient, şi dacă impulsurile electrice la frecvenţe atât de înalte pot fi transmise printr-un conductor, caracteristicile electrice ale descărcării corona vor dispărea complet - nu se va produce nicio scânteie, nu se va simţi niciun şoc; chiar şi aşa, vom avea de-a face tot cu un fenomen electric, dar într-o accepţiune mai largă şi modernă a cuvântului, în lucrarea mea la care m-am referit mai devreme, am evidenţiat proprietăţile neobişnuite ale fasciculului şi am descris metoda optimă prin care îl putem obţine, însă m-am gândit că merită să detaliez acest fenomen, întrucât este extrem de interesant.
   Când bobina este pusă în funcţiune cu ajutorul curenţilor de frecvenţă foarte înaltă, se pot produce efecte splendide ale descărcării corona, chiar dacă bobina are dimensiuni reduse. Experimentatorul le poate varia în diferite moduri şi, dacă nu obţine nimic altceva, cel puţin sunt plăcute privirii. Ceea ce este şi mai interesant este că pot fi produse şi cu o singură bornă, şi cu două - de fapt, deseori e mai bine cu o singură bornă.
   Însă, dintre toate fenomenele de descărcare observate, cele mai plăcute ochiului şi mai instructive sunt acelea care apar atunci când se foloseşte o bobină care este pusă în funcţiune prin descărcarea disruptivă a unui condensator. Puterea fasciculelor, abundenţa scânteilor, atunci când condiţiile sunt ajustate cu răbdare, sunt de cele mai multe ori uimitoare. Chiar şi cu o bobină foarte mică, dar care este izolată astfel încât să suporte o diferenţă de potenţial de câteva mii de volţi pe rotaţie, scânteile pot fi atât de abundente încât întreaga bobină pare cuprinsă de flăcări.

   Nu am reuşit să produc fenomenul cu o bobină de descărcare disruptivă, deşi cu o astfel de bobină poate fi produs orice alt fenomen, unele chiar mult mai bine decât dacă folosim bobine acţionate de un alternator.
   E posibil să se producă fasciculul prin impulsuri de o singură direcţie sau chiar printr-un potenţial constant, caz în care acesta ar continua să fie mai sensibil la influenţe magnetice.
   In cazul operării unei bobine de inducţie cu ajutorul unor curenţi care alternează rapid, înţelegem cu uimire şi pentru prima dată influenţa enormă a relaţiei dintre capacitate, autoinducţie şi frecvenţă asupra rezultatelor generale. Influenţa capacităţii este cea mai pronunţată, întrucât în aceste experimente, autoinducţia şi frecvenţa fiind mari, iar capacitatea critică fiind foarte mică, cea mai mică modificare a ei va produce o schimbare considerabilă. Experimentatorul poate să-şi pună corpul în contact cu bornele circuitului secundar al bobinei sau poate să ataşeze la una sau la ambele borne corpuri izolante mici, cum ar fi becuri, şi să producă astfel o creştere sau o scădere considerabilă de potenţial care să influenţeze fluxul curentului prin circuitul primar. In experimentul anterior, în care fasciculul apare la un fir ataşat la una dintre borne, iar firul vibrează atunci când experimentatorul îşi aduce corpul izolat electric în contact cu cealaltă bornă a bobinei, creşterea bruscă de potenţial a fost evidentă.
   Pot să vă arăt comportamentul bobinei în altă manieră, în care se observă un lucru interesant. Am aici un ventilator mic din foiţă de aluminiu, fixat de un ac şi reglat astfel încât să se rotească liber într-o piesă de metal înşurubată la una dintre bornele bobinei. Când bobina e pusă în funcţiune, moleculele de aer sunt atrase şi respinse în mod ritmic. întrucât forţa cu care sunt respinse este mai mare decât forţa cu care sunt atrase, rezultă că există o forţă de respingere exercitată pe suprafeţele ventilatorului. Dacă ventilatorul ar fi fost confecţionat dintr-o foiţă metalică, atunci forţa de respingere ar fi fost egală în părţile opuse şi nu s-ar fi produs niciun efect, însă, dacă una dintre suprafeţele opuse este ecranată sau dacă, la modul general, bombardamentul în această parte este diminuat într-un fel sau altul, rămâne forţa de respingere exercitată pe cealaltă suprafaţă şi ventilatorul începe să se rotească. Ecranarea se face cel mai bine prin fixarea pe una dintre părţile opuse ale ventilatorului a unor straturi izolatoare sau, dacă ventilatorul are forma obişnuită cu elice, prin fixarea pe o parte a lui a unei plăcuţe metalice cu izolaţie. în locul ecranului electrostatic se poate folosi o plăcuţă groasă din material izolator, fixată pe una dintre părţile ventilatorului.
