Împărăţia tainică a lui Dumnezeu pe Pământ

   ...transformat imaginile, este numit de Rudolf Steiner "eter-akasha" - un cuvântul vechi hindus -,în care este consemnat totul. Dar nu este consemnat totul în aşa fel încât aceste imagini să ni se arate, ci în aşa fel încât iniţiatul să poate trezi oricând, din aceste puncte germinative, din aceste puncte stelare, imaginile. De aceea putem încerca să comparăm aceste două imagini. Ogorul de pe Pământ, desigur, nu conţine în sine niciun Soare, dar bolta cerului are Soarele drept punct central. Evanghelia Eternă, această formaţiune de forţe eterice cu punctele sale germinative, stelare, are şi ea un Soare, un punct central. Soarele, punctul central al acestei formaţiuni este Fiinţa lui Christos, care străluceşte ca un Soare, cu Eul Său cosmic, cu Fiinţa-Eu Christos, radiind căldură, radiind lumină. Această formaţiune este ceea ce putem numi "împărăţia lui Christos pe Pământ". Ea este astăzi altfel de cum era în dimineaţa Paştelui, când, la început, nu conţinea decât corpul eteric al lui Iisus. între timp, această împărăţie a crescut, a crescut cu fiecare suflet uman care, în cursul timpului, prin propovăduirea Evangheliei, a putut găsi accesul la această Evanghelie Eternă, aşadar, a intrat în această împărăţie.
   Ne putem face următoarea reprezentare: Evanghelia Eternă luminează în dimineaţa de Paşte mai întâi în corpul eteric al unui om şi apoi, timp de patruzeci de zile, apare ucenicilor drept Cel înviat. Asupra aspectului fizic al acestui proces vom reveni mai târziu. Ca să nu complic lucrurile, voi rămâne deocamdată numai la partea eterică, pentru că ucenicii aveau o clarvedere eterică. Ei îl vedeau pe Cel înviat ca pe o făptură umană, dar vedeau la această făptură şi ceva cu totul deosebit. Ei vedeau rănile luminând, îi vedeau faţa luminând, ei vedeau Soarele strălucind pe acest ogor, pe acest cer înstelat. Să ne gândim cât de real, cât de concret, cât de adevărat este Cel înviat, mai întâi într-un mod pur eteric, şi cum El conţine în Sine infinit de multe puncte germinative care pot începe să lumineze în orice clipă! Astfel încep să lumineze pentru ucenici, în timp ce îl privesc pe Cel înviat, amintiri din timpul cât au fost împreună cu El. Abia la înălţarea la Cer a trecut acest corp eteric uman din Evanghelia Eternă în aura Pământului. Rudolf Steiner a indicat în mod clar faptul că ceea ce a apărut la început ucenicilor, timp de patruzeci de zile, între Paşte şi înălţarea la Cer, pentru prima oară, ca eveniment unic, nu a rămas în acest fel, ci s-a transformat şi, la un moment dat, a dispărut din faţa privirilor ucenicilor. Atunci sosise, de fapt, momentul în care corpul eteric al omului Iisus ar fi urmat să se răspândească în depărtările cosmice, spre Soare, dar Christos a menţinut acum pentru prima oară în coeziune această fiinţă eterică. Imaginea înălţării la Cer, imaginaţiunea înălţării la Cer şi trecerea în lumea norilor, în sfera norilor, este expresia acestui fapt.
