Izvorul luminos al iubirii

   Priviţi-vă partenerul cu ochii, simţiţi-l cu inima. Nu-l măsuraţi cu măsura părinţilor dumneavoastră, a rudelor, a celor care vă invidiază. Dacă nu ştiţi cum să faceţi, uita-ţi-vă la prietenii lui. Ne alegem prieteni care să ne semene. Dacă nu are prieteni, înseamnă că este un om închis, care, deocamdată, nu doreşte să-şi deschidă sufletul, sau nu doreşte să-şi deschidă sufletul deoarece s-a ars o dată. înseamnă că în dumneavoastră el a găsit acea unică persoană în faţa căreia a vrut să se deschidă, dar nu se grăbeşte să o facă. Îi este teamă. Încercaţi să înţelegeţi şi să respectaţi dorinţa celuilalt, chiar dacă este o fire închisă. Este un om speriat. Iubirea răbdătoare este ca soarele. La momentul potrivit, sub razele lui, pământul îngheţat va fi străpuns de o floricică. Graba este un fel de încălzire forţată a solului pentru a grăbi apariţia florilor. Dacă este prea cald, floarea se opăreşte şi nu mai reuşeşte să crească.
   Odată căsătorit, fiecare trebuie să-şi cunoască locul în viaţă, să-şi împlinească rolul stabilit prin apartenenţa sa la un sex. Şi nu aşa cum fac femeile care, chiar de la începutul căsniciei, încep să se revolte: de ce eu trebuie să gătesc, de ce eu trebuie să fac copii? Şi aşa mai departe. Dar cine să facă? Soţul? În cazul acesta trebuia să vă măritaţi cu unul care să le facă pe toate în locul dumneavoastră. Din fericire, un bărbat care s-a căsătorit de bunăvoie nu face astfel de discuţii. El începe să se revolte mai târziu, când jugul căsniciei îl apasă prea tare. La unii bărbaţi necazul vine foarte repede, în funcţie de cât de mare este frica lui " nimeni nu mă iubeşte, nimeni nu ţine cont de mine".
   Dacă viaţa dumneavoastră de familie nu se aranjează,
gândiţi-vă unde aţi greşit. Nu vă învinovăţiţi, dimpotrivă, eliberaţi-vă de frica de a nu fi vinovat. În caz contrar, veţi semăna cu talerul care, material vorbind, devine prea greu sau prea uşor din punct de vedere spiritual. Cel greu trage în jos şi cel uşor este nevoit să-şi ia zborul, ca un flu-turaş, şi să-şi găsească altă floare. Aşa apar divorţurile unde vinovat este cel care şi-a luat zborul şi l-a distrus pe celălalt. În realitate lucrurile stau invers.
   Dacă unul dintre parteneri devine prea materialist,
iar celălalt doreşte să meargă alături de el în numele iubirii şi pentru păstrarea căsniciei, acesta din urmă se va sacrifica şi niciunul dintre ei nu va băga de seamă că echilibrul balanţei lor este aparent. Greutatea fiind prea mare, talerul se va izbi de pământ. Cel care s-a sacrificat nu a ştiut să rămână el însuşi şi va părăsi această lume, lăsându-şi corpul fizic în pământ. Nu a mai putut suporta atâta tensiune.
   Dacă unul dintre ei devine prea emoţional, iar celălalt lasă de la el pentru a-şi păstra familia, e greu de presupus că va reuşi. Reuşesc doar în cazul când amândoi ştiu şi vor, în cazul când amândoi consideră că este bine să renunţe la bunurile pământeşti. Şi vor reuşi şi mai bine dacă copiii lor doresc şi ei să trăiască fără bunuri pământeşti. De regulă, viaţa materială cu problemele ei îi readuce mai cu picioarele pe pământ şi este posibil ca ei să reuşească.
   Aşa îşi încep viaţa cuplurile tinere. Tinerii trăiesc cu aer şi cu libertate, adică cu libertate şi cu iubire, până când tiptil-tiptil coboară cu picioarele pe pământ. Îşi aduc aminte de superba iubire de la început şi îşi ling rănile provocate de timp. Când, uneori, se mai întâmplă câte ceva rău, ei nu uită binele - al lor şi al celor din jur. Inevitabil, corpul...

