Gâlceava himerelor

   ...Propria-ţi trăire, ajunsă în minţile şi gurile altora, moare, se convenţionalizează. Nu există decât sufluri individuale de adevăr, tot ceea ce este relaţie ajunge să-ţi transforme trăirile în abstracţiuni. Oamenii nu sunt vase comunicante perfecte. Nicio lege a niciunui sistem de realităţi nu poate înmănuşa un alt sistem de realităţi. Nicio lume nu vine în atingere cu nicio alta: fiecare poartă în sine un inexorabil ascuns ce naşte în răstimpuri flori absurde.
   Toată viata noastră este o concesie făcută evidentei. Dacă o singură oră ne-am arăta a-i sta împotrivă, într-un mod susţinut şi în văzul animatorilor ei, am fi declaraţi ori nebuni, ori buni de spânzurat. Aceasta însă nu implică a o iubi. Mai mult, sufletul pentru a rămâne suflet are nevoie de ruinele dinainte-ştiutului.
   Ce va fi însemnând oare o evidenţă? Ceva asupra căruia s-a convenit definitiv ca fiind într-un anumit fel şi nu în altul. Dar, cum pentru nimic din ceea ce este nu se poate indica un sistem de referinţă absolut, atunci ce este evidenţa dacă nu încă o prejudecată, şi încă din cele mai grave. În numele crezutelor evidenţe, marile adevăruri întrupate în viaţa marilor reprezentanţi ai genului uman au fost transformate, fragmentate, înstrăinate, pierdute.
   Evidenţa este călăul adevărului. Acceptarea evidenţelor ajunge să fie o capitulare. Omul hrănit îndelung cu evidenţe, acceptate de-a valma şi cu uşurinţă, se animali-zează nepermis, întorcându-se la condiţia de simian. Se pare că singur bimanul ţine cu orice preţ să contrazică legea "ireversibilităţii evoluţiei", când din ce este (sau mai bine zis din ce crede că este) redevine ce a fost.
   A mai rămas ceva neatins de hidra evidenţei, dacă până şi Dumnezeu ne este arătat ca purtând această mască simplificatoare?

   Kafka avea dreptate când credea, împotriva convingerilor tatălui său, că adevărata suferinţă nu este cea fizică, datorată privaţiunilor şi loviturilor ce vin din afara noastră, ci aceea lăuntrică, fără cauză imediată, dar care cunoaşte nenumărate şi imprevizibile pretexte pentru a izbucni şi a ne lua în stăpânire. Prima, durerea fizică, ocazională şi empirică, vine şi pleacă fără să ne atingă sinele; a doua, difuză, dar tenace, izbucneşte din străfundurile fiinţei noastre, fiind atât de vastă de parcă existenţa noastră (şi chiar cea a lumii) n-ar fi decât un pretext pentru existenta ei!
   Numai că pentru noi, spre deosebire de Kafka, creştini fiind, nicio suferinţă nu este lipsită de sens, absurdă şi de neînvins. Şi cum ar putea fi altfel, dacă-L avem alături pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos Biruitorul iadului şi al morţii? Extraordinar în faptul Crucificării nu este atât suferinţa fizică cumplită îndurată de Mântuitorul (câţi alţii n-au pătimit şi nu vor pătimi mai apoi morţi la fel de îngrozitoare?), cât suferinţa morală, cu adevărat insuportabilă, pe care ţi-o dă gândul că cineva absolut nevinovat, fără niciun păcat - "amănunt" străin oricărui om - a putut fi considerat într-atât de vinovat încât să merite o asemenea pedeapsă!
   Drama Golgotei este faptul capital al Universului... Doar el reuşeşte să dea un sens existenţei omului şi a lumii, cu tot ce implică aceasta. El este Cazul prin excelenţă, în care s-au înfruntat decisiv sensul absolut al lui Dumnezeu, cu non-sensul acestei lumi decăzute care, după spusa Scripturii, zăcea în puterea celui rău. Mântuitorul a biruit blestemul suferinţei fizice, ce-şi afla încununarea în moarte, prin Învierea întru viaţa veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu, şi pe acela al suferinţei morale, născute din nedreptate, prin iubire nesfârşită pentru toate făpturile,...

   Numai eu-rile vindecate de Dumnezeu - ale sfinţilor, de pildă - au transparenţa cristalului, pe când ale noastre, sărmanele, sunt opace ca nişte cărămizi.

   Viaţa omului se constituie dintr-un şir de metamorfoze ale Dorinţei... Deşi pare puţin, asta e totul: dorim cu ardoare mai întâi sânul matern, apoi biberonul, o jucărie sau alta, mai târziu un creion, un animal, o carte, o casă, o slujbă, o maşină, o femeie sau alta etc. Însă nimic din cele ce sunt nu ne poate ostoi Dorinţa, căci toţi purtăm în profunzimile fiinţei noastre un Dor sfâşietor, dorul după Cel Necuprins. Nici munţi de aur, nici miliarde şi miliarde de galaxii, nici chiar Universul întreg n-ar reuşi să ne potolească setea cu care ne-am născut în suflete. Căci această însetare nu cunoaşte decât un singur leac, pe care nu ni-l poate oferi decât Cel Netrecător: "Iisus a răspuns şi i-a zis: (...) cel ce va bea din apa pe cere i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică".

   "Şi cuvântul care tace"... Toată literatura lumii ar putea fi cuprinsă în acest koan zen. Cât de grăitoare este totuşi această "tăcere" a cuvântului! Într-adevăr, de-abia când toate cuvintele tac, începe să grăiască Cuvântul, Cel de dincolo de orice cuvânt.

   Ce greu de îndurat sunt acele momente în care fiinţa lăuntrică îţi este sfâşiată de porniri contradictorii, când te trezeşti pus în faţa unor alternative absolut ireconciliabile, Dureros în asemenea situaţii nu este că, buimăcit de vârte-jul gândurilor sirene, nu vei reuşi, precum măgarul lui Buridan, să-ţi duci până la capăt nicio intenţie (şi că, dimpotrivă, vei renunţa la toate), ci faptul că nu le poţi ...

   ... Singurul rost al cuvintelor, mai spunea el, este să te înveţe să asculţi Tăcerea, căci, dacă n-o ai pe aceasta, nu-L ai nici pe Dumnezeu. Cuvintele, afirma el, nu sunt decât trepte către Marea Tăcere, care la rândul ei este tot o treaptă, însă ultima, spre Absolut. Dar tot ele, rău folosite, se pot transforma în lanţuri grozave care să te lege - pentru un timp nedefinit sau pentru totdeauna - de iluziile acestei lumi sau de ale altora inferioare ei.
   Marele Mag nu este decât în aparenţă un om ca toţi oamenii, în sensul că îndură şi el înjositoarele nevoi obşteşti, dar, lucru într-adevăr extraordinar, nimic din larma acestora nu pătrunde înlăuntrul său. Cât aş vrea să fiu şi eu ca el! Din păcate, deocamdată, nu poate fi vorba de aşa ceva: sufletul lui străluceşte mai puternic decât Soarele, pe când al meu, închircit sub munţi de zgură, e mai întunecos decât cea mai adâncă beznă. Fireşte că n-am să mă împac niciodată cu propria-mi mizerie! Chiar el m-a încurajat în acest sens, mărturisindu-mi într-o zi că, în momentul în care s-a hotărât pentru calea aspră a căutarea Sinelui, stătea cel puţin la fel de rău ca mine... Să fie oare posibil? "Da, mi-a răspuns el, deoarece îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu pentru toate făpturile Lui nu cunosc margini. El, Atotvăzătorul, cunoaşte însetarea ta după Cunoaştere şi ţi-o va ostoi aşa cum numai El ştie s-o facă. Căci fiecare primeşte ceea ce caută... Aminteşte-ţi ce spunea Învăţătorul, Fiul lui Dumnezeu: «Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta». Să nu uiţi o clipă că, fără ajutorul Lui, ajutorul care crezi că-ti vine de la mine ar fi zadarnic. Când cineva vrea din tot sufletul să se trezească la adevărata Viaţă, Logosul Însuşi îi va lumina mintea ca să recunoască semnele Căii ce-l va scoate din Labirint. Dacă ajungi cumva într-o înfundătură, să nu deznădăjduieşti şi să nu te-apuci să dai vina pe nimeni şi pe nimic; tot ce ai de făcut în acest caz este să te rogi, să priveşti cu atenţie în jur şi să aştepţi: e imposibil să nu apară cineva sau ceva (un om, o carte, un munte, o gâză, orice) care să-ţi arate drumul spre Lumină. Ar fi greşit să-ţi închipui că eu te pot...

   Adevărul? E de multe feluri: o perspectivă. Alta: e unul singur. Nu o să citez pe nimeni şi nimic despre el, nici măcar mult abuzată Scriptură.
   Toţi spun că-l iubesc, dar toţi se tem de el (loc comun), îl avem pe buze, mereu (aşa pretindem), dar foarte rar în suflet (sau cum vreţi să-i spuneţi).
   Toţi cred că-l "deţin" (de-aia ne înţelegem aşa de "bine"), de aici toate conflictele.
   Chiar aşa, orice ai spune despre el, e prea mult spus. Tăcerea îl exprimă cel mai bine. Îl simt, când tac. Când vorbesc, mint despre el. De ce? Pentru că (parcă n-aţi ştii) el scapă tot timpul printre cuvinte. Printre gânduri. Printre lucruri. Printre toate.
   Ne scapă oricum oricum ne-am apropia de el.
   Suntem nişte mincinoşi. Chiar şi atunci (şi mai ales atunci) când credem că spunem "adevărul".
   Nicio speculaţie nu-l poate "devoala" (mai degrabă rămâne Isis fără voal). Adică: oricât de subtil ai fi, nu-1 poţi atinge prin cuvinte. De unde ştiu asta? Ei, toţi ştim asta. Dar foarte puţini o recunoaştem.
   E relativ? E absolut? Nimeni nu ştie. Sau toată lumea crede că ştie (tot una). De unde două tabere: relativiştii (sictiriştii) şi dogmaticii ("atoateştiutorii"), de toate soiurile. Pierdere de timp să discuţi cu ei (ah, discuţiile).
   Doar în singurătate îl simţi. Şi când încerci să-l exprimi, te trezeşti că... ajungi să minţi.
   Te gândeşti, de pildă, la varianta religioasă: El s-a făcut om şi omul L-a întrebat ce este El. Şi El a tăcut (da, tăcerea Lui, inimă a toate).
   În schimb, "filozofii" au perorat veacuri de-a rândul despre el... Degeaba.