Magia la chaldeeni

   ...zei inferiori. Unii primesc numele akkadian de mas, "soldat", "luptător", căruia i se substituie în asiriană titlul de sed, "geniu". Alte creaturi primesc numele akkadian de lamma, "colos", "uriaş", tradus în asiriană prin lamas. Aceste apelative desemnează adeseori în textele religioase geniile favorabile şi protectoare, sub egida cărora trebuie să ne plasăm.
   Taurul înaripat care păzeşte porţile palatului din Asiria este un sed binefăcător; de aici apare o altă clasă de spirite; spirite ce au primit de asemenea numele de alap, "taur", adoptat chiar şi în akkadiană. Leul înaripat sau nirgaltu, care înlocuieşte uneori taurul aflat în aceeaşi postură, este desemnat a face parte din categoria lamas-ilor. Aceste apelative desemnează însă alteori genii răufăcătoare şi dăunătoare, a căror putere trebuie combătută prin incantaţii magice. Oare chaldeenii şi-au imaginat legiuni opuse de mas sau alap buni sau răi, lamas buni sau lamas răi? Sau poate, ca în cazul anumitor zei, aceste genii aveau o dublă faţă şi puteau, în funcţie de circumstanţe, să se manifeste alternativ ca binefăcători sau fiinţe funeste, protectori sau duşmani? înţelept ar fi să lăsăm problema deschisă, până ce va fi lămurită de noi cercetări şi descoperiri.
   Cunoaştem însă mai multe lucruri referitoare la spiritele de ordin inferior, în totalitate nefaste, adică despre demonii propriu-zişi. Numele generic al acestora este utuq, care a trecut din limba akkadiană în asiriană semitică. Acest nume generice înglobează toţi demonii, folosindu-se în mare parte şi ca titulatură generală pentru orice spirit de rang inferior geniilor despre care tocmai am vorbit. Dar, de asemenea, numele generic de utuq mai are şi o semnificaţie mult mai restrânsă şi mai specială acordată unei varietăţi anume de demoni. Alţii sunt denumiţi alal sau "distrugătorul", în asiriană alu; gigim, nume a cărui semnificaţie nu se cunoaşte si care în asiriană a primit denumirea de ekim; telal sau "războinicul", în asiriană gallu; în sfârşit, există maskim sau "cel care întinde capcane", în asiriană rabiz. In general, în fi¬ecare clasă, aceştia sunt structuraţi în grupe de câte şapte, număr misterios şi magic prin excelenţă.
   Până în prezent, nu avem nicio cunoştinţă asupra rangului ierarhic reciproc al celor cinci clase de demoni pe care tocmai i-am enumerat. Singurul indiciu referitor la acest subiect reiese din faptul că speculaţiile asupra valorii numerelor ocupau un loc considerabil în ideile cu privire la filosofia religioasă a chaldeenilor. În virtutea acestor speculaţii, fiecare dintre zei era desemnat printr-un număr întreg, într-o serie de la 1 la 60, corespunzând rangului său în ierar¬hia cerească. Una dintre tăbliţele de argilă descoperite în biblioteca din Ninive ne oferă lista principalilor zei, fiecare cu numărul său mistic. Având în vedere acest lucru, se pare că, faţă de această scară a numerelor întregi destinate zeilor, exista şi o scară a numerelor fracţionare care se aplicau demonilor şi care corespundea rangului lor reciproc. Cel puţin utuq, gigim...

   Pentru un popor care ignora adevărata natură a corpurilor cereşti, o asemenea concepţie nu avea nimic straniu în conţinutul ei. Soarele, sau, după cum îl denumeau egiptenii, Ra, trecea alternativ din sălaşul tenebrelor, al întunericului sau morţii, în casa luminii sau vieţii. Căldura sa binefăcătoare zămislea şi întreţinea viaţa. Soarele joacă, deci, prin raportare la univers, rolul de generator, de tată; el dă naştere vieţii, deşi el nu a fost născut sau creat de nimeni; existând prin sine, el îşi este sieşi propriul generator. Acest simbolism odată acceptat, s-a dezvoltat din ce în ce mai puternic, iar imaginaţia egiptenilor căuta în succesiunea fenomenelor solare indicaţii cu privire la diversele faze ale existenţei umane. Fiecare etapă a drumului astrului luminos a fost înţeleasă ca un corespondent al diferitelor etape ale existenţei pământenilor.
