Frunziş şi rădăcină

   Există o frumoasă poveste hasidică.
   Un cal s-a dus să se adape din lac. Când s-a aplecat deasupra apei, a zărit un alt cal care se pregătea şi el să soarbă însetat din apă. A lovit cu furie spre botul acestuia, iar apa a clipocit. El a observat atunci că voise să distrugă propria lui imagine oglindită în apă.
   Cel care îl descoperă în sine pe Dumnezeu, îl va vedea în orice făptură. Aceasta este culmea iubirii aproapelui.
   Ceea ce nu înseamnă că sunt atras de celălalt, că îl doresc, că mă simt bine în compania lui, nici că-i înţeleg firea, diferită de a mea, care-mi este atât de străină sau că mă pun, cu empatie, în pielea lui, pentru a realiza timp de o clipă cum ar fi ca eu să fiu el: ce simte, ce gândeşte şi ce trăieşte această fiinţă care mi-e străină - ci mult mai mult.
   Iubirea aproapelui înseamnă să descopăr la rădăcina altui suflet acea realitate profundă care este identică cu realitatea mea.
   Aceasta este trăirea unităţii.
   Altfel spus: Agape.
   Picătura urăşte picătura şi se simte străină de ea până când nu recunoaşte în sine şi în toţi ceilalţi oceanul.
   În acest moment, puterea revoltei sale se sfarmă, învelişul îngheţat al eului său se topeşte şi la nu mai poate decât să iubească.
   Isus a venit din Ocean şi a adus omenirii mesajul Oceanului.
   Dar pentru a ne putea transmite acest mesaj nouă, picăturilor îngheţate, a trebuit să devină el însuşi picătură.
   Şi a trebuit să treacă prin toată tragedia picăturii.
   Nu-ţi imagina ispitirea lui în pustiu de parcă Satana i s-ar fi înfăţişat în chip de drac, începând să-1 ispitească purtând o mantie stacojie şi pene de cocoş, ca în opera Faust de Gounod, ci că acesta a evocat în sufletul lui Isus aceleaşi forţe şi puteri care au provocat revolta originară, şi care i-a smuls pe toţi oamenii, inclusiv pe tine, din unitatea oceanului. Această pornire, existentă în om, este o taină a sufletului, iar forţa negativismului, simbolizată de Satana, nu este un alt Dumnezeu, unul rău, ci este puterea lăuntrică, ascunsă a oceanului, care poate fi înfrântă şi transformată numai prin dragoste şi cunoaştere. Cel care nu pricepe acest lucru, nu se înţelege nici pe sine.
   Nu pricepe mai ales de ce Isus îi cere Tatălui nostru să nu ne ducă în ispită.
   Isus evocă în sine pasiunea revoltei originare, pentru a trăi soarta omului decăzut şi pentru a o birui în propriul suflet.
   El înfrânge într-o singură bătălie supraumană toate acele ispite împotriva cărora noi luptăm din vremuri imemoriale.
   Tu ştii care sunt acestea: cele în care şi eu şi tu suntem înfrânţi.
   Cea dintâi este Puterea.
   Ca eu să fiu mereu deasupra şi niciodată dedesubt. Ca totul să depindă de mine şi niciodată eu să nu depind de alţii. Ca eu să fiu mereu în centru, să fiu slujit şi în orice situaţie să se realizeze adevărul meu. Dacă nu pot domni peste ţară sau peste lume, căci nu sunt destul de puternic, vreau să domnesc măcar peste anturajul meu, peste familie, soţie, amantă, colegi de muncă.
   În orice situaţie, vreau să se realizeze interesele eului meu.
   Cea de-a doua este Bunăstarea.
   Trăiesc o singură dată, doar o dată: deci vreau să trăiesc cât mai bine.
   Lumea materială este singurul meu cămin.
   Vreau să trăiesc fără girji, în bunăstare, belşug, bogăţie, vreau să stăpânesc totul cu orice preţ. A fi sărac, înfometat, fără bunuri - este oribil. Nu există altă lume, decât aceasta: în sfârşit, mă aflu aici, eternitatea mea durează un singur minut. Deci trebuie să stăpânesc tot ce poate fi stăpânit.