   Pentru a vedea cum se comportă bobina, ventilatorul poate fi amplasat deasupra bornei, iar acesta se va roti când bobina este acţionată de curenţi de frecvenţă foarte înaltă. La un potenţial constant şi chiar la curenţi alternativi de frecvenţă foarte joasă, ventilatorul nu se va roti, din cauză că schimbul de aer este foarte lent şi, în consecinţă, bombardamentul va fi mai mic. în cazul folosirii unei roţi cu ştifturi, se întâmplă exact invers: ea se va roti cel mai bine când potenţialul este constant, iar efortul este mai mic cu cât frecvenţa este mai înaltă. E foarte uşor să reglăm condiţiile astfel încât potenţialul să nu aibă o valoare suficientă pentru a roti ventilatorul; însă dacă vom conecta cealaltă bornă a bobinei la un corp izolant, potenţialul creşte atât de mult încât este capabil să rotească ventilatorul; la fel de bine, putem să oprim rotaţia conectând la bornă un corp de o mărime diferită şi micşorând astfel potenţialul.
   In loc să folosim ventilatorul în acest experiment, putem folosi un radiometru "electric" pentru a obţine un efect similar. Insă, în acest caz, vom constata că paletele se rotesc numai în cazul unui grad de vidare ridicat sau la presiuni obişnuite; ele nu se vor roti la presiuni moderate, atunci când aerul are un grad ridicat de conductivitate. Această observaţie bizară am făcut-o împreună cu profesorul Crookes. Eu atribui rezultatul înaltei conductivităţi a aerului, ale cărui molecule nu acţionează atunci ca purtători independenţi de sarcină electrică, ci acţionează împreună, ca un singur corp conductor. în acest caz, dacă există o forţă de respingere a moleculelor de către palete, ea trebuie să fie foarte mică. Totuşi, e posibil ca rezultatul să se datoreze în parte faptului că cea mai mare parte a descărcării trece din firul de intrare prin gazul cu înaltă conductivitate, în loc să treacă de pe paletele conductoare.
   Dacă încercăm experimentul precedent folosind un radiometru electric, potenţialul nu trebuie să depăşească o anumită limită, altfel atracţia electrostatică dintre palete şi sticla becului poate fi atât de mare încât să oprească rotaţia.
   O proprietate neobişnuită a curenţilor alternativi de înaltă tensiune şi înaltă frecvenţă este că ne permit să facem multe experimente folosind un singur fir. Această proprietate este de mare interes din mai multe puncte de vedere.
   La un tip de motor de curent alternativ inventat de mine cu câţiva ani în urmă, am produs rotaţia prin inducerea unor curenţi secundari în masa sau în alte circuite ale motorului, cu ajutorul unui singur curent alternativ care trecea printr-un circuit al motorului; aceşti curenţi secundari,...

   Să presupunem că iluminatul în viitorul apropiat se va face cu un solid adus la incandescenţă prin electricitate. Nu credeţi este mai bine să folosim o pastilă mică decât un filament fragil? Din mai multe motive, putem concluziona că o pastilă este capabilă de mai multă economie, presupunând, fireşte, că dificultăţile legate de operarea unei astfel de lămpi sunt depăşite eficient. Pentru a aprinde însă o astfel de lampă avem nevoie de un potenţial înalt, iar pentru a obţine acest potenţial într-un mod economic trebuie să folosim frecvenţe înalte.
