Magie şi superstiţie la evrei

   ...secolul al XII-lea, cu şcoala lui Iuda cel Pios. în acelaşi timp mulţi termeni practici, ca şi multe practici şi credinţe au fost asimilate din folclorul francez şi german, lucru ce a avut o oarecare influenţă, dar care nu a afectat totuşi calitatea esenţială a doctrinei iudaice.

         MAGICIANUL

   Cine era magicianul evreu? Ce fel de persoană se dedică acestei profesiuni, dacă aceasta putea fi numită o profesiune? Pentru a putea avea o primă impresie despre acest meşteşug, nu putem să facem altceva mai bun decât să cercetăm caracterul celor care îl practicau. Imaginea ortodoxă a vrăjitorului ne dezvăluie o creatură răuvoitoare şi întunecată, care evită căile oamenilor obişnuiţi, care bântuie în orele întunecate ale nopţii, îşi cercetează cu atenţie licorile sale oribile şi accesoriile infernale, care se întovărăşeşte cu spirite ciudate şi înspăimântătoare, punând mereu la cale fapte rele şi distrugătoare. Sau vrăjitoarea călare pe mătură a nopţii, care se întovărăşeşte cu demonii, ce benchetuieşte în orgii satanice desfrânate, aruncând blesteme infame şi farmece diavoleşti cu căutătura ei piezişă asupra oamenilor, animalelor şi plantelor, care ucide şi mănâncă prunci. Acestea sunt concepţiile pe care literatura şi tradiţia noastră occidentală le-a popularizat.
   în Evul Mediu târziu, mania în legătură cu vrăjitorii, cultivată şi stimulată de vânătoarea de eretici a Inchiziţiei, a ajutat la calarea acestei imagini a lor peste imaginaţia oamenilor de rând, astfel încât în mod inevitabil lumea şi-a format o asemenea imagine deformată.
   Deşi nu există nici măcar un singur raport neechivoc despre vreun vrăjitor sau vreo vrăjitoare profesionistă, care să fie numiţi astfel în vreun document, fie el creştin" sau evreiesc, putem liniştiţi să presupunem că unii evrei nu au ezitat să încerce să depăşească modelul acceptat. Sursele indică faptul că evreii erau cel puţin familiarizaţi cu metodele de inducere a bolii şi morţii, în aprinderea şi stingerea pasiunii, în forţarea oamenilor de a le îndeplini poruncile, în invocarea demonilor pentru acte divinatorii sau alte scopuri. Exista credinţa, atât printre evrei cât şi printre creştini, că vrăjitorii posedau puterea de a-şi schimba forma fizică, bântuind pădurile şi uliţele sub formă de lupi, iepuri, măgari, pisici, şi că-şi puteau transforma victimele în animale. Am găsit înscrisuri în care se vorbea despre puterea magicianului de a-şi proiecta sufletul la distanţă: acolo acesta îndeplinea o anumită misiune şi apoi se reîntorcea în corpul său, aflat în stare cataleptică. Credinţa comună în Evul Mediu, aceea că magicienii (şi victimele aflate sub magie) pot fi recunoscuţi datorită imobilităţii ochilor, că acea putere rămânea cu ei câtă vreme picioarele lor se aflau în contact cu pământul, se pot regăsi şi în scrierile evreieşti. într-adevăr, un autor evreu al vremii sugera, şi asta fără a schiţa nici măcar un zâmbet, că singura modalitate de a reuşi să rezolvi problema cu vrăjitorii era aceea de a-i "suspenda între cer şi pământ"!
   Noţiunea populară de vrăjitoare, concept care apare cam prin secolul al XI-lea, este reflectată în sursele evreieşti, însă ele folosesc termeni ca Lamie, Broxa sau Estrie pentru a o descrie pe vrăjitoare şi activităţile ei, acest lucru indicând originea neevreiască a conceptului. Citim în lucrări din secolul al XIII-lea despre vrăjitoare despletite care zburau noaptea, care se hrăneau cu sângele şi carnea copiilor mici sau ale adulţilor, care sunt însoţite şi ajutate de demoni, care iau forme de animale pentru a-şi îndeplini scopurile lor abjecte. O istorioară din Sefer Hasidim este un fel de copie a unei duzini pe care le putem găsi în lucrări neevreieşti: un om a fost atacat de o pisică, din care cauză el a lovit-o; a doua zi a apărut o femeie care era foarte rău rănită şi care i-a cerut pâine şi sare ca să se facă bine. în 1456 un neamţ, Johann Hartlieb, povesteşte o întâmplare similară despre o pisică ce a atacat un copil şi pe care tatăl copilului a dus-o de acolo şi a înjunghiat-o; apoi o femeie a fost găsită, având o rană exact în acelaşi loc ca pisica. Iacob Sprenger relatează o întâmplare petrecută într-un oraş din dioceza Strasbourgului: un muncitor ce fusese atacat de trei pisici...

