Libraria Eu Sunt - libraria sufletului

n perioada 12 august - 3 septembrie vom fi n vacanţă. Ultimele expedieri se vor face pe 11 august, iar comenzile primite n perioada vacanţei vor fi onorate ncepnd cu 4 septembrie. Revenim cu o surpriză :)
intrare cont | creare cont | asistenţă
» EuSunt » Fluturi - vol. 3 vineri, 18 august 2017 
căutare avansată
  căutare   OK
 
domenii
arte divinatorii astrologie budism creştinism dicţionare filosofie hinduism islamism iudaism literatură maeştri spirituali mitologie ocultism orientări spirituale paranormal psihologie taoism terapii yoga
 
 
index alfabetic
noutăţi în curând autori edituri titluri
 
 
newsletter

abonare
 
 
informaţii utile
asistenţă cum comand despre livrare cum plătesc despre EuSunt anunţuri
 
 
link-uri
link-uri parteneri
 

Fluturi - vol. 3


de Irina Binder
Recomanda unui prieten Recomanda unui prieten
Fluturi - vol. 3 Imaginea mare preţ Eu Sunt: 30,00 lei

preţ listă: 33,00 lei

reducere:
3,00 lei (9,09%)

  buc.
alte modalităţi de comandă:

1. prin e-mail la comenzi@eusunt.ro

2. prin messenger la libraria_eusunt

3. telefonic la:
orange 0754.025.588
vodafone 0722.298.137
romtelecom 021.665.69.86

Detalii despre cartea Fluturi - vol. 3

"Fluturi este o poveste de iubire spusă altfel. O recomand adeseori celor care au uitat să iubească. Recitesc adesea din ea şi iubirea e la fel de proaspătă. Iubesc iubirea! Adu în viaţa ta lucruri care nu pot fi cumpărate cu bani - ele sunt cele mai valoroase! Rîdică-te, îmbracă-te frumos şi urmează-ţi visurile! Eşti o minune! Iartă! Iubeşte! Bucură-te!" - Hrisostom Filipescu

"Scrisul e ca o luptă pe care, dacă o duci la capăt cu demnitate, cu dragoste, cu eroism, cu jertfelnicie, cu atenţie, cu devotament faţă de Cel Care ţi-a pus pana harului în mâna sufletului, fiind deplin conştient de valoarea, responsabilitatea şi urmările sale, ajungi să transformi vieţile oamenilor. Ca duhovnic al autoarei, eu, unul, consider că ea a avut şi are ceva de spus lumii prin frumoasa poveste pe care ne-a împărtăşit-o în Fluturi. Vor fi multe de învăţat din carte şi mai multe la care se cere profunzime în gândire, dar la sfârşitul poveştii va rămâne în mintea şi în sufletul fiecăruia dintre noi, cei care am râs şi am plâns pe parcursul cărţii, imaginea frumoasă a omului reprezentat de Irina. Om care a râs, a plâns, s-a bucurat, a deznădăjduit, a luptat şi s-a resemnat, a murit părerilor altora şi a înviat speranţei, şi-a rupt sufletul în bucăţele mici pentru cine nu a meritat, pentru ca apoi să şi-l adune, când nu se aştepta, din sufletele oamenilor care i-au dovedit iubirea. Asta înseamnă a scrie cu adevărat, a scrie cu sufletul tău în sufletul celuilalt." - Preot D.I.
Cuprinsul cărţii nu este disponibil.