   Cea de-a treia este Magia Cunoaşterii.
   A deveni stăpân, a subjuga legile naturii, în slujba domniei şi bunăstării personale. Astăzi, în era energiei nucleare, ştim exact ce înseamnă acest lucru.
   Este evident, cred, că nu Satana ne înzestrează cu aceste capacităţi.

   ...
   Atât am reuşit să aflu: ceea ce există aici, există şi acolo.
   Aşa cum materia este modul de manifestare al energiei şi oglindeşte în formă vizibilă natura invizibilă a acesteia, la fel şi "lumea aceasta" reflectă cu precizie realitatea invizibilă a "lumii de dincolo". Între aceste două lumi nu există distanţe de netrecut, cum ai fi putut bănui: una se transformă în cealaltă şi amândouă o ascund într-însele tot timpul pe cealaltă. Pământul este locul în care energiile gândurilor se materializează, iar cel care trăieşte în lumea energiilor ideatice şi are o conştiinţă trează, se poate orienta cu exactitate nu numai acolo, ci şi aici. Când omul moare, duce cu sine şi imaginile realităţii sale materiale, iar când se naşte, din lumea energiei, le aduce cu sine pe acestea. Nu realitatea este dublă, ci senzorialitatea noastră: în cărbune nu vedem energia ascunsă, iar în energie nu observăm cărbunele. Cu toate că cele două sunt identice: numai forma de manifestare este diferită. Idei eronate există nu numai aici, ci şi dincolo, iar cel care şi-a dobândit aici, pe Pământ, adevărata vedere, se va orienta cu precizie şi în lumea mai puţin densă a energiilor. Cel care nu a dobândit această însuşire spirituală, acela de fapt nu vede nici aici, pe Pământ. El nu observă conexiunile interne dintre lucruri, dincolo de forma lor exterioară, palpabilă, deci nu vede esenţa.
   Minunea, după cum s-a dovedit, nu se afla aici, ci în înţelepciunea nemăsurată care radia din Maestru.
   Niciodată nu ne-a cerut o credinţă oarbă.
   Numai încredere şi dragoste.
   Şi el ne-a dăruit şi ne dăruieşte, fără rezerve, încrederea şi dragostea lui.
   Efluviile iubirii sale sunt aproape tangibile. Cu toate că fizic nu este prezent, ci numai sufleteşte. Dar cel care a fost iubit măcar o dată în viaţă simte fără greş aceste efluvii. Dragostea nu radiază din celule, ci din suflet. Când el se află cu noi, se schimbă câmpul de forţe al ambientului. Orice spasm, teamă, depresie se rispeşte şi parcă îi vedem zâmbetul. Acum, de exemplu, când scriu aceste rânduri, nu mă aflu în contact conştient cu el, dar îi simt prezenţa. Acest lucru nu poate fi măsurat încă cu instrumente tehnice, totuşi este cât se poate de real. Dacă ai iubit, ai constatat şi tu: simţeai fiinţa iubită chiar şi atunci când, fizic, nu era în preajma ta.
   Încrederea lui în noi se manifestă prin răbdarea nesfârşită pe care o arată faţă de luptele şi eşecurile noastre repetate.
   Mă voi întoarce curând la continuarea descrierii războiului cu mine însumi. Aici vreau să spun doar atât: timp de peste un deceniu, Maestrul mi-a spus de cel puţin o sută de ori, în sute de tonalităţi, cu sute de tactici, acelaşi lucru, anume că vanitatea este cel mai mare impediment al soluţionării favorabile a destinului meu. Niciodată nu şi-a pierdut răbdarea. Când vedea că mă străduiesc, îmi explica şi el motivul. Căci păcatele noastre nu sunt doar simple acţiuni greşite, ci demoni ancestrali, care nu pot fi învinşi decât foarte greu. Există, desigur, şi probleme mai simple, ale căror rădăcini nu ajung la adâncimi atât de mari: obieceiuri, traume, deprinderi dăunătoare pe care omul le-a acumulat în timpul acestei vieţi, mai ales în copilărie. Nici corijarea acestora nu este simplă, dar e mult mai uşoară decât a păcatelor strămoşeşti, rezistente de-a lungul mai multor încarnări, care îşi au sorgintea în pasiunea şerpească de a reveni mereu la lupta pentru crearea eului, care ţine de însăşi revolta împotriva unităţii divine.
