Libraria Eu Sunt - libraria sufletului
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » Fluturi - vol. 1+2 miercuri, 22 februarie 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

Fluturi - vol. 1+2


de Irina Binder
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
Fluturi  - vol. 1+2 Imaginea mare preţ Eu Sunt: 51,00 lei

preţ listă: 55,00 lei

reducere:
4,00 lei (7,27%)

  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea Fluturi - vol. 1+2

Se spune că, atunci când citeşti unele cărţi, nu poţi sau nu ştii cum să vezi şi să treci dincolo de coperţi, dincolo de aparenţe, dincolo de cuvinte. Unele cărţi sunt aşa, iar altele sunt altfel.
Sunt cărţi care te fac să pătrunzi cu paşi timizi şi mici, în lumea şi în sufletul celui care le-a scris. Iar cartea Fluturi este o invitaţie în universul unui suflet. Povestea începe oarecum timid, ca să continue cu paşi grăbiţi şi să sfârşească printr-o avalanşă, aparent haotică, a tot ceea ce înseamnă şi poate aduce iubirea în viaţa unui om: fluturii iubirii, fericire fără margini, lacrimi şi amărăciune, dezamăgire şi resemnare.
Citind cartea, descoperi magia fluturilor, care într-o singură zi se nasc, iubesc şi mor. Ei asistă la propria lor naştere şi îşi trăiesc viaţa, ca să asiste chiar şi la propria moarte. Au parte de iubiri stinghere care ofilesc şi visează pe flori străine, deseori nesărutate, făcându-le să vibreze a goluri neplânse, a doruri neînvinse. Fluturii iubirii ating pe oricine găsesc frumos. Ei surprind întreaga esenţă a lumii, în dorul dintre două bătăi de aripi. Se bucură alungând şi respirând doruri nebune, şoptind la fiecare deschidere de aripi, iubire.
Iubirea face ca, în timp, măştile oamenilor să cadă, pentru că prea puţini sunt cei care, odată dezveliţi de măşti, mai pot privi printre şi spre iluziile vinovate pe care le-au creat sau păstrat şi să topească lacrimi, prin sărutări fierbinţi, cu care să alunge toate umbrele vieţii.
Citind cartea Fluturi, te bucuri de un univers plin de emoţii şi te regăseşti în fiecare zbucium. Iar la finalul poveştii, te bucuri că Fluturi nu este doar o poveste, regăsind părţi din sufletul tău ascunse acolo, între pagini. La sfârşit, te bucuri, zâmbeşti şi mulţumeşti pentru tot: că ai cunoscut şi trăit iubirea cu toţi fluturii şi cu toate lacrimile ei, că ai avut parte de prietenii adevărate şi sincere, că ai crescut printre cei mai minunaţi şi delicaţi oameni, că te-ai pierdut ca să te regăseşti, pentru că toate au un rost şi pentru că nimic nu este întâmplător...
Cititorilor mei, cu multă dragoste! - Irina Binder
Cuprinsul cărţii nu este disponibil.