   însăşi Evanghelia Eternă se dezvoltă şi se transformă, ea nu rămâne aşa cum a fost la început. Principiul este mereu acelaşi: imaginile se transformă în germeni şi din aceşti germeni poate oricând fi trezită, scoasă la iveală, imaginea, tot aşa cum omul poate să-şi recheme imagini din germenii-amintire ai propriei corporalităţi, tot aşa cum apoi, după moarte, aceste imagini sunt toate prezente. Putem simţi atunci, dacă observăm acest lucru pe cale interioară în mod just şi dacă vibrăm din toată inima, cum din mormânt se înalţă ceva, ceva care are un imens caracter germinativ, ca o multitudine de seminţe, de stele, în mijlocul cărora străluceşte însă un Soare. Punctul lor central este însuşi Christos, Eul divin al lui Christos, Eul divin care atunci începe să respire. Chiar faptul că în cele patruzeci de zile El apare şi dispare mereu este un semn că această Făptură începe să respire, că Ea începe să se extindă, apoi să se adune şi iar să se extindă. In cele din urmă, Ea depăşeşte limitele pe care le-a avut de la omul Iisus şi trece în lumea norilor, în sfera norilor, în eteric, de fapt, în zona intraeterică a întregului organism al Pământului, în care începe să acţioneze şi să-i integreze pe oameni. Toţi cei care-şi unesc inimile cu Fiinţa lui Christos sunt integraţi în această împărăţie. In slujba de Crăciun pentru copii, ea este numită "împărăţia lui Christos, strălucitoare ca Soarele"; Evanghelia vorbeşte despre ea şi atunci când Christos Iisus se află faţă în faţă cu Pilat: Aşadar, tu eşti un rege? Da, tu trebuie să spui...

   PREGĂTIREA PE PĂMÂNT A ENTITĂŢII LUI IISUS ÎN LUMINA
EVANGHELIEI A CINCEA

   în aceste consideraţii mi-aş permite să prezint câte ceva din Evanghelia a Cincea. Ar fi bine să trăim felul în care Rudolf Steiner face aceste relatări. Ele se referă la cei optsprezece ani ai vieţii lui Iisus dintre evenimentul petrecut în Templu cu copilul de doisprezece ani şi Botezul în Iordan. Noi îl vedem, dacă-mi permiteţi să repet o formulare, pe "Iisus fără Christos". In acest om tânăr se uneşte ceea ce vine, pe de-o parte, de la marea individualitate spirituală a lui Zarathustra cu ceea ce vine, pe de altă parte, de la sufletul lui Adam, şi acestea se unesc apoi în Palestina într-un trup uman.
   Dacă vrem să formulăm în mod antroposofic mai exact acest fapt, putem spune astfel: Eul, spiritul acestui om este eul lui Zarathustra, steaua; sufletul acestui om şi o parte din corpul astral şi din corpul eteric reprezintă însăşi Entitatea-Iisus - sufletul conştientei, sufletul raţiunii sau afectiv, sufletul senzaţiei. Acest om s-a născut într-o vreme când, în mod normal, prin întrupare, conştienta propriei origini spirituale îi era deja întunecată. El nu ştia că era reîncarnarea lui Zarathustra. El îl trăia pe cel prezent în el - exact aşa cum noi, de regulă, nu ştim cine am fost în vieţile pământeşti anterioare. Omul trebuie să fie cel prezent, trebuie să fie ceea ce este el acum. Tot aşa, nici sufletul acestui om nu ştia, prin conştienta pământească, în mod direct, cine este el, ci trăia cufundat într-o milă nesfârşită, în această forţă de iubire şi în dăruire de sine. Ce experimentează un astfel de om în mediul său înconjurător? Ce se trezeşte, încetul cu încetul, din sine însuşi, datorită celor întâlnite în exterior? Pentru a contempla ceva din caracterul, din dimensiunea spirituală a acestui eu, voi reproduce aici un pasaj în care Rudolf Steiner îl prezintă pe Zarathustra în opoziţie cu Buddha.