   Asemenea consideraţii se aplică şi mai mult în cazul producerii de lumină prin incandescenţa unui gaz sau prin fosforescenţă. In toate cazurile, avem nevoie de frecvenţe şi potenţiale înalte. Mă gândesc de multă vreme la aceste aspecte.
   In paranteză fie spus, prin folosirea unor frecvenţe înalte avem mai multe avantaje: facem o economie mai mare la producerea de lumină, avem posibilitatea să lucrăm cu un singur fir, putem să renunţăm la firul de intrare etc.
   întrebarea este: cât de departe putem merge cu frecvenţele? Conductorii obişnuiţi pierd rapid capacitatea de a transmite impulsuri electrice atunci când frecvenţa creşte foarte mult. Presupunând că mijloacele pentru producerea de impulsuri de frecvenţă foarte înaltă ajung la perfecţiune, toată lumea se va întreba cum facem să transmitem aceste impulsuri atunci când acest lucru devine necesar. La transmiterea acestor impulsuri prin conductori, trebuie să ne amintim că avem de-a face cu presiune şi flux, în sensul obişnuit al acestor termeni. Presupunând că presiunea ar creşte până la o valoare enormă, iar fluxul s-ar diminua în mod corespunzător, aceste impulsuri - simple variaţii ale presiunii - ar putea fi transmise fără probleme printr-un fir chiar dacă frecvenţa lor ar fi de sute de milioane pe secundă. Evident, ar fi imposibil să transmitem aceste impulsuri printr-un fir cufundat într-un mediu gazos, chiar dacă firul ar fi prevăzut cu o izolaţie excelentă şi foarte groasă, fiindcă cea mai mare parte din energie s-ar pierde în bombardamentul molecular şi în încălzirea care urmează. Capătul firului conectat la sursă s-ar încălzi, iar celălalt capăt ar primi doar o foarte mică parte din energia furnizată. Prin urmare, dacă ne hotărâm să folosim astfel de impulsuri electrice, este imperativ să găsim mijloace pentru a reduce cât mai mult disiparea.
   Primul gând care ne vine în minte este să folosim un fir cât mai subţire înconjurat de cea mai groasă izolaţie posibilă. Următorul gând este să folosim ecrane de protecţie electrostatică. Izolaţia firului poate fi acoperită cu...

   ...1946, oraşul folosea deja un colector puternic de energie cosmică, elementul component esenţial a tot ce înseamnă materie, conform teoriilor lui Marconi, multe dintre ele preluate de la Tesla.
   "în anul 1952", scrie Genovese, "noi am călătorit peste toate mările şi continentele într-o navă care se alimenta cu o energie continuă şi practic inepuizabilă. Aceasta atingea o viteză de 800000 de kilometri pe oră şi rezista la presiuni uriaşe, aproape de limita de rezistenţă a aliajelor din structura ei. Problema era cum să încetinim această viteză exact la momentul potrivit."
   Conform lui Genovese, oraşul este localizat pe fundul unui crater, este în mare parte subteran şi se gestionează independent. Vulcanul stins este acoperit cu o vegetaţie deasă, se află la sute de kilometri de orice drum şi este situat la 4000 de metri înălţime, într-un munte din jungla amazoniană.
   Autorul francez Charroux şi-a exprimat surprinderea şi neîncrederea faţă de afirmaţia că oraşul ar fi situat pe un munte acoperit de junglă, la o înălţime de 4000 de metri. Totuşi, partea de est a Anzilor Cordilieri are mulţi asemenea munţi, din Venezuela până în Bolivia, pe o distanţă de mii de kilometri. Multe astfel de oraşe, şi munţi, ar putea să existe în această regiune vastă, neexplorată şi tot timpul acoperită de nori.