pag. 20-21

   Am început să-i scriu Luminiţei. Simţeam nevoia să îi spun cât de tare mă durea moartea ei.
   Azi nu mai am nimic. Ce ciudată e viaţa asta! Ai totul şi, dintr-odată, tise ia totul. Rămâi singur şi pustiit. Nu te mai ai nici măcar pe tine, fiindcă tu te-ai risipit iubind şi dăruindu-te tuturor. Când iubeşti, nu păstrezi nimic din tine. Te dai cu totul, am scris.
   M-am oprit câteva minute ca să plâng în tihnă. Auzeam forfotă în casă şi mă bucuram că nu eram singură în apartamentul meu din Braşov. Ştiam că urma să locuiesc din nou acolo, fiindcă aveam de gând să plec definitiv din casa în care trăisem în ultimii cinci ani.
   - Te rog din tot sufletul, du-te să vorbeşti cu el! a spus Simona, deschizând uşa.
   - Nu pot şi nu vreau.
   - Te rog! Oamenii normali discută, oricât de greu le-ar fi.
   - Nu mă vezi în ce hal sunt? Crezi că mai am putere şi pentru dramele lui Robert?
   - Sunt dramele voastre. Te rog! Iar Luminiţa era şi prietena lui...
   M-am ridicat, mi-am şters lacrimile şi am ieşit pe lângă Simona, care mă privea mulţumită.
   Am bătut încet în uşa camerei lui Robert, dar nu am auzit să-mi răspundă. Am deschis şi am intrat. L-am văzut stând pe colţul patului, privind în jos. Am închis uşa şi m-am rezemat de ea, dar el se purta de parcă nici nu aş fi fost acolo. Probabil că nu îndrăznea să mă privească, după tot ceea ce-mi făcuse.
   în pofida faptului că mă dezamăgise şi mă rănise, nu puteam să-l urăsc. Eram supărată pe el şi simţeam nevoia să îl torturez cu reproşuri. Voiam să-l fac să-mi simtă toată durerea, să simtă gustul amar al vinovăţiei, dar asta nu mi-ar fi adus mie alinare. îmi era ciudă că nu-l puteam urî, fiindcă aveam impresia că, dacă l-aş fi urât sau dacă măcar nu l-aş mai fi iubit, suferinţa mi-ar fi fost mai uşoară.
   Când cineva ne răneşte, avem tendinţa să căutăm alinare în braţele protectoare ale cuiva care ne iubeşte şi în care avem încredere. Eu nu mai aveam braţe primitoare care să-mi ofere linişte şi siguranţă. Aveam doar braţele imaginare ale tatălui meu pentru a mă adăposti.
   îl priveam pe omul care mă dezamăgise cel mai tare. Avea un aer vinovat, spăşit, resemnat. Nu-şi ridica privirea şi aveam impresia că nici măcar nu respiră. Stătea ca un condamnat care îşi aştepta îngrozit sentinţa.
   Mi-am amintit de îndată de tatăl meu, care îmi spusese cândva să nu-l lovesc niciodată pe un om aflat la pământ, oricât de gravă ar fi greşeala lui.
   - învaţă să-ţi stăpâneşti furia şi dorinţa de a-l pedepsi pe cel care te-a rănit, mi-a spus tata. Când omul e la pământ, are nevoie de ajutor şi de mângâieri, nu de lovituri.
   - Şi dacă nu le merită?
   - Oricine le merită dacă tu eşti un om bun. Dacă nu poţi înţelege şi ajuta un om căzut, cu ce eşti mai bună decât el?
   Vorbele tatălui meu îmi răsunau în minte ca un ecou. Avea dreptate. Cu ce aş fi fost eu mai bună decât el dacă l-aş fi torturat cu reproşuri şi dacă l-aş fi umilit?
   "Dacă un om a greşit, nu-i arăta cât de urât şi de rău este, ci cât de frumos şi de bun poate fi", spunea tata.
   Oricât de frumoase şi de umane erau îndemnurile tatălui meu, în mine se purta o luptă aprigă între orgoliul meu rănit şi dragostea pe care i-o purtam celui care mă rănise. însă dragostea a învins, pentru moment, fiindcă ştiam că lupta avea să dureze foarte mult.
   M-am apropiat şi m-am aşezat lângă el. I-am căutat mâna şi i-am mângâiat-o. în momentul acela, a îngenuncheat în faţa patului şi m-a îmbrăţişat strâns.