   Păcatul meu este de acest fel.
   A apărut în timpul multor vieţi, în forme diferite.
   Scara lui Iacob se întinde însă nu numai în adâncuri, ci se ridică şi către înălţimi foarte mari.
   Am aflat că, aşa cum noi îl privim cu respect pe Maestru, la fel şi el priveşte în sus, către o ierarhie superioară, care evaluează activitatea lui la fel cum procedează el cu noi.

   ...atât de complicată între independenţa absolută şi legăturile cu celelalte suflete, încât un om de pe pământ nu o poate pătrunde cu mintea.
   Ceea ce poate fi văzut cu claritate de la înălţimea vederii unitare, de aici, din lumea picăturilor separate, ne apare nu doar ca ceva complicat, ci şi ca ceva neinteligibil. Căci altfel vede "harta" pilotul elicopterului în zbor şi altfel omul care înaintează printre copacii deşi ai unei păduri.
   Noi nu suntem în stare să vedem toate implicaţiile legăturilor noastre nu numai cu comunitatea mai largă în care trăim, dar nici măcar pe cele cu propria noastră mamă.
   Poate că va veni vremea când voi vorbi mai pe larg despre acest lucru.
   Ceea ce în acest moment este esenţial e faptul că în lumea spirituală se naşte prefigurarea tuturor lucrurilor. Precum materia este energie îngheţată, la fel şi existenţa noastră trupească constituie materializarea, transformarea în destin a forţelor prevăzute în lumea sufletului, a însuşirilor, ba mai mult, a unor germeni de evenimente dinainte stabilite.
   "Omul nu poate avea nimic dacă nu i s-a dăruit din cer".
   La fel ca pe filmul expus în revelator, din neantul aparent virgin se desprinde imaginea fiinţei noastre şi istoria vieţii noastre viitoare.
   Şi, aşa cum în revelator imaginea se poate arde sau poate deveni granuloasă, la fel ceea ce "visasem" despre noi înşine înainte de a ne naşte se poate degrada, întuneca sau ilumina.
   Dacă gândeşti în analogii, poţi înţelege că aşa cum istoria corpului nostru nu poate fi înţeleasă cu adevărat fără cunoştinţe de genetică, la fel nu poate fi cunoscută adevărata fiinţă a omului dacă n-ai descoperit taina geneticii sale sufleteşti. Pentru aceasta nu este necesar să-i cunoşti vieţile anterioare, fiind de ajuns să cercetezi ceea ce el şi-a adus cu sine pentru această viaţă.
   Semnele sufletului trebuie decodate.
   Operaţiunea este îngreunată de faptul că aici aparent totul începe de la zero.

   De exemplu, eu am întâlnit-o mult prea curând pe femeia care mai târziu mi-a devenit soţie. O dragoste elementară, scânteietoare mi-a semnalat că ea este aici... după care timp de cinci ani nu ne-am mai văzut. Câte i s-au întâmplat ei în acest timp, câte crize, ciocniri, decepţii şi tragedii a suferit, toate acestea le-am aflat mai târziu. Eu am trăit cinci ani de chinuitoare frustrări în lipsa ei. Acum ştiu că voiam să forţez reluarea legăturii noastre şi atunci când am fost împuşcat, dar acest lucru nu mi-a reuşit nici măcar cu preţul de a fi rănit aproape mortal.
   Acei cinci ani au fost pentru noi amândoi o perioadă de maturizare. În lipsa acesteia, atât ea cât şi eu, am fi rămas nepregătiţi pentru o căsnicie armonioasă.
   Trebuie să ne maturizăm pentru orice lucru din viaţă.
   Scopul vieţii noastre este acumularea de experienţă şi există experienţe şi încercări, probleme karmice conectate la soarta altor oameni, pe care nu le putem trăi împreună, ci numai fiecare singur.