   Am înţeles: durerea înseamnă cruzime.
   Încă din copilărie noi toţi suferim din cauza cruzimii celor din casă şi a persoanelor străine. Unii suferă mai mult, alţii mai puţin.
   De ce suferim?
   Pentru că ne este teamă de cruzime. Frica faţă de cruzime atrage cruzimea. Cu cât frica este mai mare, cu atât cruzimea este mai mare.
   Prin faptul că te umileşte şi te ridiculizează, cruzimea îţi ia speranţa de a fi iubit. Din frica "nimeni nu mă iubeşte" omul aspiră în el cruzimea şi toate celelalte manifestări ale ei, direcţionate spre oricine şi spre orice, fără să bănuiască faptul că toată această cruzime devine a lui, proprie. Nici nu-şi dă seama că el însuşi a devenit un om dur, crud. Căci ştie că îi este frică de cruzime. Ar fugi de oamenii duri, încrâncenaţi, dar se căzneşte să stea pe loc. La duritate ar răspunde şi el tot cu o duritate, dar ce vor gândi ceilalţi? Între timp duritatea creşte şi împreună cu ea, în interior, creşte şi împotrivirea faţă de duritatea oamenilor.
   Când se atinge cota critică, apare boala însoţită de dureri. Ea este ca un învăţător care îţi arată ce problemă n-ai învăţat. Sau se comportă ca un medic şi, profilactic, pentru a evita o boală gravă îi face omului o injecţie care să-i provoace un focar de boală, acesta având scopul de a acţiona asupra întregului organism atât la nivel spiritual cât şi fizic.
   Duritatea începe din familie. Încrâncenaţi unul împotriva celuilalt sau încrâncenaţi pe viaţă, părinţii, fără să-şi dea seama, rănesc prin certurile lor sufletul copilului şi acesta se îmbolnăveşte pentru ca ei să se potolească măcar pentru o perioadă scurtă de timp. îngrijindu-l pe copil, ei îşi vor muta gândurile în altă parte. Copilul se va îmbolnăvi tot mai des şi din ce în ce mai grav. Bolile copilului nu sunt însă înţelese ca o reflectare în oglindă a vieţii de familie. Mai mult decât atât, deseori copilul devine o nouă ţintă a durităţii. Prin boala lui, el parcă îi aţâţă şi mai tare. Cercul se închide şi devine un focar de stresuri.
   Copilul începe să se teamă de orice cuvânt. La început se teme să nu i se facă observaţii, iar mai târziu orice cuvânt spus pe un ton mai categoric este perceput de el ca o duritate, ca o cruzime. Cuvintele nedrepte îi provoacă o durere puternică. Copilul apare pe lume pentru a îmbunătăţi viaţa părinţilor, dar dacă ei nu-i dau această posibilitate, el se va simţi vinovat şi va deveni fragil, va fi uşor de rănit. Nu e nevoie decât de o clipită pentru ca o persoană încrâncenată să-şi verse veninul pe rana sufletească sângerândă a cuiva, rană pe care tot el a provocat-o.
   Aşa am crescut şi eu. De fiecare dată când mă aflam între viaţă şi moarte îmi spuneam: "Eu n-o să fiu la fel. Eu n-o să mai rănesc pe nimeni prin cuvintele mele ". Mi-am ţinut promisiunea. Vă spun cu mâna pe inimă că nici măcar de gândit nu gândesc rău despre alţii. Darămite să-i vorbesc de rău!
   Nu pot nici să trec sub tăcere faptul că în ultimul timp mă surprindeam uneori că aş fi vrut să le răspund cu aceeaşi monedă unor persoane dure şi îmi pregăteam în gând cuvinte usturătoare. Şi trebuie să vă spun că preţ de vreo trei zile nu eram în apele mele dacă nu inventam vreo replică foarte dură, ca să parez. Înseamnă că timp de trei zile eu ţineam în mine răzbunarea şi mă dojeneam că nu ştiu să...