   GENEZA DEMONILOR

   Numărul demonilor existenţi în lume a fost uriaş. Un recensământ creştin a estimat numărul lor ca fiind ceva mai mult decât unul pe cap de locuitor al pământului. Sursele noastre refuză cu dispreţ asemenea cifre moderate; numărul lor este nelimitat, cea mai mică unitate de măsură atunci când se face referire la ei este miliardul. Fără îndoială, chestiunea originilor hoardei demonilor a agitat mult mintea medievală. Acest lucru era de foarte mare interes pentru evrei pentru că, într-o lume creată pe de-a-ntregul "ex nihilo" de creatorul tuturor lucrurilor, numai demonii nu aveau o origine documentată; primul capitol al Genezei păstrează o tăcere deplină în legătură cu acest subiect. însă tradiţia talmudică a oferit firul călăuzitor care a fost urmat în Evul Mediu. în seara de dinaintea primului Sabat, în amurg, pe când Dumnezeu făcea ultimele retuşuri la marea Sa operă de creaţie, s-a apucat de alcătuirea acestor fiinţe care, deşi incluse în planul Său despre cum trebuiau să fie lucrurile, se poate să fi fost lăsate la sfârşit. Nu trecuse de modelarea sufletelor lor, când graba Sabatului L-a ajuns şi a fost obligat să-şi înceteze lucrările pentru a putea cinsti prima zi de odihnă. De aceea demonii nu au corp, ei fiind constituiţi numai din spirit.
   însă doar această explicaţie nu era suficientă pentru a aplana toate îndoielile, de aceea un rabin din Evul Mediu, în timpul unei dispute oratorice cu evreu renegata făcut o adăugire interesantă la această temă. Mai rămâne totuşi o altă categorie, neexplicată de teoria rabinică, cunoscută de evrei sub nume neevreieşti (R. Iehiel, evreul nostru din dispută, a menţionat în mod specific numele de lutin şi de fae), care posedă şi suflet şi corp. Pentru acestea cu siguranţă că este nevoie de mai mult decât explicaţia tradiţională. Acest R. Iehiel a furnizat-o. în acest scop el s-a folosit de o legendă rabinică, care spunea că timp de 130 de ani după expulzarea din Eden, Adam, care era despărţit de Eva, a avut relaţii cu femei-demon care au dat apoi naştere unor progenituri demoniace, şi asta ca justificare pentru existen¬ţa acestui grup de fiinţe întrupate, de care rabinii talmudici nu ştiau. R. Iehiel spunea că spiritele care ne sunt cunoscute ca lutin şifae sunt copiii lui Adam proveniţi din aceste legături nenaturale.
   Şi mai citim despre o altă categorie de demoni, ai cărei membri erau creaţi zi de zi din rândurile celor mai recenţi ocupanţi ai mormintelor. Nu e în totalitate corect să susţinem, aşa cum unii adepţi o fac, că în concepţia populară spiritul decedatului rămâne să bântuie lumea sub formă de vampiri sau fantome, viitori recruţi ai cetelor demonice. Din contră, se crede că spiritele morţilor rămân în contact apropiat cu cei în viaţă, păstrându-şi vechile interese, deseori făcând servicii importante rudelor şi prietenilor care încă mai locuiau în carne şi oase pe acest pământ. Este adevărat că dacă erau provocaţi ei puteau să îşi lovească din umbră duşmanii. în general însă, spiritele morţilor nu erau considerate răuvoitoare; mai degrabă erau privite ca nişte umbre melancolice şi inofensive ce bântuie mormintele care le adăpostesc oasele. Oricum, spiritele păcătoşilor devin demoni în bonafide, ele fiind cele care îngroaşă constant rândurile demonilor. Aceste spirite erau considerate a fi atât de vicioase, încât au fost emise avertizări speciale împotriva lor; rănile care erau cauzate de ele nu puteau fi vindecate prin mijloace omeneşti, însănătoşirea fiind doar în puterea şi în mâinile lui Dumnezeu.
   Trebuie să mai adaug că ideea, atât de frecvent întâlnită în scrierile creştine, cum că demonii sunt zeii păgânilor, poate fi întâlnită şi în lucrări evreieşti. Insă această concepţie nu a făcut parte din credinţa populară.
   In cele din urmă trebuie să notăm că demonii, aşa răi cum erau, rămâneau creaturi ale lui Dumnezeu, supuşi dorinţei Sale şi respectuoşi faţă de Divinitatea Sa, fiind de fapt subordonaţii îngerilor. Aici nu există nici un dualism; până şi misticismul kabalistic, care divide universul între cele două forţe contrarii ale binelui şi răului, nu îl detronează pe Dumnezeu din poziţia Sa de conducător peste toate, de suzeran. Misticii germani cufundaţi în profunda...

   "Orice acţiune în care omul se angajează aici, pe pământ, este mai înainte indicată în Ceruri de către îngerul stelei acestuia."