pag. (I)232-233

   ...terasei, ca într-o oglindă, cum Robert a întins mâna spre mine şi a făcut un gest în urma mea, ca şi cum m-ar fi mângâiat - gest care a exprimat foarte bine ceea ce simţea în momentul acela şi pe care, cu siguranţă, aveam să nu-l uit vreodată.
   Am plâns, până când am obosit. Matei dormea adânc, fără să aibă habar ce traumă trăia iubita lui. îmi era imposibil să adorm, de aceea am coborât pe terasa cabanei, sperând că voi putea sta singură să plâng, fără ca să mă vadă nimeni. Eram sigură că toată lumea dormea, aşa că speram la o oază de linişte. Nu am aprins lumina, ca să nu se vadă din camere şi, pe bâjbâite, m-am aşezat pe un fotoliu comod din ratan, aflat pe terasă. Era atât de întuneric afară, încât nu vedeam nimic altceva decât stelele şi cifrele din fosfor, ale ceasului meu. îmi aminteam că, în copilărie, mai stăteam noaptea, când nu puteam să dorm, pe terasa casei mele, într-un scaun balansoar şi cântam încet, privind cerul. Dintr-o dată, am simţit că nu eram singură pe terasă şi, deşi mă obişnuisem cu întunericul nu vedeam nimic. în stânga, lângă fotoliul meu, era o canapea, pe care Robert stătea întins. Deşi nu-l vedeam, mi-am dat seamă că era el, pentru că l-am simţit şi i-am simţit parfumul. Am stat cuminte, fără să spun nimic, iar Robert stătea şi el nemişcat şi tăcut. La un moment dat, am auzit că se mişca pe canapea şi, după câteva clipe, i-am simţit mâna pe mâna mea, pe care o ţineam pe marginea fotoliului. Robert a început să mă mângâie pe mână şi eu am început, involuntar, să-i răspund la mângâieri. Ne-am jucat aşa câteva minute, mângâindu-ne uşor pe mâini, însă acei fiori îmi ajungeau până în inimă. La un moment dat, mi-a luat palma şi a început să-mi deseneze cu degetul ceva şi, după vreo două încercări, am înţeles că el contura o inimă, într-adevăr, inima lui era în palma mea, iar eu abia acum realizam ce responsabilitate enormă aveam.
   Ştiam că trebuia să plec de acolo, de aceea m-am ridicat şi mi-am tras mâna din mâna lui. Am făcut câţiva paşi spre uşa cabanei, dar Robert a venit în urma mea şi m-a prins de umeri. îmi auzeam inima bătând şi îmi era foarte frică. M-a întors cu faţa spre el, iar eu m-am rezemat de tocul uşii. Nu îl vedeam, ci zăream doar conturul lui, în întuneric. Mă bucuram că el nu îmi putea vedea expresia feţei, care, cu siguranţă m-ar fi trădat foarte mult. A început să mă mângâie pe mâna pe care mi-o ţinea, iar cu cealaltă mână a început să mă mângâie pe faţă şi pe buze. Probabil că nici nu respiram şi aveam impresia că eram ţintuită în locul acela. îmi era ciudă pe slăbiciunile mele, dar şi el era în aceeaşi situaţie, pentru că tremura vizibil. M-a pupat pe frunte şi, când am întors obrazul şi l-am atins de obraz, am simţit că avea faţa udă. Atunci am înţeles că stătuse singur acolo în beznă, ca să plângă, încă de când plecasem eu în cameră.
   Aş fi vrut să plec, să mă mişc, dar nu puteam. Aveam impresia că trupul meu nu-mi mai aparţinea şi până şi mintea îmi era tul¬burată. Robert m-a pupat din nou pe frunte, apoi pe obraz, coborând către buze, abia atingându-mă. Nu mă mai puteam minţi că nu voiam mai mult, că nu voiam să mă sărute - nu aveam cum să mă mint în momentul acela, iar el cu siguranţă simţea asta. Am început să ne jucăm cu buzele, atingându-le uşor, conştienţi că nu aveam voie să ne sărutăm. Eram doar două umbre - şi, chiar dacă ne iubeam, umbrele sunt doar umbre...
   îmi doream enorm să-l îmbrăţişez, dar ştiam că nu trebuia să fac asta. Mi-am adunat gândurile şi puterile şi am reuşit să mă întorc cu spatele la el şi să fac doi paşi către intrare, conştientă că trebuia să fug de acolo. Dar, într-o fracţiune de secundă, Robert m-a prins cu putere de mână şi m-a întors brusc spre el. Imediat mi-a prins faţa între palme şi m-a sărutat. L-am îmbrăţişat şi i-am răspuns la acel sărut, la care cu siguranţă am visat amândoi, prea multă vreme. Plângeam amândoi şi ne sărutam strângându-ne în braţe, iar eu mă detaşasem total de raţiunea mea. Sărutările noastre erau diferite de sărutările lumeşti, pentru că nu aveau nicio legătură cu atracţia fizică, ci exprimau dragostea, în cel mai pur şi...

