Hara, centrul vital al omului

   INTRODUCERE

   Preceptele de viaţă ale lumii occidentale ating limita eficacităţii lor. Raţionalismul a epuizat tot ceea ce conţinea el ca înţelepciune şi, dacă el nu găseşte noi căi de acces la Fiinţă şi la semnificaţia ei, omul va fi victima unei desacralizări atât interioare cât şi exterioare. Forţa transformatoare şi salvatoare a religiei scade în măsura în care imaginea pe care o prezintă cât şi reprezentările pe care le dă despre Dumnezeu ignoră înrădăcinarea omului în originile sale profunde pentru că, analizate la modul raţional, ele nu rezistă criticii judecăţii şi nu satisfac nostalgia unui refugiu profund. Astfel, superioritatea eului, ale cărui structuri de conştiinţă şi precepte de viaţă deformează şi distrug legătura cu rădăcinile Fiinţei, se află şi la originea incapacităţii de a crede cu adevărat.
   Există în fiecare om o aptitudine originară de a crede datorită ataşării lui esenţiale la Fiinţă. Tocmai pe această legătură originară cu fondul divin al Fiinţei se bazează toată religia, chiar şi credinţa creştină. Cu toate acestea, dacă omul se îndepărtează de religia lui, poarta credinţei i se poate deschide din nou atunci când face experienţa acestui fond divin al Fiinţei, căci comoara ascunsă a umanităţii există ca atare în afară şi dincolo de orice interpretare precisă, cât şi dincolo de orice confesiune particulară. De aceea, pentru creştinul a cărui credinţă nu era decât o pseudo-credinţă şi care s-a lovit în final de concepţia lui raţionalistă despre Dumnezeu, nu există cale spre adevărata credinţă decât prin intermediul unei experienţe personale a Fiinţei, care reînnoieşte contactul lui cu fondul divin, cât şi prin formarea unei dispoziţii interioare care ne permite să luăm în serios această experienţă, să o păstrăm şi să o punem la încercare în viaţa cotidiană. Epocii noastre îi incumbă căutarea căilor care să ducă la o nouă experienţă a Fiinţei şi la formarea unei naturi în acord cu aceasta.
   Pătrunderea spre Fiinţă, la fel ca şi transformarea care se naşte din comuniunea cu profunzimile Fiinţei este, în lumea occidentală de astăzi, gata să se realizeze la toţi cei care sunt în avangarda vieţii spirituale şi care au ajuns la limitele forţelor lor omeneşti.
   Realizarea unei credinţe vii se bazează, ca şi credinţa din toate timpurile, pe trei piloni: experienţa trăită, recunoaşterea acesteia din urmă şi exerciţiul. De aceea ne revine sarcina de a-i dezvălui omului care a ajuns la limita înţelepciunii sale, valoarea experienţelor lui "esenţiale", de a-i deschide poarta care conduce la adevărurile fundamentale şi la legile vieţii, dar şi de a-i arăta, mai întâi, calea exerciţiului care îi va da o aptitudine corespunzătoare aces¬tor adevăruri şi acestor legi, şi care este condiţia necesară pentru orice credinţă şi pentru orice maturitate. Desco¬perirea Harei constituie o apropiere în sensul acestei sarcini. Prin Hara (şi ţinem să păstrăm această denumire), japonezii înţeleg faptul de a poseda o "stare de a fi" care implică omul întreg şi care îi permite să se deschidă forţelor şi unităţii vieţii originare, cât şi manifestării lor atât prin stăpânirea şi realizarea vieţii lui cât şi prin sensul pe care i-1 dă. Cunoaşterea Harei nu este importantă numai pentru japonezi, ea are o semnificaţiei umană cu valoare generală. Obiectul acestei lucrări îl constituie iniţierea oamenilor în recunoaşterea naturii şi sensului Harei.

   vede departe, prin opoziţie cu reflecţiile cerebrale sau cu intuiţiile născute din întâmplare.