   "Zarathustra îi învăţa pe oameni să înţeleagă marea Divinitate din exterior, să conceapă şi să pătrundă marele Cosmos în mod spiritual. Buddha conducea privirea spre interior şi spunea: Când omul evoluează, din starea de neştiinţă apar, treptat, cele şase organe de simţ şi Manas-ul. Tot ceea ce se află în om îşi are originea în Cosmos. Noi nu am avea un ochi sensibil la lumină, dacă lumina nu ar fi făcut să ia naştere în organism ochiul... Şi în acelaşi fel lucrează toate forţele spirituale ale lumii ca să-l plăsmuiască pe om. Ceea ce există în interiorul omului a fost organizat, la început, într-un întreg din forţele spiritual-divine ale Cosmosului. De aceea, pentru tot ce există în interior există şi un corespondent în exterior. Din exterior, în om se revarsă nişte forţe care apoi se află în el." Dimpotrivă, Zarathustra arăta cum în spatele organelor de simţ ale omului, despre care vorbeşte Buddha, se află creatorii omului. Acestea sunt însă "gândurile creatoare cosmice care se află în jurul nostru, care sunt răspândite peste tot în lume. Căci tot ceea ce are omul în gândurile sale există pretutindeni afară, în lume. In felul acesta trebuia Zarathustra să vestească o concepţie despre viaţă care să se ocupe cu descifrarea, cu analiza lumii exterioare. El trebuia să întemeieze o concepţie despre lume pentru popor care să abordeze în mod practic lumea exterioară, să o prelucreze... Misiunea lui Zarathustra se află într-un acord perfect cu trăsăturile caracteristice ale vechiului popor persan. Am putea spune, de asemenea, că lui Zarathustra i-a revenit misiunea de a face să ia naştere o forţă şi o pricepere în acţiunea asupra lumii exterioare ... să ia naştere forţă, pricepere şi siguranţă în relaţia cu...

   Al treilea fapt este, desigur, cel mai greu de înţeles: Ce se întâmplă cu corpul fizic care atârnă pe cruce? Am văzut deja, într-o oarecare măsură, că el încă mai are la sfârşit o formă umană, dar este, propriu-zis, un fel de cristal, un fel de mineral. Am atins deja faptul că aici este săvârşită o alchimie. Ne putem întreba: Cine îl îndeamnă pe Nicodim să facă ce a făcut? De ce cumpără el o sută de pfunzi de aloe şi de mir şi îi aduce acolo? Pentru că, în mod normal, pe vremea aceea nu se obişnuia aşa ceva. Apoi, cadavrul este coborât în mormântul pământului. El se transformă de la oră la oră. Acum nu pot decât să schiţez puţin, sub formă de imagini, acest proces. în ciclul de conferinţe "De la Iisus la Christos" este descris mai exact ce se petrece aici: ceea ce într-un corp fizic uman reprezintă aşa-numitele procese-sare, ele cuprind acum această materie, piele şi oase şi muşchi şi organe etc, şi ridică întregul corp fizic în sfera eterică. Are loc o eterizare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tot ceea ce în trup are un caracter mercuric. Dacă facem încercarea de a ne forma o imagine interioară despre ceea ce se întâmplă în dimineaţa de Paşti, atunci trebuie să ne reprezentăm o flacără suprasensibilă. Dar această flacără nu este asemănătoare cu flacăra unei lumânări sau cu flacăra produsă de un foc de lemne, când ceva arde, ci este ceva ce transformă elementul fizic-material în ceva eteric-material, în ceva spirtual-material. Şi aceasta ia o formă umană! In urma acestui proces de transformare, din această materie rămâne ceva, în urma acestui foc eteric rămâne ceva fizic, care se transformă în cenuşă şi este înghiţit de pământ, care tocmai se cutremură. Cutremurul de pământ începe în Vinerea Mare şi pământul se despică, într-adevăr, acolo unde sunt mormântul şi cadavrul. Rudolf Steiner a menţionat faptul, Emil Bock l-a descris în mod amănunţit. In această crăpătură, cenuşa este absorbită ca un nor şi dispare în pământ, şi începe să distrugă pământul. Dar ce înseamnă "să distrugă"? Această cenuşă începe să acţioneze asupra materiei pământeşti în aşa fel încât aceasta începe, încetul cu încetul, să meargă pe acelaşi drum pe care a mers materia din trupul lui Iisus. Ea începe să se fărâmiţeze, pentru ca în viitor să fie spiritualizată.