pag. (I)232-233

   ...terasei, ca într-o oglindă, cum Robert a întins mâna spre mine şi a făcut un gest în urma mea, ca şi cum m-ar fi mângâiat - gest care a exprimat foarte bine ceea ce simţea în momentul acela şi pe care, cu siguranţă, aveam să nu-l uit vreodată.
   Am plâns, până când am obosit. Matei dormea adânc, fără să aibă habar ce traumă trăia iubita lui. îmi era imposibil să adorm, de aceea am coborât pe terasa cabanei, sperând că voi putea sta singură să plâng, fără ca să mă vadă nimeni. Eram sigură că toată lumea dormea, aşa că speram la o oază de linişte. Nu am aprins lumina, ca să nu se vadă din camere şi, pe bâjbâite, m-am aşezat pe un fotoliu comod din ratan, aflat pe terasă. Era atât de întuneric afară, încât nu vedeam nimic altceva decât stelele şi cifrele din fosfor, ale ceasului meu. îmi aminteam că, în copilărie, mai stăteam noaptea, când nu puteam să dorm, pe terasa casei mele, într-un scaun balansoar şi cântam încet, privind cerul. Dintr-o dată, am simţit că nu eram singură pe terasă şi, deşi mă obişnuisem cu întunericul nu vedeam nimic. în stânga, lângă fotoliul meu, era o canapea, pe care Robert stătea întins. Deşi nu-l vedeam, mi-am dat seamă că era el, pentru că l-am simţit şi i-am simţit parfumul. Am stat cuminte, fără să spun nimic, iar Robert stătea şi el nemişcat şi tăcut. La un moment dat, am auzit că se mişca pe canapea şi, după câteva clipe, i-am simţit mâna pe mâna mea, pe care o ţineam pe marginea fotoliului. Robert a început să mă mângâie pe mână şi eu am început, involuntar, să-i răspund la mângâieri. Ne-am jucat aşa câteva minute, mângâindu-ne uşor pe mâini, însă acei fiori îmi ajungeau până în inimă. La un moment dat, mi-a luat palma şi a început să-mi deseneze cu degetul ceva şi, după vreo două încercări, am înţeles că el contura o inimă, într-adevăr, inima lui era în palma mea, iar eu abia acum realizam ce responsabilitate enormă aveam.
   Ştiam că trebuia să plec de acolo, de aceea m-am ridicat şi mi-am tras mâna din mâna lui. Am făcut câţiva paşi spre uşa cabanei, dar Robert a venit în urma mea şi m-a prins de umeri. îmi auzeam inima bătând şi îmi era foarte frică. M-a întors cu faţa spre el, iar eu m-am rezemat de tocul uşii. Nu îl vedeam, ci zăream doar conturul lui, în întuneric. Mă bucuram că el nu îmi putea vedea expresia feţei, care, cu siguranţă m-ar fi trădat foarte mult. A început să mă mângâie pe mâna pe care mi-o ţinea, iar cu cealaltă mână a început să mă mângâie pe faţă şi pe buze. Probabil că nici nu respiram şi aveam impresia că eram ţintuită în locul acela. îmi era ciudă pe slăbiciunile mele, dar şi el era în aceeaşi situaţie, pentru că tremura vizibil. M-a pupat pe frunte şi, când am întors obrazul şi l-am atins de obraz, am simţit că avea faţa udă. Atunci am înţeles că stătuse singur acolo în beznă, ca să plângă, încă de când plecasem eu în cameră.
   Aş fi vrut să plec, să mă mişc, dar nu puteam. Aveam impresia că trupul meu nu-mi mai aparţinea şi până şi mintea îmi era tul¬burată. Robert m-a pupat din nou pe frunte, apoi pe obraz, coborând către buze, abia atingându-mă. Nu mă mai puteam minţi că nu voiam mai mult, că nu voiam să mă sărute - nu aveam cum să mă mint în momentul acela, iar el cu siguranţă simţea asta. Am început să ne jucăm cu buzele, atingându-le uşor, conştienţi că nu aveam voie să ne sărutăm. Eram doar două umbre - şi, chiar dacă ne iubeam, umbrele sunt doar umbre...
   îmi doream enorm să-l îmbrăţişez, dar ştiam că nu trebuia să fac asta. Mi-am adunat gândurile şi puterile şi am reuşit să mă întorc cu spatele la el şi să fac doi paşi către intrare, conştientă că trebuia să fug de acolo. Dar, într-o fracţiune de secundă, Robert m-a prins cu putere de mână şi m-a întors brusc spre el. Imediat mi-a prins faţa între palme şi m-a sărutat. L-am îmbrăţişat şi i-am răspuns la acel sărut, la care cu siguranţă am visat amândoi, prea multă vreme. Plângeam amândoi şi ne sărutam strângându-ne în braţe, iar eu mă detaşasem total de raţiunea mea. Sărutările noastre erau diferite de sărutările lumeşti, pentru că nu aveau nicio legătură cu atracţia fizică, ci exprimau dragostea, în cel mai pur şi...

pag. (I)5-6

   Cine sunt?