   Reiese aşadar din ce în ce mai clar că termenul Hara desemnează o stare de a fi ce dotează persoana care o posedă cu capacităţi speciale, atât active cât şi pasive. Ea îi permite omului să trăiască experienţe ce le transcend pe cele care îi este dat să le facă prin intermediul celor cinci simţuri ale lui şi care nu au nimic în comun cu cele pe care i le procură instinctele şi intuiţia lui. Hara desemnează acest organ receptiv şi creator în acelaşi timp care, în fond, este omul în totalitatea lui, omul care se manifestă ca atare. Am văzut deja cum exerciţiile Harei îl eliberează pe om din închisoarea Eului său egocentric şi îi permit să făptuiască pe baza fiinţei lui întregi.
   încrederea pe care omul o are în sine datorită înrădăcinării în Hara reprezintă auto-conştienţa unui Sine care este mult mai mult decât Eul, mai întâi, pentru că el nu este inevitabil atins de ceea ce atinge sau răneşte pe acesta din urmă şi, apoi, pentru că el are o anvergură mult mai mare. Legat de aceasta, este interesant de menţionat conceptul de Haragei care joacă un rol important în viaţa japoneză.
   Acest cuvânt înseamnă literalmente "arta abdomenului", el desemnează orice activitate, orice artă realizată plecând de la abdomen. Or, numai Hara permite atingerea perfecţiunii în artă; aceasta nu poate fi decât opera unui om care a realizat totalitatea fiinţei lui. Conceptul de Haragei reprezintă pentru japonez cel mai înalt nivel de conştiinţă pe care îl poate atinge omul datorită Harei. Cel care posedă Haragei a dobândit, cel puţin până la un anumit punct, "marea stăpânire". Toate artele în slujba "Căii" - ceremonia ceaiului, tirul cu arcul, aşezarea (în meditaţie, n.t.), lupta cu spada - tind din principiu la Haragei.
    Dar chiar şi în viaţa cotidiană, adevăratele relaţii de la om la om, fie că sunt trecătoare sau durabile, sunt plasate sub semnul lui Haragei. O adevărată conversaţie, bunăoară, trebuie să fie purtată de la abdomen la abdomen, şi nu numai de la cap la cap, sau de gură la ureche. Gură şi ureche nu sunt decât organe ce joacă rolul de intermediari, ele nu acţionează independent. Iată o ilustraţie concretă în acest sens: un om merge pe stradă, urmat la câţiva paşi de o altă persoană. Fără să se întoarcă, el simte că aceasta din urmă este animată de intenţii ostile faţă de el, dar el îşi continuă liniştit drumul. Celălalt, care pregăteşte într-adevăr o lovitură agresivă, simte că intenţiile lui au fost percepute şi îşi spune: "trebuie că el este mai puternic, ar fi mai bine să renunţ". Cei doi oameni posedă Haragei. Cel urmărit are cu siguranţă o mare sensibilitate şi, pe de altă parte, emană din el o forţă care ajunge până la răufăcător. Cât despre acesta din urmă, el posedă de asemenea această capacitate a fiinţei întregi care constă în a percepe forţa celuilalt. Deşi cel urmărit se mulţumeşte să-şi continue drumul, el ghiceşte că are de a face cu cineva mai puternic. Am fi tentaţi să vorbim de presentiment sau de intuiţie, dar aceste cuvinte nu corespund datelor reale. Este vorba de o adevărată percepţie a gândurilor şi a faptelor, de o antenă care captează mesajele. Acest exemplu arată că Haragei nu este numai o forţă pasivă, ci şi una activă; el face din om un receptor ultrasensibil cât şi, în acelaşi timp, un emiţător puternic.
   Jocul întrebărilor şi răspunsurilor în Zen este o formă de Haragei. Intelectul şi cele cinci simţuri nu sunt suficiente în acest caz. Şi totuşi Haragei nu are nimic supranatural, decât pentru cei care cred că natura se opreşte la intelect şi k cele cinci simţuri. Am putea chiar spune, din contră, că Haragei este manifestarea deplină a "naturii" care nu se poate cu adevărat exprima în profunzime prin cele cinci simţuri şi prin intelect.