   Însă Ra nu era înţeles doar ca fiind prototipul celest al omului care se naşte, trăieşte şi moare, pentru a renaşte iarăşi; la fel ca şi în cazul altor popoare ale antichităţii, Ra era considerat a fi o divinitate, în speţă divinitatea supremă, întrucât era cel mai strălucitor, cel mai mare dintre astre, cel a cărui acţiune binefăcătoare însufleţea lumea. Dar concepţia teologică a egiptenilor nu se oprea aici; ea îl subdiviza pe zeul suprem, dacă putem spune aşa, în mai multe divinităţi. Văzut sub diferite aspecte, în diversele ipostaze cereşti, el a devenit un zeu diferit de cel iniţial, căpătând nume speciale, trăsături distincte şi un cult specific. Acest fapt reprezintă o trăsătură a mitologiei egiptene comună cu aproape toate celelalte mitologii. Astfel se face că soarele aflat în existenţa sa nocturnă se numea Turn; atunci când strălucea la amiază era Ra, iar când era înţeles ca zămislitor si întreţinător al vieţii, era Kheper (sau Khepri). Acestea sunt cele trei ipostaze principale ale divinităţii solare, însă egiptenii şi-au imaginat multe altele. Noaptea care preceda ziua, în sistemul de măsurare a timpului la egipteni, Turn, era considerat ca fiind născut înaintea lui Ra, fiind zămislit primul şi singurul din adâncurile haosului. Toate cele trei manifestări sau ipostaze ale puterii solare au fost reunite într-o triadă divină, care a devenit astfel prototipul unei mulţimi de alte triade, alcătuite şi ele din divinităţi ce personificau diversele relaţii ale soarelui cu natura sau diversele influenţe asupra fenomenelor cosmice.
   Antropomorfismul, de care nicio religie antică nu a ştiut să se apere, s-a insinuat în aceste prime forme de cult sabeiste (culte ale astrelor), iar egiptenii îşi reprezentau genealogia zeilor operându-se pe căi identice genealogiei umane. Procedând astfel, au subîmpărţit esenţa divină într-un principiu masculin şi activ şi un principiu feminin şi pasiv, transferând în teogonia lor ideile pe care şi le făceau despre rolul sexelor în actul misterios al naturii, prin care se perpetuează specia. In acelaşi timp, ceea ce se petrecea cu Soarele se petrecea şi cu Divinitatea, concepută într-o manieră mult mai generală şi mai elevată;...

   ...benefice, altele malefice, adresându-le unora incantaţii împăciuitoare, iar altora exorcismele cele mai cumplite. În schimb, chaldeenii nu-şi imaginează în niciun fel că ar putea, prin formulele lor, să facă din om un zeu şi să-l identifice cu personajele cele mai înalte ale ierarhiei celeste. În plus, chaldeenii nu au pretenţia că, prin intermediul acestor formule magice, pot ajunge să le poruncească celor mai puternici zei şi să-i oblige să asculte de cuvintele lor. Magia lor se mărgineşte să-si exercite acţiunea în lumea intermediară a spiritelor. Atunci când urmează să se ceară ajutorul zeilor supremi, acest lucru este făcut prin intermediul rugăminţilor şi al implorărilor adresate acestora, şi nu printr-o constrângere, ba chiar putem spune că rugăminţile oamenilor nu sunt complet eficace pe lângă aceşti zei, decât dacă trec prin filiera unui mediator, fapt despre care vom mai vorbi ceva mai încolo.
   Astfel, numele suprem a cărui putere le porunceşte chiar şi zeilor şi exercită asupra lor o virtute coercitivă rămâne întotdeauna secretul zeului Ea. Iniţiatul nu are pretenţia de a cunoaşte acest nume, aşa cum se întâmplă în Egipt. El îi poate cere lui Ea, în anumite cazuri de gravitate excepţională, să pronunţe acest nume, prin intermediul lui Silik-mulu-khi, fiul său, pentru a restabili ordinea în lume şi a zdrobi forţele abisale. Dar acest nume nu este cunoscut de către magician, în consecinţă acesta nu îl poate folosi în formula sa, care trebuie să rămână absolut mişterioasă. Nu el este cel care se slujeşte de acest nume; el nu face decât să i-l ceară zeului care-l cunoaşte să-1 folosească, fără a căuta el însuşi să pătrundă misterul.
   Ceea ce frapează în plus la incantaţiile magice chaldeene, comparativ cu cele ale magiei egiptene, şi ceea ce le conferă o pecete clară de anterioritate este simplitatea lor cât se poate de primitivă. Totul este aici de o remarcabilă limpezime, exprimat simplu şi direct, fără a se recurge la ambiguităţi şi complicaţii voite. Credinţa în spirite se manifestă aici în forma cea mai veche si absolută, fără vreun rafinament filosofic asupra problemelor substanţei divine, fără urmă de misticism şi, mai ales, fără vreuna dintre acele aluzii de care sunt pline formulele egiptene, făcându-le complet neinteligibile fără un comentariu avizat şi amănunţit.
   Dimpotrivă, inteligibilitatea formulelor magice în limba akkadiană, care s-a păstrat în Chaldeea până la sfârşitul şcolilor sacerdotale de pe malurile Eufratului şi pe care Asurbanipal, în secolul VII î.H., le-a copiat pentru biblioteca palatului din Ninive, aceste formule, deci, erau accesibile pentru toată lumea. Ele nu ascundeau niciun mister, iar secretul sacerdotal, dacă exista unul, consta doar în cunoaşterea precisă a sensului termenilor consacraţi prin vechimea lor şi, fără îndoială, prin ideea unei revelaţii divine care a stat la originea lor. Formulele magice chaldeene sunt opera unui popor care nu dispunea încă nici de doctrină esoterică, nici de iniţieri, la care ştiinţa preoţilor magicieni nu consta decât în cunoaşterea practică a anumitor rituri şi cuvinte, cu ajutorul...

   Numele de Ea înseamnă "locuinţă" (e, ea, casă); acest nume este asociat deci zonei care servea drept locuinţă oamenilor şi fiinţelor însufleţite, în epoca în care zeul a fost mai întâi înţeles ca o entitate ce se confundă cu partea de univers pe care o stăpâneşte. Dar, faţă de ceea ce s-a întâmplat cu zeul Anna, noţiunea de "zeul Ea" s-a detaşat mai apoi de obiectul material precis. El este stăpânul suprafeţei terestre (mul-ki), iar acest titlu devine pentru el un al doilea nume, folosit la fel de frecvent ca si cel de Ea. El este deci cel care, în formulele sacramentale ale incantaţiilor, este invocat drept Spiritul pământului, sau, ca să fim mai precişi, Spiritul suprafeţei terestre (Zi ki-d). Ea este în acelaşi timp stăpânul regiunii atmosferice. Este spiritul acestei părţi a universului, sufletul care însufleţeşte totul, care pătrunde peste tot, care face să trăiască si să se mişte tot ceea ce există.
   Akkadienii - şi această idee le-a fost transmisă chaldeo-babilonienilor din epocile mai recente - considerau elementul umed ca fiind vehiculul întregii vieţi, izvorul oricărei zămisliri; ei vedeau, de altfel, acest element circulând peste tot în spaţiul ce cuprindea suprafaţa terestră şi atmosfera. Ea, care reprezenta sufletul şi spiritul acestei zone, era deci pentru akkadieni intim asociat cu elementul umed. In special, era considerat regele apelor, venerate în realitatea lor materială, iar spiritele care prezidau fiecare dintre aceste ape erau considerate ca fiind copiii zeului. Nu i se atribuia vreun tată, dar, fiindcă se auto-zămislea veşnic, în sânul acestui element umid, se spunea uneori19 că a fost născut dintr-o zeiţă Ria, al cărei nume înseamnă "undă", sau, mai exact, "fluid" (ria înseamnă a curge). Reşedinţa obişnuită a zeului era în marele rezervor de ape (zuab) care, după cum am mai spus, înconjura pământul. De aici nu a mai fost decât un pas în a-l reprezenta sub forma previzibilă a unui zeu-peşte, iar acest pas a fost făcut, căci unul dintre titlurile cel mai des întâlnite era "Marele peşte al Oceanului" (gal khanna zuab) sau "Peştele sublim" (khan makh).
   În calitate de spirit al lumii locuite, de suflet care dirija toate fenomenele, Ea era considerat a fi depozitarul tuturor ştiinţelor. Întrezărim aici felul în care s-au înlătuit ideile ce au condus la această noţiune bizară că zeul-savant este un zeu ihtiomorf. Devenită o noţiune simbolică generală şi aplicându-se de aici încolo în afara cazului special care a produs-o, ea a fost preluată de religia chaldeo-babiloniană posterioară şi aplicată propriilor concepţii, care erau totuşi de origine cât se poate de diferită. Aşa se face că, atunci când tradiţia mitologică a dorit să-l înfăţişeze pe zeul Anu în calitate de mare legislator, care stabileşte pri-milor oameni fundamentele religiei şi ale organizării sociale, ea l-a reprezentat şi pe el în acea postură specială, inedită, adică sub forma unui peşte.
   În calitate de suflet al părţii de lume locuite de fiinţele însufleţite, al "locuinţelor" prin excelenţă, Ea...