pag. 20-21

   Am început să-i scriu Luminiţei. Simţeam nevoia să îi spun cât de tare mă durea moartea ei.
   Azi nu mai am nimic. Ce ciudată e viaţa asta! Ai totul şi, dintr-odată, tise ia totul. Rămâi singur şi pustiit. Nu te mai ai nici măcar pe tine, fiindcă tu te-ai risipit iubind şi dăruindu-te tuturor. Când iubeşti, nu păstrezi nimic din tine. Te dai cu totul, am scris.
   M-am oprit câteva minute ca să plâng în tihnă. Auzeam forfotă în casă şi mă bucuram că nu eram singură în apartamentul meu din Braşov. Ştiam că urma să locuiesc din nou acolo, fiindcă aveam de gând să plec definitiv din casa în care trăisem în ultimii cinci ani.
   - Te rog din tot sufletul, du-te să vorbeşti cu el! a spus Simona, deschizând uşa.
   - Nu pot şi nu vreau.
   - Te rog! Oamenii normali discută, oricât de greu le-ar fi.
   - Nu mă vezi în ce hal sunt? Crezi că mai am putere şi pentru dramele lui Robert?
   - Sunt dramele voastre. Te rog! Iar Luminiţa era şi prietena lui...
   M-am ridicat, mi-am şters lacrimile şi am ieşit pe lângă Simona, care mă privea mulţumită.
   Am bătut încet în uşa camerei lui Robert, dar nu am auzit să-mi răspundă. Am deschis şi am intrat. L-am văzut stând pe colţul patului, privind în jos. Am închis uşa şi m-am rezemat de ea, dar el se purta de parcă nici nu aş fi fost acolo. Probabil că nu îndrăznea să mă privească, după tot ceea ce-mi făcuse.
   în pofida faptului că mă dezamăgise şi mă rănise, nu puteam să-l urăsc. Eram supărată pe el şi simţeam nevoia să îl torturez cu reproşuri. Voiam să-l fac să-mi simtă toată durerea, să simtă gustul amar al vinovăţiei, dar asta nu mi-ar fi adus mie alinare. îmi era ciudă că nu-l puteam urî, fiindcă aveam impresia că, dacă l-aş fi urât sau dacă măcar nu l-aş mai fi iubit, suferinţa mi-ar fi fost mai uşoară.
   Când cineva ne răneşte, avem tendinţa să căutăm alinare în braţele protectoare ale cuiva care ne iubeşte şi în care avem încredere. Eu nu mai aveam braţe primitoare care să-mi ofere linişte şi siguranţă. Aveam doar braţele imaginare ale tatălui meu pentru a mă adăposti.
   îl priveam pe omul care mă dezamăgise cel mai tare. Avea un aer vinovat, spăşit, resemnat. Nu-şi ridica privirea şi aveam impresia că nici măcar nu respiră. Stătea ca un condamnat care îşi aştepta îngrozit sentinţa.
   Mi-am amintit de îndată de tatăl meu, care îmi spusese cândva să nu-l lovesc niciodată pe un om aflat la pământ, oricât de gravă ar fi greşeala lui.
   - învaţă să-ţi stăpâneşti furia şi dorinţa de a-l pedepsi pe cel care te-a rănit, mi-a spus tata. Când omul e la pământ, are nevoie de ajutor şi de mângâieri, nu de lovituri.
   - Şi dacă nu le merită?
   - Oricine le merită dacă tu eşti un om bun. Dacă nu poţi înţelege şi ajuta un om căzut, cu ce eşti mai bună decât el?
   Vorbele tatălui meu îmi răsunau în minte ca un ecou. Avea dreptate. Cu ce aş fi fost eu mai bună decât el dacă l-aş fi torturat cu reproşuri şi dacă l-aş fi umilit?
   "Dacă un om a greşit, nu-i arăta cât de urât şi de rău este, ci cât de frumos şi de bun poate fi", spunea tata.
   Oricât de frumoase şi de umane erau îndemnurile tatălui meu, în mine se purta o luptă aprigă între orgoliul meu rănit şi dragostea pe care i-o purtam celui care mă rănise. însă dragostea a învins, pentru moment, fiindcă ştiam că lupta avea să dureze foarte mult.
   M-am apropiat şi m-am aşezat lângă el. I-am căutat mâna şi i-am mângâiat-o. în momentul acela, a îngenuncheat în faţa patului şi m-a îmbrăţişat strâns.