   ...specific umane. Cu toate acestea, tocmai îngustimea extenuantă a acestei forme de conştiinţă trezeşte nostalgia întoarcerii la unitatea originară a vieţii. Şi tot aceeaşi formă de conştiinţă constituie arierplanul pe care se detaşează, prin natura ei singulară, orice experienţă a Fiinţei în care limitele Eului explodează. Fără formarea acestei conştiinţe a Eului şi a lumii bazate pe contrarii nu poate exista experienţă fructuoasă a unităţii transcendentale a vieţii. A retrăi interior această unitate şi a o manifesta în existenţă - acesta este destinul omului, sursa dorinţei lui profunde de fericire, de împlinire şi de pace, şi acesta este motorul oricărui efort uman. Sensul exerciţiilor Hara este acela de a pregăti calea pentru această experienţă.
   Dorinţa de a fi eliberat de suferinţa inerentă Eului închis în limitele conştiinţei lui îl împinge pe om să ia cunoştinţă de caracteristicele şi de structura realităţii Eului. Din această luare la cunoştinţă se va naşte presentimentul căii de urmat pentru ca Eul să se integreze cu Fiinţa şi pentru ca să se formeze un Eu care va servi Fiinţa în loc să i se opună. Pe această cale omul face, mai devreme sau mai târziu, descoperirea Harei.
   Forţa Eului, motorul lui principal şi principiul lui rezidă în ceea ce putem numi fenomenul fixării. Eul apare atunci când omul gândeşte "eu sunt Eu", atunci când constată identitatea cu el însuşi. Din acel moment, el ocupă un loc, o poziţie, plecând de la care Eul vede lumea ca opoziţie, rezistenţă obiectiv definită, complex de obiecte autonome ce-şi au poziţia lor proprie. înainte, viaţa nu era pentru el decât o structură complexă ţesută în jurul lui şi incluzându-l, un "mediu ambiant" şi nu o realitate având o existenţă independentă. Este indispensabil pentru dezvoltarea omului ca el să aibă o puternică conştiinţă a "Eului" şi a unei lumi autonome. Cu toate acestea, îi va fi fatal să vrea să se fixeze în această lume şi să caute să se instaleze acolo definitiv.
   Când omul a reuşit să găsească raportul just între Eu şi lume, el nu are, ca subiect conştient de sine şi de lume, nimic rigid, ci este, dimpotrivă, o "formă" vie. în timp ce rămâne conform cu sine însuşi, el este capabil să se transforme, să se adapteze. Prin fiecare "formă" el exprimă transparenţa şi întotdeauna transparenţa o manifestă printr-o "formă". Această "formă transparentă" şi această "transparenţă exprimată într-o formă" nu se dobândesc fără Hara.
   în Eul său bine format, omul este permeabil fiinţei lui esenţiale; din aceasta îi vine încrederea în sine, sentimentul că este în măsură să înfrunte viaţa. El are credinţă într-un sens superior şi într-o ordine aflată la baza tuturor lucrurilor din viaţă. Şi, tocmai datorită unităţii Fiinţei ascunse în adâncul fiinţei lui, se simte el în contact cu lumea.
   Dar este evident că omul cu Eul bine format trăieşte totuşi şi în lumea datelor din conştiinţa sa obiectivantă. Totuşi, el reacţionează cu supleţe, aşa încât niciodată nu este luat din scurt de fluctuaţiile şi instabilitatea vieţii. Dacă se comportă astfel este pentru că principiul şi sursa vieţii lui se află în Fiinţa supranaturală care nu cunoaşte fixare. De aceea viaţa lui oscilează fără şocuri, cu o uimitoare supleţe, în jurul axei, solide şi mobile totodată, a unei deveniri constante. Eul rău format nu cunoaşte această axă, fie pentru că s-a retras în spatele poziţiilor lui rigide, fie pentru că este privat de formă, de direcţie, şi încontinuu ameninţat de disoluţie. îi lipseşte ţinuta care vine din Fiinţă. Aceasta este imposibil de dobândit cât timp omul este prizonier al Eului fixator şi sclerozam, cât şi atunci când este pe cale să se dizolve. Numai înrădăcinarea în "centru", în Hora, asigură ţinuta ce vine din Fiinţă.

   ...între semnificaţia transcendentală a exerciţiului şi semnificaţia sa pur pragmatică.