   Aşadar, învierea este, în acelaşi timp, impregnarea pământului cu forţele cenuşii, care se infiltrează, într-un fel, în materia pământească, o pătrund ca un "fermentum decompositionis", ca un ferment de descompunere. Când a curs sângele din trupul mort, sângele s-a eterizat şi a umplut corpul eteric al Pământului cu fermentul viitorului, Pământul a fost şi el înzestrat, din punct de vedere eteric, cu capacitatea de a spiritualiza în viitor materia fizică. învierea este, pe de-o parte, un eveniment uman, dar, în măsura în care este şi un eveniment fizic şi cuprinde un trup uman, învierea devine, totodată, un proces geologic. Ceva din cadavru cade cu adevărat în pământ, şi ceva trece cu adevărat în corporalitatea învierii. Aceasta are acum posibilitatea de a spiritualiza materia, de a face ca elementul spiritual să aibă aspect material. Dar a durat aproximativ opt zile după înviere, până când această forţă a fost pe deplin dezvoltată. Aceasta a fost contradicţia dintre Maria Magdalena şi Toma. Maria Magdalena este prima persoană care îl vede pe Cel înviat, în zorii zilei de Paşte, dar ea îl trăieşte atât de puternic din punct de vedere eteric, încât crede că ar fi în corp fizic. Dar este oprită să-L atingă. După opt zile, Entitatea christică înviată a ajuns atât de departe, încât Ea poate să determine din eteric un fel de materializare până în domeniul fizic vizibil, în special în locurile unde sunt cicatricele, apoi, imediat, să spiritualizeze din nou materia.
   Ce înseamnă, aşadar, "înviere"? învierea înseamnă, propriu-zis, nu numai Cel înviat, ci este o putere, o forţă, care este în stare să materializeze spiritul şi să spiritualizeze materia. Prin aceasta, lui Ahriman îi este smulsă puterea asupra materiei, or aceasta este adevărata biruinţă asupra morţii. Christos Iisus a învins moartea după trei zile, prin faptul că El a dezvoltat puterea deplină de a acţiona din domeniul astral şi eteric şi din Entitatea christică însăşi, în aşa fel încât să formeze un corp eteric uman şi să-1 fortifice, astfel încât în anumite locuri să apară chiar materie fizică, pentru ca apoi...

   ...l-a desprins tot mai mult pe om de legătura cu lumea spirituală şi că la fiecare nouă încorporare această tendinţă a devenit tot mai puternică, iar în decursul a multe, foarte multe încarnări el s-a transformat într-atât, încât prin naştere lasă în urmă lumea spirituală, pe care o uită complet, şi coboară cu fiinţa sa veşnică întru totul în existenţa terestră, în conştienta pământească.
   Acum se poate afirma că aceasta a făcut ca omul, în timpul vieţii sale pe Pământ, să nu cuprindă numai lumea pământească, dezvoltând anumite forţe în raport cu ea, ci şi ca, prin pierderea legăturii cu fiinţele divine, să aibă de fiecare dată şansa de a se sprijini pe propria sa conştientă, de a acţiona pornind de la această conştientă şi de la impulsurile personale, de a-şi elabora şi însuşi ceea ce învaţă. Ştiinţa spiritului şi vechile documente exprimă aceasta în felul următor: Această intervenţie din viaţa omului trebuia să se realizeze în aşa fel, încât în viaţa prenatală el să resimtă după un timp, în lumea spirituală impulsul de a se elibera de fiinţele spirituale, de a coborî pe Pământ şi de a fi o fiinţă autonomă. Ajung acum la un punct care nu este dezvăluit decât de ştiinţa spiritului a lui Rudolf Steiner, în aşa fel încât să dobândim o imagine completă a omului. Despre ce este vorba? Faptul că atunci când se încorporează omul uită lumea spirituală şi pătrunde întru totul în materie, în percepţiile sensibile, în personalitatea şi propria sa libertate nu înseamnă numai desprinderea de lumea spirituală, ci înseamnă şi că omul foloseşte şi alterează ceea ce îi pune natura la dispoziţie, anume chipul său pământesc şi raporturile sale de viaţă pământească într-un cu totul alt mod decât cel existent când el îşi mai putea umple corporalitatea pământească cu forţele spirituale. Acum omul trăieşte numai cu forţele naturii, pe care le consumă pentru a fi treaz, pentru a fi o fiinţă pământească liberă, dar aceasta se înfăptuieşte cu cheltuiala forţelor vitale ale trupului şi existenţei sale. Această realitate este, ca să spunem aşa, cealaltă consecinţă a faptului că omul s-a desprins de lumea spirituală. Atunci când Fiul lui Dumnezeu a venit pe Pământ, fusese atinsă o stare ameninţătoare.