pag. 97-98

   ...ar rezolva lucrurile mai uşor şi mai bine, dar n-ajunge să te imaginezi în postura cuiva.
   - De ce te temi, de fapt?
   - De necunoscut, de neprevăzut, de omul în care am crezut şi pe care am descoperit că nici măcar nul cunosc.
   - Astea sunt doar scuze. Ţie ţi-e frică de Matei, Irina. De ceea ce s-ar putea întâmpla dacă va afla de povestea dintre tine şi Robert.
   - Acum nu mai contează. îmi aduci tu geanta de sus din cameră? Vreau să plec la Braşov.
   Angel a urcat la etaj şi a coborât în scurt timp cu geanta mea.
   - îţi mulţumesc pentru tot, i-am spus. L-am îmbrăţişat, iar el m-a pupat pe frunte.
   - îmi doresc să fii bine, mi-a zis. Ai grijă de tine!
   - Te rog să mă ierţi!
   - Pentru ce?
   - Pentru ceea ce nu pot fi pentru tine, deşi ai merita.
   - Ăsta e un compliment foarte frumos.
   Mi-a ridicat bărbia cu degetul şi m-a privit câteva clipe ca şi cum căuta ceva în privirea mea, apoi m-a pupat pe buze. Era evident că se controla să nu mă sărute pătimaş, iar eu eram atentă să nu-i dau impresia că aş fi dorit să o facă.
   Am luat cheile maşinii, iar el a luat geanta şi m-a condus până in curte.
   - Ne vedem curând, doar nu crezi că scapi de mine, i-am spus zâmbind, după ce a pus geanta pe bancheta din spate a maşinii.
   - A mai rămas ceva... mi-a zis el surâzând.
   Mi-a luat mâna şi mi-a pus în palmă cei doi nasturi ai bluzei de pijama pe care mi-i rupsese Robert. Cu siguranţă îi găsise pe jos in cameră când s-a dus să-mi aducă geanta.
   - Dacă tu n-ai fost în stare să-i rupi! i-am replicat zâmbind. Te-am provocat, am aşteptat, dar tu? Numai gura e de tine!
   Angel a râs cu poftă şi m-a îmbrăţişat strâns. Mi-a deschis portiera, m-a ajutat să intru în maşină, apoi a deschis poarta.
   - Ai grijă de tine, copii nebun! Să mă suni când ajungi.
   Când am ajuns la Braşov, m-am dus direct la mama. îmi era foarte dor de ea. I-am dus un buchet de flori, ştiind cât de mult o bucură florile. N-am lăsat-o să vadă că sunt tristă. Mama era atât de sensibilă, încât plângea chiar şi când auzea un cântec care o emoţiona. Nu m-ar fi ajutat cu nimic să-i plâng pe umăr, doar aş fi îngrijorat-o şi aş fi îndurerat-o inutil. Ştiam că avusese şi ea parte de durerile ei în viaţă, poate prea multe, şi venise timpul să se bucure de pace. Am lăsat-o convinsă că sunt bine şi fericită, dar, când am ieşit pe poartă, am început să plâng. Mă copleşise un sentiment ciudat de tristeţe, dar şi de recunoştinţă că încă am o mamă pe care să o vizitez. Doamne, să nu mi-o iei şi pe ea! Este atât de tânără şi de bună! mi-am spus în gând.
   Când am trecut pe lângă biserica "Sfântul Nicolae" din Centrul Vechi, mi-am amintit o întâmplare petrecută acolo, la scurt timp după moartea tatei. Am mers la biserică să plâng în linişte, ştiind că în cursul săptămânii nu era nimeni acolo. Abia dacă mai intra câte un turist rătăcit sau vreo persoană care-şi caută pacea, aşa cum făceam şi eu. în timp ce stăteam pe un scaun din biserică şi plângeam, preotul care slujea acolo a venit şi m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor. I-am spus că nu, iar el m-a întrebat ce mă întrista aşa de tare. Văzând că nu eram dispusă săi împărtăşesc durerile mele, mi-a spus că ar trebui să-mi las toate grijile în seama lui Dumnezeu şi să nu-mi mai pierd nădejdea.
   - Nu există niciun Dumnezeu, i-am spus atunci preotului.
   Acesta nu m-a contrazis şi mi-a zâmbit părinteşte. M-a întrebat de ce eram atât de descumpănită, iar eu i-am spus că murise tata. Preotul mi-a vorbit atunci despre moarte, invocându-L din nou pe Dumnezeu.
   - Sunt foarte supărată pe Dumnezeu, i-am spus convinsă.