   Când cineva părăseşte lumea terestră, aceasta se explică prin destin. El şi-a parcurs traiectoria de viaţă şi a pornit pe o cale unde prezenţa noastră - oricât de mult l-am iubit - i-ar fi o piedică. Iar noi am rămas pentru că mai avem aici ceva de făcut. Chiar dacă acest lucru ne doare, trebuie să acumulăm singuri, sau împreună cu alţii, noi experienţe.
   Atunci când ne-am maturizat pentru o întâlnire, aceasta va avea loc.
   Nu trebuie nici s-o vrem, ea se va1 realiza, aşa cum fructul copt cade din pom. Dacă doi oameni sunt legaţi printr-o iubire adevărată, ei nu se pot pierde unul pe altul. Dacă totuşi calea lor se desparte pentru un timp, mai îndelungat sau mai scurt, cauza acestui lucru este înscrisă în destin, însă eu\, disperat, deposedat şi cramponat de o existenţă efemeră, nu poate înţelege.
   Faptele nu trebuie violentate prin "dragostea" noastră egoistă. Cel care atacă orbeşte această lege, îşi face rău şi lui, dar şi celuilalt.

   ...
   - Şi iubirea?
   - Ataşamentul egoist nu este iubire. Cel care iubeşte cu adevărat ştie că celălalt nu poate pleca atât de departe încât să înceteze să mai fie al lui. Nici chiar după ce moartea îi desparte. Aşa cum nu poţi să nu fii, nu poţi pune capăt nici iubirii adevărate. Ar fi o nenorocire dacă iubirea ar dura numai cât timp cineva este lângă noi şi cât îl ţinem de mână. După cum nu trebuie să ne ataşăm de niciun rol, nu ne este îngăduit să ne ataşăm cu lăcomie de cel pe care îl iubim, pentru că şi el se schimbă, îmbracă alt chip şi trăieşte un nou destin. Aşa cum în spatele numeroaselor roluri se află unicul, neschimbatul EU SUNT!, la fel rămâne prezentă şi dragostea adevărată. Numai acel
EU SUNT are capacitatea de a iubi, iar această iubire nu piere niciodată.
   A reflectat îndelung. Nu ştiam la ce s-ar putea gândi. Era un om inteligent, dar, din cele spuse de el, mi-am dat seama că niciodată nu s-a ocupat de probleme spirituale. Nu citise nici Evanghelia.
   Disperarea îl adusese la mine.
   M-a privit şi m-a întrebat.
   - Peter, ce este Dumnezeu?
   - Dumnezeu este acela despre care discutăm acum.
   - Cum adică?
   - Cum îţi spun. Moise a întrebat acelaşi lucru: cine eşti tu? Şi Dumnezeu i s-a prezentat astfel: EU SUNT cel care sunt. Şi am fost. Şi voi fi. EU SUNT CEL CARE EXISTĂ. Dacă trăieşti cu această senzaţie, îl vei cunoaşte pe Dumnezeu.
    - Să fie atât de simplu?
    - Da. Rezultatul final este întotdeauna simplu. Numai drumul care duce la el este foarte greu şi foarte complicat. Tu, ca inginer şi matematician, ştii mai bine decât mine acest lucru.
    - Atunci de ce nu ştie nimeni toate acestea?
    - Pentru că oamenii doar trăiesc, nu şi există. Cel care doar trăieşte acela nu se cunoaşte cu adevărat pe sine însuşi. Se identifică mereu cu personajul care este în acea clipă. Mi-ai înşiruit şapte dintre vieţile tale şi în niciuna n-ai fost cu adevărat şi în întregime tu însuţi. Acum eşti pe punctul de a-ţi da seama: cine este cel care creează tot timpul în tine aceste ew-ri. Toate eurile tale s-au destrămat, iar El stă şi acum în faţa mea. Şi îşi creează o nouă viaţă. Fără Sara. Dacă în multiplele tale transformări descoperi în tine EU-l, îţi dai seama că moartea nu este altceva decât o transformare. Aşa cum materia nu piere, ci se transformă, la fel se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sentimentul existenţei, acela că EU SUNT, rămâne veşnic... Isus spune acestea astfel: "Fericiţi cei ce sunt înainte de a fi fost".