   Aceşti îngeri sunt pentru fiinţa pământeană care le-a fost desemnată atât reprezentanţi, cât şi apărători în faţa instanţelor cereşti, dar şi cei care îi motivează acesteia acţiunile pe pământ. "îngerii mijlocitori" ai păsărilor, animalelor sau oamenilor care s-au purtat rău, când le pledează acestora cauza înaintea lui Dumnezeu, văd rezultând doar pedepse pentru aceşti răufăcători. In mod similar, îngerii care domnesc asupra "locurilor, pietrelor şi lemnului" sunt cei consideraţi responsabili dacă un om se împiedică şi cade din cauza acestora.
   "Când vine vremea ca un om drept să moară, mijlocitorul stelei care guvernează în acel moment se roagă ca acesta să nu moară chiar atunci, pentru că atunci mijlocitorul va fi făcut responsabil pentru moartea omului."
   Ca unui om să i se răspundă la rugăciuni, e necesar ca îngerul stelei sale să le fi prezentat mai înainte direct în faţa Tronului Gloriei. în felul acesta, din intervenţia îngerului mijlocitor al unui om, care "intră în inimile oamenilor" determinându-i astfel să facă afaceri cu el şi în avantajul lui, va rezulta noroc în afaceri pentru acesta. Trebuie luate în considerare atât deprinderile mijlocitorilor cât şi cele ale demonilor atunci când se reconstruieşte o clădire, şi trebuie să se acorde atenţie păstrării nemodificate a poziţiei uşilor şi ferestrelor, altfel mânia amândurora va coborî asupra capului său.
   "Acesta este unul dintre lucrurile care, deşi foarte asemănătoare cu proscrisele «Căi ale Amoriţilor», este totuşi permis"
   spune, asigurându-ne, o sursă din secolul al XIII-lea. Mai târziu, un alt cărturar s-a folosit de această avertizare pentru a relata despre teama de a locui într-o casă nouă.
   Această idee constituie principala bază teoretică a magiei evreieşti medievale. Aflându-se pretutindeni şi fiind atotputernici, "îngerii mijlocitori" constituiau mediul perfect prin intermediul căruia (după ce în prealabil dobândise cunoştinţele secrete şi măiestria necesară) magicianul putea să influenţeze omul şi să supună natura. Farmecele şi operaţiunile sale aveau ca scop aducerea sub stăpânirea sa a "mijlocitorilor" speciali, care îi puteau îndeplini pe loc dorinţa. Există incantaţii care funcţionează asupra apei dar nu şi asupra pământului, şi altele destinate mijlocitorilor care domnesc peste pământuri, dar care nu au nici un efect asupra apei. Lungile liste care se află într-o lucrare ca Sefer Raziei constituie dovada antrenamentului sârguincios la care novicele în magie trebuie să se supună, dacă vrea să înveţe cum să direcţioneze toţi memunim-ii aerului, vântului, datei, timpului, locului etc, cei care controlează o anumită situaţie la un anumit moment. Mai departe, atunci când un domeniu al unui mijlocitor este restrâns chiar de natura sa, vrăjitorul trebuie să ştie cum să îl înlocuiască cu un altul, mai potrivit cu planurile sale, ducând la o schim-bare chiar în natura însăşi.
   Există explicaţii detaliate, chiar dacă uneori nu sunt foarte clare, despre cum funcţiona magia prin intermediul "mijlocitorului". în cazul unei persoane care prin intermediul incantaţiilor reuşise să descopere identitatea şi locul în care se găsea un hoţ, memuneh-ul care fusese invocat a dezvăluit informaţia nu prin apariţia sa în persoană ci prin concentrarea asupra faptelor şi prin amestecarea gândurilor lui cu cele ale magicianului. Dacă identitatea hoţului ar fi fost cunoscută însă ascunzişul său nu, atunci locul ar fi putut să fie descoperit mai direct prin invocarea "mijlocitorului" hoţului. Obişnuita metodă de a modela în ceară imaginea duşmanului sau de a desena portretul acestuia pe un perete, şi apoi de a înţepa cu ace sau cuie în scopul de a crea aceluia suferinţă în corp, în locurile corespunzătoare împunsăturilor, au un modus operandi asemănător. "Mijlocitorul" magicianului transmitea loviturile către îngerul victimei, care la rândul său le pricinuia celui pe care îl avea în grijă; uneori era introdus în proces un al treilea intermediar, "mijlocitorul" imaginii sau al picturii. Visele pline de dorinţe erau induse de îngerul responsabil cu astfel de vise, care fusese invocat în acest scop. Şi aşa mai departe, de-a...

   ...cuvântului "legământ" (berit) în capitolul biblic (Gen.17) ce vorbeşte despre circumcizie, sau celor treisprezece triburi (incluzând jumătăţile de trib ale lui Efraim şi Menasseh), sau celor douăsprezece triburi, plus una pentru copil, ultima lumânare lăsându-se să ardă până la capăt.
   7. Hollekreisch, despre care am vorbit deja, era o măsură de a îndepărta spiritele pe perioada ceremoniei de atribuire a numelui copilului, prin strigăte şi prin aruncarea copilului în sus.

         CĂSