Iluminări

   Ibn 'Arabî foloseşte termenul plotinian de "emanaţie" (fayd) dar la el "emanaţie" nu se referă, ca în gândirea lui Plotin, la un lucru care se revarsă din Unul absolut, şi din acesta, alt lucru, etc. formând un lanţ. "Emanaţie", pentru Ibn 'Arabî, înseamnă pur şi simplu că Absolutul apare în forme diferite şi mai mult sau mai puţin concrete, cu o autodeterminare distinctă în fiecare caz. Înseamnă că o aceeaşi Realitate se articulează în chip diferit, limitându-se şi apărând imediat în formele diferitelor lucruri. După cum spune Ibn 'Arabî în Fusus al-Hikam, Dumnezeu posedă două forme de manifestare: una în Invizibil şi alta în lumea vizibilă. Manifestarea comportă două faze:
   - în prima fază, Absolutul se manifestă, nu altora, ci lui însuşi. Este "eterna manifestare a Esenţei pentru sine însăşi". Aceasta înseamnă apariţia "ca potentă", în Conştiinţa Absolutului, a formelor tuturor existenţelor posibile. Altfel spus, Absolutul ia cunoştinţă de Sine însuşi, articulânduse "în mod potenţial" într-o infinitate de existenţe, păstrându-şi totuşi Unitatea originală. La acest nivel, nu există nimic în act, lumea nu există. Totul există doar ca "realităţi" în Conştiinţa divină; Ibn 'Arabî le numeşte realităţi inteligibile, "arhetipuri permanente" {a'yân tâbita). Arhetipurile sunt formele manifestate ale Numelor divine, adică posibilităţile ontologice conţinute în Absolut.
   - în a doua etapă de manifestare, Absolutul se manifestă în formele infinit de diverse; în limbaj raţional, am putea spune că e vorba de creaţia "lucrurilor", incluzînd nu doar substanţele ci şi atributele, acţiunile şi evenimentele. Arhetipurile părăsesc starea lor de "inteligibile" şi se răspândesc în "lucrurile sensibile", făcând astfel ca lumea să existe în act.
   Cele afirmate în paragraful anterior ridică spinoasa problema a cunoaşterii lui Dumnezeu. Studiile lui H. Corbin, şi mai ales ale lui T. Izutsu, ne sugerează că o asemenea abordare ar trebui să pornească de la următoarele considerente:
   1) Absolutul posedă două aspecte opuse: aspectul ocult şi cel autorevelator;
   2) Absolutul, în primul înţeles, va fi întotdeauna Mister şi Obscuritate a cărui taină nu poate fi dezvăluită nici măcar prin intermediul gradului suprem de experienţă, kashf;
   3) Absolutul nu intră în sfera cunoaşterii umane comune decât în forma lui autorevelată de "Dumnezeu" şi "Domn";
   4) Între cele două aspecte se desfăşoară un domeniu particular, unde "s-ar putea spune că lucrurile există şi nu există" - este vorba de lumea arhetipurilor permanente, total inaccesibilă minţii omului comun, însă perfect accesibilă minţii misticului aflat în stare extatică.