pag. 196-197

   - Matei, oamenii, când iubesc - sau când cred ei că iubesc -, sunt capabili de lucruri nebuneşti. Eu te rog doar să nu fii rău cu ea. Respect-o măcar. Până la urmă, felul în care le tratezi pe femeile cu care te culci arată cât te respecţi pe tine, nu pe ele.
   A vrut să spună ceva, dar i-am pus degetul peste buze.
   - Subiectul e încheiat, i-am zis.
   I-am lăsat singuri în bucătărie şi am urcat în camera fetiţei. După vreo jumătate de oră, Matei a venit să îşi ia rămas-bun. A pupat-o pe Cesara, apoi a deschis braţele, aşteptând să mă cuibăresc la pieptul lui, aşa cum făceam cândva. L-am îmbrăţişat şi am stat amândoi câteva clipe, fără să ne vorbim.
   - Abia aştept să mă întorc acasă! a spus. Eu, când ma gândesc la casa mea, nu văd casa asta, ci pe tine, pe Cesara, pe Oii şi pe Robert. Voi sunteţi tot ce am.
   - Cred că noi doi ne-am fi înţeles mult mai bine ca prieteni. Păcat că ne-am grăbit să ne iubim...
   - Nu spune asta. N-am iubit pe nimeni, niciodată, aşa cum te iubesc pe tine.
   - Dar nici n-ai rănit pe nimeni, niciodată, aşa cum mai rănit pe mine.
   - Uneori am impresia că nu sunt eu, că e un străin în interiorul meu care îmi dictează să fiu tâmpit.
   - Eşti prea aspru cu tine, Matei. Fii mai bun cu tine! Iubeşte-te şi respectă-te mai mult şi atunci îţi vei oferi ceea ce meriţi!
   Robert a deschis uşa dormitorului, întrerupându-ne din nou. Aveam senzaţia că mă urmăreşte şi că apare tocmai atunci când mi| apropiam de Matei. L-a ajutat pe Matei să-şi ducă bagajele în maşină iar eu am rămas să-i privesc de la fereastră. Acela a fost momentul în care am simţit că îmi luam rămas-bun de la Matei. Nu pentru câl teva zile, ci pentru totdeauna. Era pentru prima oară când aveam senzaţia că se desprindea din sufletul meu şi că eram pregătită şi împăcată să îl pierd. A privit spre mine, iar eu i-am făcut cu mâna zâmbind. De fapt, plângeam. îmi luam rămas-bun de la un om pe care îl iubisem, de la o poveste în care crezusem şi de la un vis.
   Am plecat în camera mea şi am căutat jurnalul. Simţeam nevoia să scriu ceea ce simţeam.
   Rămâi cu bine, dragul meu. Azi, sufletul meu ţi-a deschis uşa larg ca să pleci. Nu am niciun regret. Cu siguranţă, ai avut un rol important în viaţa mea. îţi mulţumesc pentru că şi datorită ţie am devenit omul care sunt azi. M-ai învăţat să iert, dar şi să greşesc. M-ai învăţat că pot face şi eu greşeli pe care le condamn vehement la alţii. M-ai învăţat că unii oameni nu greşesc pentru că sunt răi. ci pentru că sunt slabi. M-ai învăţat că până şi cel mai puternic şi mai bogat om poate fi vulnerabil şi sărac în interiorul lui. Sunt sigură că toate acestea îmi vor folosi mai târziu. îţi mulţumesc pentru că în tot acest timp mi-ai oferit şansa să-i iubesc pe oamenii din jurul tău, să mă simt mamă, să mă simt utilă şi iubită. Nu contează cât voi suferi când mă voi desprinde de toţi cei pe care am ajuns să-i iubesc. Probabil că, la un moment dat, sufletul meu vă va deschide uşa fiecăruia, lăsându-vă să mă părăsiţi, pe rând. Omul învaţă să trăiască şi fără cei pe care-i iubeşte.
   Robert a deschis încet uşa. Am închis jurnalul şi l-am ascuns sub pernă.
   - Vreau să dorm, i-am spus.
   - Pot să stau cu tine?
   - Doar dacă te duci din când în când să vezi ce face Cesara.
   - Ok.
   M-am băgat sub plapuma mare şi pufoasă, iar Robert a stins lumina şi s-a aşezat pe pat, lângă mine.
   - De câte ori am stat lângă tine, m-am întrebat cum ar fi să facem dragoste, mi-a zis încet. Mi-am imaginat mereu că te mângâi.