   Există o diferenţă între imaginea omului privită dinspre Pământ şi cea privită dinspre Dumnezeire. Dar cine poate privi fiinţa omului dinspre Dumnezeire? De-a lungul mileniilor au existat întotdeauna anumiţi oameni care au putut-o face. Dacă deschidem Noul Testament vedem că în momentul în care Fiinţa lui Christos coboară pe Pământ venind din lumea spirituală, în momentul în care Fiul lui Dumnezeu devine om, apare cineva care are deplina conştientă a situaţiei în care se afla omenirea. Este vorba de Ioan Botezătorul. El avea posibilitatea să aibă o imagine despre starea omului pământesc aşa cum o avea şi lumea spirituală. In sufletul acestui remarcabil Ioan Botezătorul apare această cunoaştere, deoarece el avea, ca şi Moise, conştienta faptului că acest impuls a pătruns cândva în oameni în vremurile străvechi, impuls care l-a condus tot mai adânc în lumea Pământului, acordându-i însă, totodată, şi posibilitatea de a deveni mai liber. Ioan mai avea şi conştienta faptului că în timpul în care vieţuia el omul nu se afla numai în pericolul de a-şi pierde legătura cu lumea spirituală, ci şi în acela de a-şi folosi corporalitatea terestră în aşa fel, încât pe viitor omenirea să fie într-adevăr ameninţată de pericolul ca oamenii să nu se mai poată încorpora corect în trupurile lor. Aşadar, nu era ameninţată numai conştienta spirituală, ci şi existenţa terestră a omului. Şi aşa apare Ioan Botezătorul ca fiind acela care nu avea numai deplina conştientă a vinii şi păcatului omenirii, ci şi ca cel care ştie că omenirea nu va putea merge mai departe, nici măcar din punct de vedere pământesc, dacă nu apare un ajutor.
   Pe scurt, avem aşadar omul pământesc, pe care îl cunoaşte ştiinţa obişnuită, şi fiinţa spirituală, care vine din lumile suprasen-sibile şi se încorporează ca om. Contemplând această imagine primordială iau naştere următoarele întrebări: Ce importanţă are încorporarea pământească? Cum este conştienta omenească în ziua de azi? Cum era în mileniile precedente, când în ea mai existau încă amintiri ale lumii prenatale şi presimţiri ale lumii de după moarte? Care era situaţia omenirii înainte, când ea a primit impulsul de a...

   ...să trăiască în timp şi să aibă trecut, prezent şi viitor. însă nu mai este doar sufletul însuşi, ci este deja ceea ce înfăptuieşte sufletul, ceea ce transpune el în afară, ceea ce preia el în sine etc. şi nu înţelegem deloc sufletul omenesc dacă nu ştim că în el se revarsă încontinuu viitorul, viitorul sufletesc, propriul viitor sufletesc, şi că, totodată, din el vrea să pornească viitorul germinativ.
