Magie în acţiune

   Capitolul 1

   Anticiparea pierderii

   Clienta din această şedinţă, Susan, trăieşte o anxietate acută ori de câte ori cineva întârzie la vreo întâlnire.
   Acest caz este un foarte bun exemplu de situaţie cu care vă puteţi întâlni atunci când lucraţi cu NLP: adesea, terminologia clinică pune în umbră ceea ce se întâmplă în realitate. în activitatea din domeniul schimbării nu prea am văzut o corelaţie între abilitatea de a crea nominalizări sau sistematizări în vederea unui diagnostic şi abilitatea de a produce schimbarea. Exact opusul - abilitatea de a denominaliza - este ceea ce creează abilitatea practică.
   în cazul de faţă, Susan îşi creează anxietatea cam în acelaşi fel în care oamenii îşi creează tracul, teama de a vorbi în public, teama de zbor, etc. Ea are o teamă, nu o fobie. Adesea, practicienii le confundă, dar ele sunt specii foarte diferite.
   In mod frecvent, aici vin să îşi trateze fobiile, precum fobia de zbor, oameni care în realitate nu au fobie de zbor. Când sunt în avion, se simt bine. Anxietatea lor precede evenimentul respectiv. Ea este creată printr-o procedură mentală de schimbare şi manipulare a stărilor interne. Fobiile sunt urmarea unui răspuns la un stimul.
   Atât teama, cât şi fobiile sunt uşor de tratat; ele trebuie doar să fie tratate diferit. Dacă este vorba despre o teamă, atunci schimbi acea parte a procesului care creează teama. în cazul tracului, de exemplu, se întâmplă foarte frecvent ca oamenii să îşi creeze în minte imagini ale publicului care m-ar speria şi pe mine. într-un asemenea caz, nu trebuie decât să schimbi acea imagine cu o alta - un public vesel, de exemplu. Este mai logic ca o persoană să se gândească la ce vrea să facă pe scenă, decât să se vadă linşată de creaturi cu capete gigantice şi priviri fixe.
   Dacă este vorba despre o fobie, atunci trebuie să diluezi intensitatea sentimentului până ajungi la un nivel la care îl poţi substitui cu un r sentiment mai util.
   Nici anxietăţile, nici fobiile nu sunt tulburări. Ele arată cât de uşor şi cu câtă putere de pătrundere învaţă fiinţele umane.
   Observaţi cum, în cele treizeci de minute  ale  acestei şedinţe, atitudinea lui Susan se schimbă. Ea trece de la credinţa că ceva nu este în regulă cu ea, la constatarea că atacurile ei de panică sunt ceva ce ea i a învăţat să facă. în final, nu fără un sentiment de mândrie, ea îşi dă seama că este expertă în ceva ce ar putea să-mi predea şi mie.
   Abilitatea ei de a genera atacuri de panică şi de a înţelege cum face acest lucru cu propria ei minte este aceeaşi abilitate - folosită însă într-un alt fel - care îi permite să depăşească această dificultate.