   Viaţa este o tensiune permanentă prin ea însăşi. Tot ceea ce trăieşte se află într-o "stare de tensiune" între un stadiu de dezvoltare provizoriu şi "devenirea" lui. Tot aşa, viaţa omului este în permanenţă încordată între ceea ce este el şi entelehia15 care îi este inerentă. Aceasta din urmă este faza ultimă a unui proces care, din etapă în etapă, îl duce pe om spre maturitatea şi împlinirea adevăratei lui destinaţii. Dacă omul îşi urmăreşte în mod conştient "Calea sa interioară", fiecare pas îl apropie de această formă superioară a fiinţei umane care îi permite Fiinţei divine să se manifeste în existenţă prin intermediul omului. Tensiunea care conduce la această formă - singura capabilă să facă să dispară tensiunile - constituie motorul vieţii cu adevărat umane. Oamenii se deosebesc unii de alţii după cum percep mai mult sau mai puţin clar această tensiune fundamentală. Ei simt aşadar, mai mult sau mai puţin, nevoia imperativă de a realiza această formă în care vor fi deschişi transcendenţei.
   "Maturizarea" se efectuează printr-o transformare permanentă a formei. Este o succesiune nesfârşită de forme care se nasc şi dispar pentru a renaşte şi a muri din nou, fiecare formă nefiind decât o fază destinată să o pregătească pe următoarea. Orice practică spirituală trebuie să fie în slujba acestei "creşteri". Şi în special exerciţiul ce se raportează la tonusul "just" trebuie să aibă drept principiu de bază această tensiune care urmăreşte în permanenţă transformarea formei, îndeplinindu-şi astfel funcţia sa.
   Omul nu este sănătos decât în măsura în care întreaga sa persoană asigură curs liber acestui proces de transformare. Dar tocmai aici se situează importanţa unei înrădăcinări solide în centrul vital. Tocmai datorită acestei înrădăcinări se restabileşte reglementarea mişcării ansamblului. Pe toate planurile, "ceea ce este sănătos" se manifestă prin forţa acestei tensiuni care întreţine fără ciocnire mişcarea de transformare şi îl impulsionează pe om, din etapă în etapă, să se realizeze într-o nouă formă.
   Această tensiune fundamentală legată de entelehie, tensiune care însoţeşte fiecare viaţă şi al cărei motor este ea, nu trebuie să fie confundată cu tensiunile de o cu totul altă natură, datorate faptului că orice "stare" are tendinţa să rămână ceea ce este. Astfel, omul este înclinat să se fixeze, să se imobilizeze în fiecare "formă" dobândită, în fiecare poziţie la care ajuns. De aici rezultă un alt fel de tensiune: tensiune de rezistenţă.
   în timp ce tensiunea fundamentală lucrează la transformarea indispensabilă a formelor, tensiunea de rezistenţă se opune dispariţiei, ineluctabile totuşi, a formei dobândite şi, prin aceasta, ea este inamicul "devenirii". De fiecare dată când viaţa se imobilizează, unde şi indiferent pentru ce motiv, urmează o întărire, o scleroză şi, în locul în care se formează în corp tensiunea care menţine această întărire, se naşte un baraj care împiedică progresarea pe calea interioară. A suprima aceste tensiuni de rezistenţă, resimţite ca încordări, crispări, constituie obiectul principal al exerciţiului destinderii. Tensiunile de rezistenţă se numără cu miile. Ele intervin întotdeauna atunci când omul se fixează, se agaţă de ceva. Astfel, el este tensionat pentru că nu vrea să aban¬doneze o poziţie dată, pentru că este obsedat de o dorinţă, pentru că este prizonier al unei frici, pentru că nu se poate desface de anumite agresivităţi din cauza resentimentelor sale, a deprinderilor sale etc. Este vorba de fixarea conştientă...

   ...liniştit victoria sau înfrângerea? Chiar dacă am obţine victoria, aceasta nu ar fi decât o victorie oarbă care nu are nici o legătură cu sensul adevăratei arte a scrimei.