   Despre ce greşeli de gândire ne vorbesc bolile de col uterin?
   Colul uterin (gâtul uterului) seamănă cu un gât obişnuit, care susţine capul şi îl răsuceşte în direcţia necesară. Cu diferenţa că colul uterin este gâtul maternităţii care pune în evidenţă ce probleme are femeia ca mamă. Fără bărbat, femeia nu poate deveni mamă. Colul uterin este ca o mamă care trebuie să-şi susţină soţul şi să-l direcţioneze încotro trebuie. Dacă ea nu ştie să-şi iubească bărbatul, nu va şti nici să-1 direcţioneze corect şi atunci fiica ei va face o boală uterină ce va fi corespunzătoare cu relaţiile dintre mama ei şi tatăl ei, inclusiv relaţiile sexuale. Acest lucru se va întâmpla dacă fiica va continua greşelile mamei şi le va amplifica..
   Bolile de col uterin apar din neştiinţa de a iubi necondiţionat şi din nedorinţa de a iubi necondiţionat. Aceasta din urmă înseamnă, la rândul ei, insatisfacţie, nemulţumire. Bolile de col uterin sunt provocate de insatisfacţii în viaţa sexuală, adică din neştiinţa de a iubi sexual, fără să pui condiţii. Iubirea şi sexul sunt cele două feţe ale unui întreg aşa cum şi începutul şi sfârşitul sunt cele două feţe ale unui întreg. Cine începe cu iubirea, va termina prin a fi fericit. Cine nu ştie să înţeleagă acest lucru şi să-1 folosească pentru satisfacerea nevoilor sale, îşi va subordona viaţa sexuală vieţii economice. Mai simplu spus, a accepta să faci sex este considerat ca o răsplată pentru ceva bun care a fost făcut, iar a refuza să faci sex este o pedeapsă pentru ceva ce nu a fost făcut şi pentru banii care nu au fost câştigaţi. Sexul este subordonat rezultatelor muncii şi proporţiei în care partenerul corespunde cerinţelor ce trebuie îndeplinite pentru ca el să poată fi considerat un om bun.
   Şi cum nemulţumitul nu este niciodată satisfăcut de ce a făcut celălalt, se va zgârci şi cu recompensele. Ca urmare, va apărea o insatisfacţie sexuală la ambii parteneri şi vinovat va fi, evident, celălalt. Va sfârşi prin a-şi căuta un nou partener şi tot aşa până când amândoi se vor sătura. A fi sătul de ceva înseamnă a dori să întorci vremurile bune de altădată. Dar, vai, timpul nu poate fi dat înapoi!
   Despre ce ne vorbeşte patologia colului uterin?
   În plan simbolic, partea exterioară a colului se relaţionează cu sărutul sufletului la nivel sexual.
   Ulceraţiile colului uterin sunt o suferinţă des întâlnită la femei. Există chiar şi aşa-numitele ulceraţii înnăscute a căror cauză, din punct de vedere medical, o constituie insuficienţa hormonală a fetiţelor. Ea se produce deoarece ţesuturile colului uterin nu se dezvoltă cum trebuie. Asta înseamnă că fetiţa nu are noţiunea de viaţă feminină, care are şi unele părţi ce nu pot fi evitate. Necesitatea înţeleasă înseamnă libertate.
   Există şi ulceraţii dobândite care apar după avorturi şi după naştere. Inflamaţiile vaginului, care afectează în profunzime ţesuturile, pot să lase în urmă o pseudoeroziune.
   La nivel mental, ulceraţia înnăscută înseamnă că fiind cuprinsă de frică, mama fetiţei nu a putut să-i dea soţului ei, prin sărut, iubirea ei sufletească. S-a temut, i-a fost ruşine, a crezut că pasiunea ei este o anomalie şi ca urmare a fost nesatisfăcută. De regulă, femeile cred că dacă nu sunt satisfăcute, de vină este bărbatul. De obicei femeia se fereşte să-i facă reproşuri bărbatului ei, le ţine în ea, nu le spune şi gândurile amândurora nu merg spre îmbunătăţirea...