   Capitolul 2

       Agorafobia

   Deşi Lee este înregistrat ca agorafob, cazul său nu este unul de agorafobie clasică. Lee poate să iasă din casă; ceea ce nu poate el să facă este să plece din oraşul unde locuieşte. Numai gândul de a pleca din oraş îi produce un răspuns care este mai puternic decât un atac de panică (vezi capitolul anterior). Această problemă a devenit atât de handicapantă pentru Lee, încât el nu a mai încercat să plece din oraş decât de câteva ori într-un număr de ani.
   Lee a primit tratament psihiatric, şi există o mulţime de denumiri pentru afecţiunea sa. Dar, în primul rând, problema sa nu este o afecţiune. Este un exemplu al abilităţii lui Lee de a învăţa. Indiferent ce l-ar fi determinat pe Lee să asocieze plecarea din Huntington, West Virginia, cu teroarea - şi cei care au fost în Huntington îşi dau seama că este un loc care oferă posibilităţi destul de limitate - nu este nevoie decât de o serie de disocieri pentru a diminua impactul răspunsului semantic la încărcătura neurosinaptică şi pentru a reduce, astfel, intensitatea sentimentelor sale până într-un punct în care el să le poată stăpâni, provocându-i în acelaşi timp umor şi plăcere. Aceste noi sentimente sunt apoi asociate cu gândul de a părăsi oraşul. După o şedinţă de cincisprezece minute, Lee nu numai că poate pleca din oraş, ci poate pleca şi din stat.
   De câte ori un individ este copleşit de sentimente, ţelul NLP este în primul rând de a reduce intensitatea sentimentelor şi apoi de a le înlocui cu ceva mai adecvat.
   A considera orice dificultate drept o problemă psihiatrică, sau a te concentra asupra lucrurilor care nu au funcţionat în trecutul oamenilor, înseamnă a nega abilitatea oamenilor de a învăţa lucruri utile şi pozitive, la fel de uşor cum învaţă şi lucruri inutile. Regula pentru calculatoare este "garbage in - garbage out" (lucrurile inutile pot fi şterse), dar şi oamenii sunt cam la fel. Şaisprezece ani de terapie, în care s-a pus accentul pe lucrurile inutile, nu au produs nici un rezultat satisfăcător, în timp ce cincisprezece minute de NLP i-au dat ocazia lui Lee să îşi folosească abilitatea de a învăţa repede şi uşor. Nu a întâmpinat nici o problemă; pentru el a fost doar ceva nou de învăţat, în acest sens, şedinţa nu este atât un tratament al unei fobii, cât un model parţial de învăţare.

   Capitolul 3

       Teama de figuri autoritare

   Acest caz îl pune pe client, pe Michael, într-o situaţie paradoxală chiar de la început. El vrea să-şi depăşească problema pe care o are cu figurile autoritare, dar trebuie să aibă de-a face cu mine; ca să fiu sincer, sunt capabil să mă comport autoritar ca nimeni altul.
   Michael, ca şi Susan, are abilitatea de a crea frica înainte ca evenimentul să aibă loc şi de-a menţine o asociere bazată pe experienţe din trecut - prin ceea ce el numeşte o "senzaţie de greaţă", în acest context. Când lucrez cu Michael, utilizez în mod direct abilitatea sa de a crea aceste răspunsuri.
   Un alt element esenţial în acest caz, ca şi în orice şedinţă cu clienţii mei, este umorul. Deşi transcrierile nu reflectă tonalitatea umoristică pe care o folosesc cu clienţii, umorul a fost, întotdeauna, cea mai bună unealtă a mea cu care îi fac pe oameni să râdă de temerile lor. Când oamenii învaţă să râdă de problemele lor, înseamnă că pot să le şi rezolve!
   Fac orice - de la a le spune clienţilor glume, până la a mă strâmba la ei-ca să reduc intensitatea sentimentelor copleşitoare pe care le trăiesc oamenii.
   în cazul lui Michael, folosesc umorul pentru a reduce impactul imaginilor care îi produc "senzaţia de greaţă" şi pentru a-i permite, astfel, să stăpânească aceste reacţii şi să înceapă să le folosească într-un mod mai util.
   Mi s-a spus întotdeauna că limbajul meu este neacademic, iar tehnicile mele sunt grosolane, dar, în munca cu oamenii, stilul direct funcţionează cel mai bine. Nu aş putea să-i critic pe clienţi dacă nu aş fi convins că vieţile lor ar putea fi mult mai bune, mai uşoare şi mai împlinite.
   Clienţii nu sunt bolnavi şi nu este nevoie să fie trataţi ca şi când ar fi. Ei sunt sănătoşi, dar, întrebarea este, sunt ei fericiţi aşa cum sunt? Dacă pot învăţa să aibă probleme, atunci pot foarte bine să înveţe să răspundă diferit.

