Inteligenţa

   1. NATURA INTELIGENŢEI

   În clasica, de acum, istorioară, trei oameni orbi s-au apropiat de un elefant, curioşi să-şi dea seama cum arăta acesta. Fiind pentru prima oară în viaţa lor când întâlneau un astfel de animal, fiecare dintre cei trei şi-a format o impresie diferită de a celorlalţi. Orbul care pipăise picioarele masive ale elefantului a concluzionat că aceste era asemenea unui copac. Cel care nimerise trompa-i neastâmpărată a dedus că elefantul semăna mai degrabă cu un şarpe. Cel de-al treilea orb, după ce bâjbâise cu mâinile pe partea laterală şi foarte robustă a elefantului, a exclamat că acesta era întocmai ca un zid.
   Care dintre cei trei orbi avea dreptate? Şi, de fapt, ce are a face istorioara aceasta cu inteligenţa? Asemenea celor trei oameni din parabolă, cei care explorează natura inteligenţei nu pot vedea eu ochii lor acest obiect de studiu, fapt pentru care au recurs la metafore care să îi ajute la definirea comportamentului inteligent (Sternberg, 1990). în capitolul acesta vom descrie câteva dintre primele noţiuni despre inteligenţă, care au precedat cu sute, dacă nu chiar cu mii de ani studiile ştiinţifice pe această temă. Apoi vă vom prezenta cele şapte metafore care stau la baza cercetării moderne a inteligenţei: geografică, numerică, biologică, epistemologică, sociologică, antropologică şi sistemică. Să descriem, pe scurt, fiecare metaforă şi să evidenţiem principalele teorii ale inteligenţei asociate ei.
   Primii oameni care au reflectat asupra naturii inteligenţei nu au fost psihologii sau pedagogii, ci filosofii. Filosoful antic Platon vedea o asemănare între inteligenţa umană şi bucăţile de ceară pe care se întipărea sigiliul - acestea erau de diverse dimensiuni, diferite ca duritate, umiditate şi grad de puritate. Cel al cărui calup de ceară era mult prea tare sau excesiv de moale, ori gloduros sau saturat de impurităţi, avea să sufere de deficienţe intelectuale (ideile nu se puteau "imprima" adecvat). în scrierile sale din secolul al treisprezecelea, Sf. Toma din Aquino aprecia capacitatea de înţelegere a oamenilor inteligenţi ca fiind mult mai aproape de desăvârşire şi mai extinsă decât aceea a celor mai puţin inteligenţi. Tot după Aquino însă, nici cele mai inteligente minţi nu se pot totuşi apropia, fie şi de departe, de omniscienţa lui Dumnezeu. Immanuel Kant, filosoful din secolul al optsprezecelea, considera că existau diferite tipuri de inteligenţă sau, poate, diverse faţete ale inteligenţei şi că indivizii se deosebeau vizibil în funcţie de măsura în care le posedau.
   Aceste (şi numeroase alte) studii filosofice timpurii despre intelectul uman au prefigurat explozia în cercetarea inteligenţei care avea să urmeze în secolul douăzeci. Chiar dacă ideile cu privire la natura inteligenţei există de mii de ani, majoritatea informaţiilor cunoscute despre inteligenţă au fost descoperite abia spre sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Să ne îndreptăm, acum, atenţia spre metaforele implicite care par să fi direcţionat explorarea ştiinţifică a naturii inteligenţei atât în decursul istoriei, cât şi în timpurile moderne (Sternberg, 1990).

   MĂSURAREA INTELIGENŢEI

   Închipuiţi-vă că cei trei orbi de la începutul primului capitol s-au hotărât să măsoare "elefănţenia" unui animal oarecare. Cum ar proceda, în acest caz, fiecare dintre ei? Cel care consideră că elefanţii sunt asemenea copacilor ar putea măsura diametrul picioarelor celeilalte creaturi. Orbul care crede că elefanţii sunt asemănători şerpilor ar măsura agilitatea şi forţa trompei sau cozii celuilalt animal. Maimuţele, cu coada lor agăţătoare, ar aduce mai mult cu elefantul decât, să spunem, retrieverii aurii. Cel de-al treilea orb, considerând că elefanţii sunt ca nişte ziduri, ar măsura înălţimea şi lăţimea noii creaturi. în acest caz, este firesc ca balenele să aducă mai mult cu elefanţii decât şoarecii, de exemplu.
   Tot aşa cum cei trei orbi ar fi obţinut din măsurarea "elefănţeniei" anumite valori în baza noţiunii lor despre elefanţi, şi oamenii de ştiinţă concep testele de inteligenţă în funcţie de modul în care înţeleg natura acesteia. în acest capitol vă înfăţişăm un istoric succint al abordărilor măsurătorilor mentale, concentrându-ne în special asupra măsurătorilor începând cu sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Vom descrie, totodată, câteva teste moderne de inteligenţă, arătând cum teoriile inteligenţei la care aderă un specialist influenţează testele concepute pentru măsurarea acesteia.
   Dar, până la urmă, de ce trebuie testată inteligenţa? Psihologii, educatorii, specialiştii din domeniul medicinii, responsabilii de admiteri şi angajatorii recurg la testele de inteligenţă pentru a măsura diferenţele existente între aptitudinile intelectuale ale indivizilor sau pentru a monitoriza modificările survenite în capacitatea intelectuală a unui anumit individ de-a lungul timpului. Educatorii, de exemplu, întrebuinţează informaţiile de la testele de inteligenţă pentru a lua decizii în privinţa celor care se califică pentru obţinerea de asistenţă educaţională. Angajatorii sau responsabilii de admiteri pot folosi informaţiile privind diferenţele de inteligenţă pentru a stabili cine urmează a fi plasat într-o structură ocupaţională sau o şcoală anume. Specialiştii din domeniul medicinei recurg la testele de inteligenţă pentru a identifica deficienţele mentale apărute ca urmare a dezvoltării deficitare, a carenţelor de învăţare, a bolii sau a traumatismelor craniene. Se înţelege de la sine, psihologii utilizează testele de inteligenţă pentru a-şi efectua cercetările. Oameni de aproape orice vârstă, de la bebeluşi până la persoane aflate la vârsta senectuţii, pot fi supuşi unui test de inteligenţă.
   Cele mai multe teste de inteligenţă au numeroase trăsături comune cu testele de aptitudini şcolare, cum ar fi SAT-ul susţinut la finalul liceului de elevii americani, fiind mult prea adesea confundate între ele. Aceasta se întâmplă, în parte, pentru că ambele tipuri de teste - testul de inteligenţă şi testul de aptitudini şcolare - au in mod obişnuit limite de timp şi întrebări cu răspunsuri multiple. Mai mult decât atât, se consideră că rezultatele ambelor tipuri de teste dezvăluie informaţii importante...

   METAFORA SOCIOLOGICĂ

   Înţelegerea modului de dezvoltare al inteligenţei din perspectiva metaforei sociologice se poate dovedi dificilă deoarece teoriile inteligenţei bazate pe această metaforă pleacă tocmai de la aspectul dinamic al competenţei cognitive. Să ne amintim că Vîgotski considera că inteligenţa unui copil putea fi cu adevărat evaluată numai prin analizarea diferenţei dintre ceea ce un copil putea întreprinde în lipsa oricărei asistenţe şi ceea ce reuşea să întreprindă atunci când era ajutat de cineva mai competent decât el. Evaluarea inteligenţei în baza acestei teorii - testarea dinamică (vezi capitolul 2) - are deja, prin urmare, o componentă educaţională. Potrivit acestei metafore, cheia educării inteligenţei o constituie extinderea limitelor superioare ale aptitudinilor unui copil atunci când acesta este ajutat de cineva mai competent sau, altfel spus, mărirea "razei" zonei sale de dezvoltare proximală (Campione, Brown şi Ferrara, 1982). Această idee ar putea părea oarecum contraintuitivă, aşa că am ilustrat cele spuse în figura 3.1.
   Aici putem remarca două zone de dezvoltare proximală: cea a unui copil care nu a beneficiat de pregătire şi cea a unui copil care a beneficiat de o pregătire specială. Ambele zone de dezvoltare au acelaşi "punct de plecare" sau aceeaşi sarcină cognitivă care poate fi îndeplinită fără asistenţă - examinarea unui set de figuri geometrice şi denumirea fiecăreia dintre ele. Pentru copilul care nu a primit nicio pregătire, "limita exterioară" a zonei sale de dezvoltare proximală, sau ceea ce poate acesta îndeplini neasistat, presupune examinarea unei imagini mai concrete (de exemplu, reprezentarea unei scene de stradă) şi identificarea formelor geometrice prezente în acel context. Pentru copilul care a fost pregătit în prealabil, sarcina ce poate fi îndeplinită asistat fiind...

   ...a acestora necesită integrarea celor două dimensiuni, a naturii şi a educaţiei, abordare pe care o vom analiza în cele ce urmează.

   EXPLICAŢII DE FACTURĂ FIZIOLOGICĂ

   Explicaţiile de factură fiziologică referitoare la diferenţele intersexuale în cazul aptitudinii cognitive sunt dependente de existenţa unor modalităţi sistematice de diferenţiere a fiziologiilor masculină şi feminină. Un mod fundamental de diferenţiere fiziologică între bărbaţi şi femei îl constituie structura lor genetică. Mai exact, femeile au doi cromozomi X mari, pe când bărbaţii au un cromozom X mare şi un cromozom Y mai mic. Aceste diferenţe cromozomiale sunt responsabile de diferenţele fiziologice sistematice pe care le observăm la bărbaţi şi la femei, respectiv de sistemele reproducătoare şi caracteristicile sexuale secundare (sâni, lăţimea pelvisului, pilozitate facială etc).
   Unii cercetători au început explorarea bazelor biologice ale diferenţelor intersexuale în cazul aptitudinii spaţiale, încercând să stabilească dacă nu cumva o genă recesivă "pentru" aptitudinea spaţială mai bună era localizată pe cromozomul X (vezi Halpern, 1986; Plomin, DeFries şi McClearn, 1990). Dacă aptitudinea spaţială mai rafinată ar fi o caracteristică recesivă legată de X, atunci s-ar manifesta cu o frecvenţă mai mare la bărbaţi decât la femei. Aceasta se întâmplă deoarece un cromozom mic Y de la bărbaţi nu poate transporta o informaţie genetică concurentă (de exemplu, o genă dominanta pentru o "aptitudine spaţială scăzută"), care ar putea domina o genă recesivă pentru o "aptitudine spaţială înaltă", dacă o astfel de genă ar fi prezentă pe cromozomul său X. Femeile au doi cromozomi X; prin urmare, există o probabilitate mai mare ca acestea să transporte cel puţin o genă dominantă pentru "aptitudinea spaţială scăzută" şi, în felul acesta, să manifeste o aptitudine spaţială scăzută (vezi capitolul 4). Un exemplu de astfel de caracteristică recesivă legată de X este daltonismul, întâlnit mai frecvent la bărbaţi decât la femei.
   Posibilitatea existenţei unei gene recesive pentru aptitudinea spaţială superioară a fost parţial explorată prin compararea frecvenţei aptitudinii spaţiale superioare la femei şi la bărbaţi, cu frecvenţa aproximată pentru cazul în care ar exista o astfel de genă. Alte studii au implicat examinarea aptitudinii spaţiale la femeile cu un singur cromozom X (femeile afectate de sindromul Turner, de exemplu), fiind de aşteptat ca incidenţa aptitudinii spaţiale înalte în cazul acestor femei să se manifeste cu aceeaşi frecvenţă ca la bărbaţi. Aceste investigaţii nu s-au soldat cu rezultatele anticipate (Plomin, DeFries şi McClearn, 1990). Aşa cum am arătat în capitolul 4, în prezent nu se mai consideră că o singură genă poate să codeze un comportament complex cum ar fi aptitudinea intelectuală, aşa încât, privind lucrurile retrospectiv, rezultatele necorespunzătoare care s-au obţinut nu sunt chiar surprinzătoare.
   Cromozomii X pot să nu transporte o genă anume pentru aptitudinea spaţială, însă genele din cromozomii X şi Y codează cantităţi diferite pentru hormonii - estrogeni, androgeni şi progestativi - pe care-i posedă toţi bărbaţii şi toate femeile. Diferenţele care se manifestă la hormonii prenatali pot avea ceea ce se numeşte un efect organizator sau de structurare asupra dezvoltării creierului, ceea ce ar putea explica înmulţirea dovezilor care sugerează existenţa unor diferenţe intersexuale în organizarea creierului (Allen, Richey, Chai şi Gorski,