   Astfel de suferinţă demonstrativă te face încăpăţânat şi nici pe departe erou. Speranţa de a obţine în felul acesta respectul prietenilor a dus la pierderea lui deoarece el a respins iubirea acestora. Dacă se întâmplă ca un prieten să aibă nevoie de ajutor, acesta va simţi că şi el trebuie să se descurce singur şi nu va îndrăzni să-i ceară lui ajutorul. Prietenia se leagă între oameni care seamănă, dar, dacă unul vrea să fie mai bun, prietenia se rupe. În final, acesta va rămâne singur şi nefericit şi vinovaţi vor fi ceilalţi.
   Nevoia irepresibilă de a-ţi arăta superioritatea este un stres care te poate transforma din om în măscărici. Unii devin cunoscuţi prin lucruri bune, alţii - prin rele. Şi astfel, un copil fandosit creşte şi devine un adult fandosit şi începe să inventeze tot felul de trucuri, bune şi rele, pentru a se afla în centrul atenţiei. Dorinţa i se poate realiza într-un mod cu totul neobişnuit. S-ar putea, de exemplu, să moară printr-un concurs de împrejurări şi astfel, vrând-nevrând, să se afle în centrul atenţiei.
   Cei care ocupă o înaltă poziţie şi care dispun de buzunare groase, pot să fie persoane foarte atrăgătoare - corespunzător cu locul pe care îl ocupă pe scara socială. Dacă nevoia lor irepresibilă de a-şi demonstra superioritatea se transformă într-o dorinţă provocatoare, apare celulita, ca să le dea posibilitatea să se vadă mai bine şi să se ocupe de propria persoană. Cu cât îşi examinează mai mult corpul -acesta subminându-i semnele demonstrative de superioritate - nevăzând unde este cu adevărat problema, cu atât va fi mai evidentă celulita lor. Cu cât vor fi mai provocatori în egoismul lor, cu atât celulita va fi mai greu de tratat prin mijloace clasice: cosmetică, gimnastică aerobică, exerciţii de forţă, masaj. Nu sunt eficiente nici liposucţiile, nici alte procedee chirurgicale. Ea reflectă caracterul provocator al persoanei şi nu trece până când aceasta nu se va schimba. Celulita obligă persoana să se ocupe intens de propriul corp şi atunci nu-şi mai dă seama că le face rău celorlalţi. De fapt, îşi plăteşte o datorie karmică.
   Majoritatea oamenilor vor să-şi demonstreze superioritatea. De unii se râde, alţii sunt bârfiţi, dar niciunul nu înţelege că, de fapt, râzând de altul, râzi de tine. Există un măscărici al satului, dar există şi măscărici universal. Cine râde pe înfundate de ei, va deveni şi el la fel. Ar trebui cu toţii să ne debarasăm de dorinţa de a ne arăta superioritatea şi să recunoaştem în sufletul nostru că avem acest stres. Cine se înfurie pe cei care se arată superiori şi din acest motiv îşi reprimă propriile sale nevoi, s-ar părea că a scăpat de celulita. înainte avea nişte "deluşoare" vizibile, acum are un fel de bobiţe sub piele pe care şi le poate simţi doar el, prin pipăit.
   În numele celebrităţii, omul îşi poate suprasolicita creierul, până la un moment dat. Deşi inteligent, începe să trântească câte o gogomănie. Este un semn că îi este afectat creierul. Toată lumea crede însă că este un capriciu şi că e ceva normal. Am vorbit deja despre bolile legate de epuizarea creierului. Capriciile copilăreşti pe care le au unii adulţi sunt un semn.
   La un moment dat adultul simte că nu mai poate ţine pasul cu tinerii. Să-şi cedeze poziţia - nici nu poate fi vorba. Apare pe nesimţite dorinţa de a nu se lăsa ajuns din urmă. Ea se manifestă în diferite feluri: revoltă faţă de tot ce e nou, critică vehementă a tot ce e nou, ridicarea în slăvi a vechiului, ostilitate faţă de nou, insistenţă în a considera că tot ce e vechi e bun. Aşa apare conservatorismul...