   Chiar aşa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toţi oamenii... un om cu calităţi şi cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte măreţe, dar totodată ar trebui să se simtă ruşinat de anumite fapte care nu-i fac cinste... Un om cu greşeli omeneşti, cu experienţe de viaţă frumoase, dar şi urâte, un om cu frământări interioare şi cu temeri, un om care a fost foarte fericit, dar şi cumplit de nefericit, un om care s-a prăbuşit şi s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată. Un om care a crezut orbeşte în oameni, în fericire şi în iubire şi care a cunoscut gustul amar al eşecurilor şi al dezamăgirilor...
   Sunt un om care a avut şi căderi, care a minţit, care a trădat, care a vorbit de rău, care a judecat fără să cunoască, dar care, într-un final conştient şi dezgustat de toate decăderile lui, le-a regretat şi s-a străduit să evolueze spre bine...
   Sunt un om care a înţeles, într-un târziu, că viaţa nu trebuie să fie perfectă, pentru a fi fericit - şi că fericirea nu este condiţionată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber şi de a avea iubire... Un om care s-a trezit adeseori în rutină şi amorţit, care a rătăcit pe drumuri incerte şi care a făcut alegeri proaste...
   Sunt un om care a înţeles că iubirea nu oferă garanţii, că ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac îşi ia zborul şi că, oricât de mult am iubi şi oricât de mult ne-am dărui, oa¬menii ne pot abandona, ca şi cum nu am însemnat nimic pentru ei.
   Sunt un om care a cunoscut binele şi răul, care a ales raţional, dar şi iraţional, un om care, atunci când priveşte în urmă, are multe regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite...
   Sunt un om simplu, un om visător, un om cald, căruia nu-i este ruşine să îşi strige iubirea în gura mare, care îşi recunoaşte greşelile şi înfrângerile, cu demnitate şi curaj, un om care nu se teme de judecăţile lumii.
   Sunt un om care iubeşte oamenii, care le înţelege rătăcirile şi care nu uită că a avut propriile rătăciri... Un om care respectă alegerile celorlalţi, oricâtă durere i-ar aduce şi care nu judecă oamenii după prejudecăţi proprii...
   Sunt doar un om care a uitat, de multe ori, cine este şi cine vrea să devină, dar pe care iubirea l-a făcut să regăsească mereu, drumul către sine.
   Sunt un om care iartă fără a aştepta să i se ceară iertare, care acordă încă o şansă şi încă una, crezând în reabilitare; un om capabil să uite orice rău, dacă i se oferă puţină iubire...
   Sunt un om care se îndrăgosteşte nebuneşte şi fulgerător, care nu-i uită şi nu-i urăşte pe aceia pe care i-a iubit cândva... Sunt un om imprevizibil de multe ori, un om care a spus „pleacă!", atunci când ar fi vrut să spună „rămâi!", un om care a plecat, atunci când ar fi vrut să rămână, un om care ar fi vrut să plece, atunci când a rămas...
   Sunt un om cu care se poate vorbi despre orice, un om care a învăţat să asculte şi să înţeleagă dincolo de cuvinte şi să vadă dincolo de un chip şi de măşti...
   Sunt un om care se teme de singurătate, care nu se bucură de nimic, dacă nu împarte cu alţii, un om care nu poate trăi doar pentru el... Sunt un om care va avea întotdeauna timp pentru oameni, o vorbă bună, o mângâiere, un zâmbet, o lacrimă şi o inimă primitoare...
   Sunt doar un om... iubit, urât, aprobat, dezaprobat, acceptat, respins, înţeles, neînţeles, admirat, judecat... sunt doar un simplu om, care are nevoie de pace interioară, de echilibru, de locul lui sub soare, de steaua lui pe Cer, de vise... un om care vrea să iubească şi să fie iubit.