pag. 242-243

   Matei nu a insistat. Ştia că pierderea Luminiţei era motivul pentru care nu simţeam nevoia să sărbătoresc. Lui Robert ia sunat telefonul şi a ieşit din cameră.
   - Mi-e dor de tine! mi-a spus Matei. De noi. Ce să fac să fiu din nou ca la început?
   - Nu cred că mai putem fi ca la început, Matei. Ne-am schimbat amândoi.
   M-am aşezat pe fotoliul din faţa patului ca să-l descurajez să se apropie de mine.
   - E vina mea că ţi-ai pierdut încrederea în mine, mi-a spus - privindu-mă în ochi.
   - Să ştii că în toată povestea asta am şi eu partea mea de vină.
   - Tu? Cu ce eşti tu vinovată că eu am fost un dobitoc infidel?
   - N-am ştiut şi n-am avut răbdare să te ajut să devii fidel, să fii bărbatul pe care mi l-aş fi dorit. în loc să te fi pedepsit şi să te fi torturat cu reproşuri şi crize, care oricum n-au schimbat ceea ce s-a întâmplat, ar fi trebuit să fiu bună cu tine, să te ajut să te corectezi.
   - Ai fost prea bună cu mine, Irina!
   - Nu destul de bună. Am fost egoistă şi m-am victimizat, în loc să fi fost puternică şi să te ajut.
   - Uneori am impresia că discut cu o femeie mult mai matura. Eşti atât de înţeleaptă. Ai avut dreptate când ai spus că eşti prea bună pentru mine şi că mă simt inferior ţie.
   - Nu-mi eşti inferior, Matei! Habar n-ai ce om bun eşti şi cât de bun poţi deveni. Nu te cunoşti, fiindcă ai fost înconjurat de oameni care, în loc să-ţi arate frumuseţea din tine, te-au făcut să-ţi descoperi doar latura negativă. Pe aceea ai exploatat-o la maximum. N-ai ştiut şi de bunătatea din tine. De aceea ţi-am spus să-ţi alegi cu grijă anturajul.
   în zilele următoare mi-am pregătit plecarea în cel mai mic amănunt. într-o zi în care am rămas singură la Snagov, am plecat la Braşov să-mi duc majoritatea bagajelor şi să-mi iau rămas bun de la mama. I-am spus că plec să îmi termin cursurile, fără să-i povestesc drama sentimentală prin care treceam. Mă bucuram că mama avea un soţ bun şi blând, care avea grijă de ea şi o preţuia. 0 ştiam în siguranţă şi asta mă liniştea. La Snagov am lăsat doar câteva lucruri, care mi-ar fi încăput într-o geantă. Simonei îi rămăsese sarcina să-mi trimită prin autocar în Germania o mare parte din bagajele mele, fiindcă singură, cu trenul, nu puteam lua prea multe.
    Vei avea nevoie de vase, de aşternuturi de pat, ce vei face acolo fără? m-a întrebat Simona îngrijorată.
   - Am tot ce-mi trebuie. Lucrurile pe care le-am avut în locuinţa la care am renunţat sunt în garaj la vecina mea din Germania. Am lucruri frumoase, pe care le-am folosit prea puţin.