   Oricum, existenţa unui oraş secret într-un crater din junglă era cea mai puţin surprinzătoare dintre afirmaţii. Genovese susţinea că efectuaseră zboruri pe Lună şi pe Marte cu "farfuriile zburătoare" construite de ei. El declara că odată ce tehnologia fusese cucerită, o călătorie pe Lună (câteva ore) sau pe Marte (câteva zile) era relativ simplu de realizat. Genovese nu spune nimic despre piramide sau despre ce au făcut ei pe Marte. Poate că au creat o bază marţiană într-una dintre străvechile piramide de nisip din Regiunea Cydonia.
   S-a semnalat observarea multor OZN-uri în America de Sud, în special deasupra junglei din Anzii de Est, din Bolivia până în Venezuela. Este oare posibil ca unele dintre aceste OZN-uri să fie nave antigravitaţionale din Ciudad Subterranean de los Andes?
   Surse credibile afirmă că un "Ultim Batalion" de soldaţi germani a scăpat cu un submarin, în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, refugiindu-se în Antarctica şi America de Sud. La fel de posibil e ca germanii să fi construit superoraşe, cu o tehnologie avansată, în junglele îndepărtate din America de Sud.
   Mai mulţi istorici militari - printre care colonelul Howard Buechner, autorul lucrărilor "Secrets of the Holy Lance - "Secretele săbiei sfinte" şi "Hitler's Ashes - Cenuşa lui Hitler" - susţin că, încă din timpul războiului, germanii creaseră baze în Queen Maud Land, în dreptul Africii de Sud.
   Mai târziu, submarinele germane, în unele rapoarte în număr de 100, au transportat importanţi oameni de ştiinţă, aviatori şi politicieni spre ultima fortăreaţă a Germaniei naziste. Două dintre aceste submarine s-au predat în Argentina, la trei luni după război. In 1947, Marina Militară a SUA a invadat Antarctica, în principal Queen Maud Land, sub comanda amiralului Byrd.
   Americanii au fost înfrânţi, iar câteva avioane cu reacţie de pe cele patru portavioane se spune că au fost doborâte de o navă discoidală. Marina s-a retras şi nu s-a mai întors până în 1957.
   Conform cărţii "Chronicle of Akakor - Cronica lui Akakor", un volum publicat iniţial în limba germană de jurnalistul Karl Brugger, un batalion german s-ar fi refugiat într-un oraş subteran situat la graniţa dintre Brazilia şi Peru. Brugger, un jurnalist german care locuia în Manaus, a fost asasinat în Ipanema, lângă Rio de Janeiro, în anul 1981. Călăuza lui, Tatunca Nara, avea să devină ghidul lui Jacques Cousteau pe cursul superior al Amazonului. De altfel, fotografii cu Tatunca Nara apar în broşura ilustrată a lui Cousteau intitulată "Călătoria lui Cousteau pe Amazon". (Pentru mai multe informaţii despre Tatunca Nara, Karl Brugger, Oraşele Subterane şi germani - a se vedea "Lost Cities & Ancient Mysteries of South America".)
   Chiar dacă povestea cu oraşele secrete din America de Sud care construiesc farfurii zburătoare şi se luptă cu puterile lumii din fortăreţele lor ascunse în junglă seamănă cu scenariul unui film cu James Bond, se pare că ea se sprijină pe fapte reale!
   Pe baza scenariului de mai sus, s-ar putea să nu fie cu totul fantastic dacă sugerăm, cum au făcut şi alţi autori, că Tesla a fost luat de o farfurie zburătoare la sfârşitul anilor 1930. Oricum, aceasta nu ar fi fost o farfurie zburătoare de pe o altă planetă, ci o navă a lui Marconi din oraşul secret situat în America de Sud.
   în cel mai fantezist scenariu de până acum, dar care poate foarte bine să fie adevărat, Tesla ar fi fost îndemnat să-şi însceneze moartea, la fel cum făcuseră Marconi şi mulţi alţi oameni de ştiinţă, după care a fost luat de o navă discoidală specială şi dus în superoraşul cu tehnologie avansată al lui Marconi. Departe de lume, de guvernele militare, de companiile petroliere şi de producătorii de armament şi avioane, Marconi şi Tesla, pe care toţi îi credeau morţi, şi-au continuat experimentele într-o atmosferă favorabilă progresului ştiinţific.