pag. (I)99-100

   Afirmaţia lui a fost mai mult decât puteam suporta. Mă străduiam să nu-mi arăt emoţiile, în timp ce el privea când spre mine, când undeva departe, în zare. îmi aminteam de seara în care i-am vorbit despre fluturii iubirii şi ştiam că acum se referea la ei şi nicidecum la fluturii de pe rochia mea. Oricât aş fi vrut să gândesc raţional şi să-mi impun să cred că remarca lui nu era reală, nu reuşeam, pentru că tonul pe care mi-a spus-o şi privirea pătrunzătoare şi plină de iubire arătau sinceritatea sentimentelor lui.
   Am făcut doi paşi către el, dându-i de înţeles că îmi doream să cobor de pe acel postament din piatră, iar el m-a prins de talie şi m-a ridicat uşor. M-a lăsat jos extrem de aproape de el, dar nu şi-a luat mâinile de pe mijlocul meu. Niciunul dintre noi nu se mişca şi probabil că nici nu respiram. Era un moment ciudat şi tensionat, în care nu puteam reacţiona nicicum. Simţeam că nu mai eram stăpână pe emoţiile mele şi aveam impresia că timpul s-a oprit în loc. I-am întins mâinile, iar el mi-a strâns palmele într-ale lui. Tremuram amândoi. Involuntar am închis ochii - probabil, de teamă că privirea mi-ar putea trăda gândurile. L-am simţit sprijinindu-şi fruntea de a mea şi am deschis de îndată ochii, realizând că acea scenă era prea neobişnuită şi nepotrivită.
   - Mergem?, am întrebat încet, retrăgându-mi mâinile pe care el nu mi le elibera. M-a luat de mână şi am coborât scările care duceau către curtea interioară a castelului. Păşeam cu teamă că mă voi prăbuşi, din cauza că nu mai eram stăpână pe picioarele mele. înainte să ieşim în curtea interioară, s-a oprit o clipă şi a oftat, ca şi cum, fără acel oftat, nu ar fi avut forţă să meargă mai departe. Mă ţinea strâns de mână şi mergea repede, iar eu îl urmam aproape alergând.
   - Ţi-am adus prinţesa, i-a spus lui Matei.
   - Era să mi-o fure vreun zmeu rău, acolo sus?, a întrebat Matei, strângându-mă în braţe, cu o atitudine protectoare.
   Ştiam că aveam să nu uit niciodată vizita la acel castel de vis, care mi-a oferit un fragment mic de basm.
   Oricât îmi impuneam, nu reuşeam să-mi scot din minte cele două episoade în care Robert mi-a mărturisit iubirea. Câteva zile i-am urmărit discret reacţiile şi mi s-a părut că era abătut şi trist. Mă întrebam dacă nu cumva greşisem cu ceva faţă de el şi, dacă nu cumva, prin atitudinea mea caldă şi prietenoasă îi transmisesem mesaje greşite. Dar realizam că mă purtasem ireproşabil. Mă purtasem corect şi îl tratam exact aşa cum se cuvenea, ţinând cont de relaţia pe care o aveam.
   - Vreau să vorbesc ceva cu tine, i-am spus într-o seară după cină, când am rămas singuri în bucătărie.
   - Te ascult.
   - Nu aici. în camera mea, mai târziu.
   - Ok.
   îmi doream să aflu dacă se simţea bine şi de ce era atât de abătut. Nu mă mai puteam preface că nu vedeam că, în ultimul timp, nu era în apele lui - cu atât mai mult cu cât toţi cei din casă sesizaseră schimbări în atitudinea lui. Faptul că îl ignoram ar fi putut trezi suspiciuni asupra mea, pentru că eu mă interesam de toţi cei din casă, acordând mare atenţie stării lor de spirit.
   - Se poate?, m-a întrebat Robert, deschizând uşa puţin.
   - Sigur, intră!
   - Ce voiai să vorbim?
   - Ia un loc.
   - Prefer să stau aici. Stătea rezemat de uşă şi mă privea într-un fel ciudat, care mă făcea să mă simt inconfortabil. Aveam impresia că vedea adânc în sufletul meu şi că îmi putea citi gândurile, îmi era greu să-i înfrunt privirea, de aceea m-am întors cu scaunul către oglindă şi am început să-mi desfac coada împletită.
   - Voiam să te întreb dacă eşti ok. Mi s-a părut zilele acestea că eşti altfel...
   - Sunt ok.
   - Eşti sigur?