   Dar ce înseamnă faptul că apare Fiul Omului? Prin El apare cel de-al treilea tip de viitor, viitorul care nu se revarsă din trecut, viitorul care nu germinează din prezent, ci viitorul care există deja. Şi care este diferenţa propriu-zisă dintre dumnezeiesc şi omenesc? Diferenţa este pur şi simplu aceea că în Dumnezeire este deja realitate, ceea ce în omenire va fi abia cu timpul. Insă acestea au de-a face una cu cealaltă. Atunci când Dumnezeirea apare în faţa privirii omului într-o asemenea statură cum a fost cea a Fiului Omului pentru văzătorul creştin, atunci acesta vede toate idealurile înfăptuite. Căci nu există un ideal mai înalt pentru întreaga parte fiinţială componentă a voinţei omului decât puritatea voinţei, veşmântul cel alb. Şi nu există un ideal mai înalt pentru ceea ce este simţirea omenească decât viaţa sufletească ordonată, care nu se vieţuieşte pe sine însăşi, ci poate simţi împreună cu tot ceea ce îl înconjoară pe om: centura de aur. Şi acolo unde în cap şi în jurul capului trăiesc gânduri care nu reprezintă gânduri-imagine, gânduri speculative, ci gânduri care sunt pline de înţelepciune şi care gândesc în aşa fel asupra lor însele şi asupra lumii, încât totul are un sens, acolo se înfăptuieşte cel mai înalt ideal omenesc. Să înţelegi că nu există nimic care să nu aibă sens este înţelepciune. Acestea sunt idealurile manifestate. Putem vedea astfel ce corespondenţă aparte - aşadar acum nu mă refer la discrepanţa despre care am vorbit anterior - există între ceea ce a dezvoltat Divinitatea pe deplin ca Fiinţă divină a Fiului în statura omenească a lui Iisus Christos şi ceea ce s-a născut în Fiul Omului ca fiinţă umană ideală. Acesta este viitorul.
   Există, aşadar, trei tipuri de viitor. Primul tip este acela care se desfăşoară din trecut cu necesitate. Cel de-al doilea este cel care pătrunde în prezent prin impulsurile continue şi porneşte din om. Cel de-al treilea există deja în Cel înviat. Insă în aceasta constă şi drama viitorului. Căci, pe de o parte, sufletul reacţionează în aşa fel, încât îi este teamă şi frică de viitor, că se sperie de el, iar, pe de altă parte, el reacţionează în sensul că este plin de dor şi speranţă în privinţa viitorului. Intre aceste două aspecte, teamă şi speranţă, frică şi dor, oscilează viaţa sufletească omenească în raportul ei cu viitorul, până când vede că în adâncurile sufletului există impulsuri şi forţe germinative care vor să iasă în afară, şi că în Cosmos există idealuri ca entităţi în înfăţişarea Celui înviat, idealuri care vor să pătrundă în suflet. Noi nu suntem părăsiţi de Dumnezeu! Dimpotrivă, trăim într-o legătură foarte profundă cu Dumnezeu, pentru că ceea ce a înfăptuit Dumnezeirea corespunde cu ceea ce se află în lăuntrul cel mai adânc al fiecăruia dintre noi.
   Dacă privim înspre forţele germinative, se pune întrebarea plină de îngrijorare: în ce fel de sol ar trebui să ajungă aceste seminţe de viitor ale forţelor germinative ale fiinţei mele omeneşti, atât de slabă şi de jalnică? Cum trebuie să germineze aceste forţe ale viitorului ca să poată aborda apoi direcţia evoluţiei, aceste forţe care stau dinaintea mea în idealul Fiului Omului ca însuşi viitorul meu? Vedem că este nevoie de un sol rodnic pentru ca ele să poată germina în suflete. Căci în starea germinativă voinţa pură germinativă are ca echivalent în sufletul omenesc marea voinţă pură ideală, cuprinzătoare, reprezentată prin veşmântul cel alb. Putem găsi pentru fiecare imagine a contemplării apocaliptice a staturii Fiului Omului germenii corespunzători din fiecare om. Dar cum ajung aceştia să germineze? Există şi în lumea vegetală germenul care doarme, sămânţa care este pusă în pământ şi pentru început se odihneşte, până când este trezită şi începe să se mişte. Forţa evolutivă se află în stare de germen în om. Să mă exprim şi mai limpede: voinţa şi capacitatea de a învăţa pe care le aduce cu sine fiecare copil din lumea spirituală, ca însuşiri primordiale şi fundamentale propriu-zis specifice copilului, capacitatea şi zelul de a învăţa, se află în fiinţa omului. Vai de acela care nu poate învăţa, bine de acela care învaţă! Căci prin învăţare ia naştere această...