   A fi liber de orice lucru nu înseamnă deloc vidul. Fiinţa în sine nu are natură proprie. Ea este dincolo de toate formele. Ea nu acumulează absolut nimic în ea. Aşa încât dacă vreodată am căuta să reţinem chiar şi lucrul cel mai infim, marea Forţă se agaţă acolo şi echilibrul originar al forţelor este pierdut. Dacă Fiinţa este ataşată de ceva, ea nu mai este liberă să se mişte şi nu mai ţâşneşte în abundenţa ei plenară şi întreagă. Dacă echilibrul ce provine din Fiinţă este deranjat, forţa ei debordează repede acolo unde se poate scurge oricum, dar acolo unde nu se poate scurge, nimic nu mai face faţă.
   Deci, ceea ce se cheamă libertate de orice lucru nu înseamnă nimic altceva decât aceasta: dacă nu acumulăm nimic, dacă nu ne sprijinim pe nimic, dacă nu înţepenim nimic, atunci nu există nici puternic, nici contra-puternic, nici eu, nici contra-eu. Şi dacă se întâmplă ceva, îl întâlnim ca şi inconştient şi nu lasă urmă. In Eki ("cartea transmutaţiilor") se spune: "Fără a gândi, fără a acţiona, fără mişcare, foarte tăcut: numai astfel putem exprima Fiinţa şi Legea lucrurilor cu interiorul, în mod foarte inconştient, şi în final să devenim una cu Cerul şi Pământul".
   Cel care practică arta scrimei în acest mod şi trăieşte astfel este aproape de adevărul Căii."
   Shoken, auzind aceasta, întrebă: "Ce înseamnă că nu există nici eu nici contra-eu, nici subiect nici contra-subiect"?
   Pisica răspunse: "Pentru că există un eu, există şi un inamic. Dacă nu ne manifestăm ca eu, nu va exista nici adversar. Ceea ce numim aşa nu este decât un alt nume pentru ceea ce înseamnă: opoziţie. Atât timp cât lucrurile păstrează o formă, ele au întotdeauna o contra-formă. De fiecare dată când ceva se înţepeneşte, există o formă particulară. Dacă fiinţa mea nu este concepută ca formă particulară, nu există nici contra-formă. Acolo unde nu există opoziţie nu există nimic care să poată fi contra. Or, aceasta înseamnă: nu există nici eu, nici contra-eu; dacă ne abandonăm pe noi înşine complet, dacă devenim astfel liberi de orice lucru, atunci suntem în armonie eu universul, una cu orice lucru, în marea Solitudine. Chiar dacă forma inamicului dispare, noi nu luăm cunoştinţă de aceasta. Nu pentru că nu ne dăm seama, ci pentru că trecem peste; spiritul se mişcă încontinuu liber de orice fixare şi răspunde simplu acţionând liber din rondul fiinţei.
   Dacă spiritul e liber de orice preocupare, lumea, aşa cum este, e în întregime lumea noastră şi este una cu noi. O sesizăm atunci dincolo de bine şi de rău, de simpatie şi de antipatie. Nu mai suntem incomodaţi de nimic şi nu suntem ataşaţi nicăieri. Toate contrariile - câştig şi pierdere, bine şi rău, suferinţe şi bucurii - provin din noi.
   De aceea, pe toată întinderea Cerului şi a Pământului, nimic altceva nu merită cunoscut ca fiinţa noastră proprie. Un vechi poet spunea: "Un fir de praf în ochiul nostru - şi cele trei lumi sunt deja prea strâmte. Dacă nu mai ţinem la nimic - cel mai mic pat este deja vast."
   Aceasta vrea să spună: dacă un fir de praf pătrunde în ochi, acesta nu mai poate să se deschidă, căci o vedere clară nu este posibilă decât dacă ochiul este liber. Aceasta ne poate servi de parabolă pentru Fiinţa care e lumină iluminatoare şi liberă în sine de tot ceea ce este ceva.
   Un alt poet spune: "înconjurat de duşmani, o sută de mii la număr, voi fi strivit ca formă. Dar Fiinţa este şi rămâne a mea, oricât de puternic ar fi duşmanul. Nici un duşman nu va putea s-o străpungă vreodată."
   Confucius spune: "Nici chiar Fiinţa unui om simplu nu poate fi furată." Dar dacă spiritul devine dezordonat, Fiinţa se întoarce împotriva noastră. Este tot ceea ce pot să vă spun. Acum reculegeţi-vă şi căutaţi în voi înşivă."