   Nu puteam pleca fără să-mi iau rămas bun de la cei din casă. Le-am scris câte o scrisoare fiecăruia, chiar şi Cesarei, scrisoare pe care urma să o rog pe Oii să i-o dea atunci când avea să fie destul de mare ca să poată înţelege ceea ce-i scrisesem. în fiecare scrisoare am mulţumit pentru tot şi i-am asigurat pe fiecare în parte că i-am iubit, că sunt minunaţi şi că nu-i voi uita niciodată. Mi-am cerut iertare pentru felul în care am plecat şi am promis că voi reveni cândva să-i văd, dacă şi ei îşi vor mai dori să mă vadă.
   Scrisoarea pentru Robert am lăsat-o la urmă. Am scris-o într-o noapte, plângând. A fost cea mai grea şi mai dureroasă scrisoare pe care am scris-o vreodată.
   [...] N-am plecat, Robert, am murit. Nu mai am nimic viu în mine şi nu ştiu dacă vreodată va mai exista un om care să-mi facă inima să bată din nou. Nu fac asta pentru mine, ci pentru noi Pentru că eu nu pot fi fericită dacă ţie nu ţi-e bine şi pentru că nu vreau să fiu răul din viaţa ta. Spuneai că nu mă vei ierta niciodată şi că nu mă vei căuta. De căutat, nu are rost să mă cauţi, fiindcă de această dată nimeni nu va şti unde sunt, deci nu vei avea...

  • cartea a apărut în iunie 2016 la editura For You
  • cartea cuprinde 300 pagini în format 14x20cm şi o greutate de 0.275 kg
  • ISBN: 978-606-639-098-9
  • cartea a fost vizualizată de 1083 ori începând cu data de 06.05.2011
Nu sunt păreri

Puteţi adăuga păreri doar dacă sunteţi autentificat.
  • Poşta Română
    10.00 lei
    Livrare prin Poşta Română, plata ramburs
    Termen de livrare: 2-4 zile lucrătoare
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în Bucureşti şi zone limitrofe (Bookurier)
    10.00 lei
    Bucureşti, Bragadiru, Buftea, Chiajna, Chitila, Dobroeşti, Dudu, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leordeni, Pipera, Roşu, Voluntari.
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 150.00 lei

  • Livrare prin curier rapid în alte localităţi decât Bucureşti
    14.00 lei
    livrare prin curier rapid în orice localitate, confirmarea livrării se va face telefonic
    Termen de livrare: 24-48 ore (în funcţie de ora la care s-a lansat comanda)
    - Gratuit pentru comenzi cu valoare a produselor mai mare de 200.00 lei

Nu sunt definite linkuri pentru această carte
carţi de acelaşi autor cu "Fluturi - vol. 3"
carţi din acelaşi domeniu cu "Fluturi - vol. 3"
(literatură > roman)
contact | termeni şi condiţii | © EuSunt.ro | ultima actualizare vineri, 11 august 2017
Cărţi vizualizate recent
toolbar
toolbar