pag. (II)109-110

   ...multitudinea de gânduri incoerente, care îmi treceau prin minte. Probabil că aveam nevoie de mai mult decât de un prieten jurnal, probabil că aveam nevoie de cineva care să mă asculte cu adevărat şi care să-mi aline durerea, cu cuvinte calde şi cu mângâieri. Mi-am amintit de anii copilăriei, când am început să scriu pentru prima dată în jurnal, de acel moment în care am realizat că am crescut şi nu mai eram fetiţa zglobie şi inocentă, care obişnuia să fugă în braţele tatălui, pentru a se destăinui ori de câte ori era dezamăgită de răutatea lumii. Ca adolescentă am simţit nevoia de izolare şi am început să am secrete, cu toate că tata m-a crescut astfel încât să am încredere şi curaj ca să-i spun orice. Nu mi-a interzis niciodată nimic, ci a căutat să mă înveţe să fac diferenţa între bine şi rău, cu exemple concrete, iar atunci când m-am încăpăţânat să aleg răul, m-a lăsat, nu pentru că a fost un părinte iresponsabil, ci pentru că ştia ce copil încăpăţânat avea şi că numai aşa puteam învăţa. într-o zi. poveştile pline de aventuri, de bucurii sau tristeţe, cât şi visele personale nu i-au mai fost povestite lui tata, ci jurnalului, care devenise noul meu prieten, care mă asculta supus şi liniştit şi care nu mă judeca pentru alegerile făcute şi nici pentru greşeli.
   „Poate că am ales jurnalul, că să nu te dezamăgesc, i-am spus lui tata, după câţiva ani, când mi-a mărturisit că l-a răsfoit. Nu mai sunt copilul perfect, de altă dată..."
   „Tu nu ai să mă dezamăgeşti niciodată, oricât de imperfectă ai fi, mi-a spus tata, atunci. Indiferent de greşelile tale, eu îţi cunosc sufletul şi ştiu că eşti cel mai minunat copil..." Nişte lacrimi sincere care se străduiau să nu alunece pe obrajii tatălui meu, m-au făcut să realizez că îl durea că îşi pierduse într-un fel copilul, care se ascundea din ce în ce mai mult într-o adolescentă, grăbită să devină matură şi independentă.
   „Dacă ai şti cât m-am chinuit să te învăţ să spui „vreau în braţe"', când tu spuneai „vleau în blaţe!", mi-a spus tata. „Acum parcă mi-e dor să mai spui aşa..." Apoi, într-o zi când am suferit prima mea decepţie, am alergat în braţele tatălui meu... Jurnalul nu avea braţe primitoare, nici lacrimi, nici poveţe, nici încurajări... Tata m-a ascultat cu răbdare şi m-a lăsat să plâng, aşa cum face, de obicei, cel mai bun prieten. Apoi mi-a spus aşa: „Oamenii ne dezamăgesc. Nu o fac neapărat pentru că sunt răi, ci pentru că sunt sortiţi să greşească. Şi tu vei greşi, la rândul tău. Şi să mai ştii că oamenii îţi vor lua multe, dacă vor putea. Dar tot ceea ce îţi vor lua ei, îţi va fi dat înapoi de către Dumnezeu, înzecit. Iar ceea ce este al tău cu adevărat, nu îţi poate lua nimeni şi se află chiar aici, în pieptul tău: e inima ta. Acolo ai toate comorile lumii, tot ceea ce îţi trebuie."
   Am alergat atunci către prietenul meu, jurnalul, şi i-am povestit tot ceea ce mi-a spus tata. De atunci i-am povestit multe dintre zbuciumările mele interioare, i-am mărturisit greşeli, regrete şi i-am împărtăşit bucurii, pentru că n-am mai putut alerga către braţele primitoare ale lui tata... Copilul din mine şi-a imaginat, însă, că tot ceea ce scriam în jurnal, putea fi citit şi de tata. Poate că şi acum aveam nevoie, de fapt, de braţele primitoare ale lui tata şi de aceea nu reuşeam să mă destăinui jurnalului. Am răsfoit puţin caietul, apoi pe o foaie albă am scris doar atât: ,Mi-e tale, tale dol de tine!"
   Oboseala şi stresul acumulate în ultimele zile mau răpus, de aceea am dormit de seara, până a doua zi la prânz. Când m-am trezit, am auzit vocea Simonei şi a lui Robert şi mă întrebam de ce el încă nu plecase la Snagov. Mă simţeam foarte slăbită şi puţin ameţită şi cu greu m-am mobilizat şi m-am ridicat din pat. Abia atunci am văzut că în locul în care dormisem era o pată mare de sânge. Am strigat-o pe Simona, care a venit speriată într-un suflet. De îndată ce m-a văzut, a realizat că pierdusem sarcina. Ea l-a chemat pe Robert, care a sunat de îndată după salvare. Niciodată nu mă mai simţisem atât de neimportantă şi de a nimănui. Eram ca un obiect în mâinile unor oameni care păreau a lupta pentru a mă ajuta. Dar nu mă mai putea ajuta nimeni. Pierderea sarcinii a declanşat în mine o depresie...

pag. (II)314-315

   Robert stătea în faţa mea şi mă privea cum plângeam, sfâşiind o pernă de durere. Simona a luat scrisoarea şi a studiat-o, întorcând-o de pe o parte pe alta. Nu m-am grăbit să o citesc, pentru că nu aveam putere. Am plâns până ce am obosit, apoi am luat cu teamă plicul şi l-am pus pe pat lângă mine.
   - Vreau să fiu singură. Vă rog..., am spus.
   Simona şi Robert au ieşit din cameră şi m-au lăsat să citesc ultima scrisoare pe care mi-a scris-o prietena mea, pe care mereu am considerat-o şi am iubit-o ca pe o mamă. Am început să mângâi plicul, ca şi cum aş fi atins o comoară. Ştiam că era tot ceea ce îmi rămăsese de la Luminiţa. L-am deschis încet şi am găsit câteva foi şi o poză cu noi două, de când eu aveam vreo 14 ani. Nu mă grăbeam să citesc scrisoarea, ştiind ce durere aveam să înfrunt. Cu toate acestea, am desfăcut foile împăturite frumos şi am început să-i citesc gândurile prietenei mele:

   „... Dacă azi citeşti această scrisoare, înseamnă că eu deja am plecat. Nu am murit, ci am plecat dincolo, pentru că moartea este, de fapt, o trecere în eternitate. Am atâtea lucruri să-ţi spun... Ştiu că îţi este greu, ştiu că mă treci la cele mai dureroase pierderi ale tale, dar vreau să fii puternică, aşa cum te cunosc. Te rog să mă ierţi fiindcă nu am putut să-ţi fiu alături toată viaţa, aşa cum mi-aş fi dorit, te rog să mă ierţi că nu voi fi alături de tine, în cele mai frumoase momente ale vieţii tale, când te vei căsători, când vei avea copii - dar şi în momentele grele, când vei fi bolnavă, când vei fi dezamăgită... Te rog să mă ierţi, pentru că plecarea mea te va întrista nespus de mult!
   Dacă ar fi să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai însemnat în viaţa mea, nu mi-ar ajunge sute de foi, fiindcă sunt atâtea lucru mari şi atâtea lucruri mici pentru care ar trebui să-ţi mulţumesc... Dar îţi voi mulţumi pentru că eşti omul care eşti, pentru că am învăţat atât de multe de la tine, chiar dacă eşti mai mică decât mine... pentru că mi-ai înfrumuseţat anii tinereţii şi m-ai făcut să mă simt iubită şi importantă. îţi mulţumesc pentru că ai împărţit cu mine jumătatea ta de familie, atunci când eu nu am avut pe nimeni...
   îţi mulţumesc pentru toate momentele în care m-ai făcut să râd cu lacrimi, pentru toate momentele în care m-ai făcut să fiu mândră de tine, pentru că ai renunţat la tot ce aveai mai frumos, în favoarea mea, pentru toate nopţile în care am stat de vorbă, pentru fiecare dată când m-ai ascultat şi mi-ai adus aminte că nu trebuie să fiu perfectă, că e normal să greşesc... îţi mulţumesc pentru toate mângâierile tale, pentru ultimul Crăciun pe care nu l-aş mai fi trăit, dacă nu erai tu şi Robert, pentru că ai străbătut lumea ca să-ţi iei rămas bun de la mine, deşi ştiai ce durere implică asta... îţi mulţumesc că nu mă vei uita niciodată, pentru că vei vorbi mereu frumos despre mine şi pentru fiecare lacrimă pe care o vei vărsa de dorul meu!
   Recunosc, regret că am părăsit lumea asta atât de devreme... Regret nespus că nu am apucat să fac tot ceea ce mi-am dorit, că nu mi-am împlinit vise, că nu am râs mai mult, că m-am consumat pentru toate nimicurile, că din orgoliu am îndepărtat oameni de mine, că mi-am refuzat prea multe plăceri, că am amânat să fac lucruri pe care mi-am dorit să le fac, că am muncit pe rupte, pentru lucruri trecătoare, în loc să mă bucur de viaţă, că am pus mândria mai presus de mine şi de oameni... Plec cu un suflet încărcat cu regrete... Şi mi-aş dori ca tu să nu faci la fel ca mine. Să nu te iroseşti în zadar, să nu-ţi sacrifici viaţa muncind pentru lucruri, să cauţi să fii fericită, să nu îţi refuzi nimic, să nu trăieşti amânând ca şi cum ai trăi veşnic, pentru că nu se ştie când vine sfârşitul şi nu aş vrea să ai la fel de multe regrete ca mine. Vreau să-mi promiţi că nu vei ţine niciodată cont de vârstă, vreau să nu consideri niciodată că eprea devreme sau prea târziu pentru a trăi aşa cum vrei, pentru a iubi, pentru a face nebunii, vreau să ştiu că te bucuri din plin! Să nu mai spui...