   Capitolul 4

       Ciocolată şi viermi

   Prezentul capitol, "Ciocolată şi viermi", oferă un bun exemplu de manipulare a submodalităţilor în dirijarea stărilor interne. El arată cum o poftă insaţiabilă de ciocolată sau o teamă de viermi, care au constituit nişte fenomene profunde în viaţa lui Eileen, respectiv a Anitei, încetează foarte repede a mai fi o problemă, de îndată ce ambele cliente învaţă să îşi folosească mintea şi încep să înţeleagă sensul afirmaţiei: "Totul se petrece în mintea ta."
   încă o dată, aş vrea să subliniez faptul că nu mă interesează doar să ajut pe cineva să depăşească o anumită problemă. Aş considera tratarea unei pofte insaţiabile de ciocolată sau a unei temeri de viermi drept o pierdere de timp dacă nu aş folosi acest tratament ca pe o ocazie de a demonstra câte limite pot fi suprimate cu ajutorul râsului şi de a dirija persoana respectivă către ceva care aduce mai multă mulţumire în viaţă. Date fiind toate posibilităţile de care dispun, pentru a se implica în viaţă în mod creativ şi cu pasiune, oamenii nu ar trebui să-şi piardă timpul evitând viermi sau luptând cu pofta de ciocolată.
   Un motiv pentru care, adesea, terapeuţii nu pot obţine rezultate simple este acela că sunt obsedaţi de ele. Dacă ar putea să vindece pe cineva de fobie, atunci ar putea să meargă mai departe şi să caute următoarea problemă. în primul rând, eu nu cred că fobiile reprezintă o problemă; dacă pot folosi fobiile ca exemple privind modul în care oamenii îşi pot controla creierul, atunci ei îşi vor rezolva celelalte probleme şi vor începe să se concentreze asupra unor lucruri mult mai interesante.
   Ţelul meu nu este ca oamenii să nu mai aibă niciodată probleme. Vreau doar ca ei să aibă următoarea atitudine: "Atunci când vreau, pot - ştiu cum să mă opresc şi ştiu cum să mă pornesc". Asta le dă un ţel mult mai înalt: să-şi poată controla propriul creier şi propria viaţă.

   Capitolul 5

       Mai presus de credinţe

   Următoarele două demonstraţii constituie exemple privind ceea ce eu consider a fi cel mai cuprinzător studiu în domeniul NLP, şi anume, schimbarea credinţelor.
   Credinţele pe care oamenii le au referitor la ei înşişi, la potenţialul lor, la cât de bună poate fi viaţa lor, sau la cât sunt de capabili de pasiune şi succes, le vor influenţa stilul de viaţă. Important este însă ca ei să realizeze că aceste credinţe nu se bazează pe realitate sau pe adevăr, ci pe cum ne folosim propria biologie. Aceste credinţe sunt formate din sentimente şi din imaginile pe care ni le formăm şi din lucrurile pe care ni le spunem.
   Transcrierile care urmează arată modul în care o bună înţelegere a căilor de acces, a stărilor interne şi a localizării imaginilor îi permite practicianului NLP să opereze o schimbare rapidă şi eficace a credinţelor.
   Vreau ca cititorul să se gândească ce ar însemna faptul de-a putea adopta credinţe - de exemplu, că orice se poate realiza, sau că mâine va fi o zi fericită - şi de-a le face la fel de puternice precum credinţa că soarele răsare dimineaţa.
   Imaginaţi-vă că sunteţi atât de ferm încredinţaţi de acest lucru, încât aţi putea face oamenii să zâmbească în loc de a se îngrijora de lucrurile mărunte care ne macină pe toţi.
   Dacă poţi lua iniţiativa de-a prelua controlul asupra proceselor tale cognitive, dacă îţi dai seama că poţi porni şi opri fobii, că poţi face imaginile mai mari sau mai mici, că poţi, efectiv, să iei ceva din trecutul tău, să-l împingi la distanţă şi să-1 faci să pară ca şi când s-ar fi întâmplat cu mult timp în urmă, înseamnă că poţi încerca să te gândeşti la lucruri pe care nici măcar n-ai conceput vreodată că le poţi avea, sau măcar dori.
   Când te gândeşti la posibilităţi, când începi să priveşti viitorul din exterior în loc de a te întoarce să repari trecutul, atunci vei primi o recompensă. Atunci eşti în extaz şi viaţa ta devine un dans pe cinste.