   Schimbarea modului de a gândi înseamnă corectarea atitudinii - corectarea atitudinii faţă de lume prin intermediul senzaţiilor fizice. Cine relaţionează bine cu lumea, va comunica mai bine. Cât timp vom continua să fim victime ale celor cinci simţuri, vom decide, fără să ne gândim prea mult, că binele fără margini este cea mai mare fericire. Creşterea concomitentă a mai multor stresuri încearcă să ne facă să înţelegem substratul binelui, încearcă să ne spună că ce este mai bun, dar care este însoţit şi de tot ce este mai rău, nu este nicidecum binele suprem. Cine ajunge singur la această concluzie, va merge şi mai departe şi va concluziona că dacă binele este mai mic, este mai mic şi răul.
   Ce va fi dacă nu se întâmplă nici una, nici alta? Atunci vom ajunge la echilibru sau la starea de imponderabilitate care nu ne va mai ţintui de Pământ. Vă sperie dacă vă spun acest lucru? Dacă da - este reacţia absolut logică a omului speriat. Pentru a vă linişti, vă spun că tendinţa spre echilibrul absolut este generatoare de evoluţie, dar calea aceasta nu are sfârşit. Când vom ajunge la o astfel de înţelepciune, încât să putem să dirijăm materia cu ajutorul gândului, nu vom mai fi captivii Pământului şi vom putea prin forţa gândului şi cu viteza gândului să ne teleportăm acolo unde sufletul nostru va dori. Atunci nu vom mai învăţa ca la şcoală, doar după o unică programă întocmită de profesori, ci ne vom întocmi noi programul de care avem nevoie. La baza lui va sta cunoaşterea şi dezvoltarea Unităţii Supreme.
   În momentul de faţă suntem îngreunaţi de stresuri şi ele ne trag spre pământ. Până când nu ne vom ajuta noi singuri, nu ne va ajuta nici Dumnezeu, deoarece nu-L lăsăm să intre în sufletul nostru. Putem să ne dăm cu părerea, putem să perorăm dându-ne deştepţi, dar cu cât vom despica mai mult firul în patru, cu atât vom constata că suntem şi mai neputincioşi şi chiar în toiul filozofării - buf! -vom cădea în groapă. Fără ajutorul cuiva nu vom ieşi de acolo. Şi, vai, cât e de greu să scoţi din groapă un butoi greu plin de zoaie!
   Haideţi să ne străduim chiar de azi să stăm cât mai departe de groapă. Să ne străduim să scăpăm de propriile noastre zoaie şi s-o facem astfel încât ele să nu se scurgă în pământ şi să nu ne spurcăm planeta.
   Să încercăm să ne golim butoiul eliberându-ne de frica "nimeni nu mă iubeşte". După aceea putem să procedăm la fel şi cu toate celelalte stresuri.
   Imaginaţi-vă că vă aflaţi pe drumul propriei sorţi şi în faţa dumneavoastră merge un om - negru şi înspăimântător. Îl cheamă frica "nimeni nu mă iubeşte". El vă spune: "Dagă omule, eu merg în faţa ta pentru ca tu să nu trebuiască să te întorci înapoi. Întoarcerea înseamnă pieire. Eu merg înaintea ta pentru ca, văzăndu-mă, să doreşti să te porţi frumos cu mine. O să vrei, probabil, să înţelegi de ce sunt eu rău. Cine vrea să înţeleagă, vrea să iubească. Şi atunci eu, orbirea ta spirituală, voi putea să mă transform în lumina ta spirituală".
   Gândirea cu raţiunea te leagă de pământ, gândirea cu inima te ridică spre înalturi.
   Pentru a vă lămuri care este deosebirea, spuneţi-i fricii dumneavoastră: " Frică dragă, cu raţiunea îţi dau libertatea să pleci fiindcă ştiu că ai venit să mă înveţi să fiu curajos". Subliniaţi cuvântul "cu raţiunea". Fiţi atent la ce simţiţi. Veţi simţi că vi se luminează mintea. Gândurile vor avea o concreteţe plăcută, clar marcată. Nu vă veţi...