pag. (II)6-7

   Trecutul... Atunci când crezi mai mult că l-ai lăsat în urmă, te tulbură pe neaşteptate.
   Probabil că fiecare om are un trecut format, pe alocuri, din momente pe care nu-şi doreşte să şi le mai amintească. Sunt acele momente nemeritate, încărcate de urât şi de durere. Deseori, acele momente sunt marcate de oameni pe care ţi-ai fi dorit ca viaţa să nu îi aducă niciodată în calea ta, pentru că din cauza lor ai trăit nedreptăţi, deziluzii şi eşecuri. Şi totuşi, poate că trebuie să trăieşti şi astfel de episoade triste, pentru a deosebi binele de rău şi fericirea de nefericire. Poate că trebuie să cunoşti şi oameni nepotriviţi, nedemni, de nedorit, pentru ai deosebi de oamenii buni şi pentru a-i respecta şi preţui pe aceia care merită. în urma episoadelor triste trăite în viaţă îţi rămân răni cu cicatrici adânci. Unii dintre noi le ascund, în timp ce alţii le poartă ca pe nişte medalii.
   Eu mi-am purtat cicatricile ca pe nişte medalii, fără a mă ruşina de ele. Le-am purtat cu mândrie, ca dovadă a forţei mele interioare, de a trece peste greutăţi şi de a nu lăsa nimic rău să mă transforme în altceva decât în omul care mi-am dorit să fiu.
   într-o zi în care trecutul meu părea să fi fost lăsat în urmă şi departe, m-am trezit cu una dintre fantomele care îi aparţineau.
   - Irina, te caută un domn!, a strigat Oii din curte.
   Matei şi cu mine ne uitam la un film în living, iar Robert citea una dintre cărţile de parapsihologic, care îl pasionau atât de mult. Cine mă putea căuta, tocmai la Snagov? Doar părinţii mei şi prietenii apropiaţi ştiau unde locuia iubitul meu, iar Oli îi cunoştea pe toţi. Până să apuc să mă ridic de pe canapea, am şi văzut-o pe Oli apărând în living, însoţită de un bărbat. Eram orbită de soarele care bătea din spatele lui, de aceea nu-l vedeam prea bine.
   - Bună ziua, Irina, mi-a spus musafirul. Auzindu-i vocea, am încremenit. El a făcut câţiva paşi până în mijlocul livingului, iar eu îl vedeam perfect. Chiar dacă îmbătrânise, îl recunoşteam foarte bine. Nu îl mai văzusem de când aveam opt ani şi trecuseră vreo 14 ani de atunci. Deodată femeia puternică din mine s-a prăbuşit, iar fetiţa neputincioasă din trecut i-a luat locul. Eram din nou în trecutul meu, în urmă cu 14 ani.
   Datorită unei conjuncturi, tata a fost nevoit să mă lase o perioadă în grija unei familii. Era pentru prima dată când stăteam departe de casa mea şi de tatăl meu. Am ajuns atunci într-o casă străină şi acolo trebuia să locuiesc timp de două luni, cu nişte oameni pe care nu-i cunoşteam. Sufletul meu de copil, deşi trist de separarea de tata şi de casa mea, a găsit o bucurie în faptul că şi acea familie avea o fetiţă, cu care speram să mă împrietenesc. Tata m-a protejat cât de mult a putut, de răutăţile lumii şi de aceea nu ştiam că oamenii puteau fi şi altfel decât buni. Poate că de aceea mă aşteptam să fiu bine primită în acea familie. Tata i-a lăsat stăpânului casei un pachet consistent de bani, pentru îngrijirea mea, rugându-l să aibă grijă să nu îmi lipsească nimic. însă, de îndată ce tata a ieşit pe poartă, viaţa mea a luat o întorsătură nedorită.
   Acasă am fost crescută cu un program strict şi cu reguli bine stabilite. Tata a vrut să educe o lady, de aceea a pus mare preţ pe ordine şi disciplină. Mesele se luau la ore fixe, nu mâneam în grabă şi manierele erau obligatorii. Tata îmi corecta mereu ţinuta şi mă învăţa să nu mănânc zgomotos sau atentă la alte lucruri. Pe lângă activităţile obişnuite de zi cu zi, aveam şi program de citit, de joacă, de jucat şah şi lecţii de pian. Casa era într-o ordine absolută, iar eu eram cea mai importantă şi mai respectată persoană din ea. Deşi era sever, tata mă răsfăţa şi mă copleşea cu dragoste.
   încă din prima zi în care am intrat în casa familiei la care mă lăsase tata, mi s-a schimbat tot programul. Cina de la ora opt a însemnat o farfurie de ciorbă cu bucăţi de pâine aruncate în ea, pe...

  • cartea a apărut în decembrie 2012 la editura For You
  • cartea cuprinde 596 pagini în format 14x20cm şi o greutate de 0.540 kg
  • ISBN: 978-606-639-025-5
  • cartea a fost vizualizată de 22974 ori începând cu data de 06.05.2011
1. o carte exceptionala! (2013-01-24 15:46:41) scris de Carolina Antal
Am citit cartea in 3 zile in care nu am putut sa o las din mana,Este extraordinara povestea de iubire si mesajele de viata gasite in aceasta carte!Sper ca Irina va mai scrie si alte carti!



Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi de acelaşi autor cu "Fluturi - vol. 1+2"
carţi din acelaşi domeniu cu "Fluturi - vol. 1+2"
(literatură > roman)
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare marţi, 21 februarie 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar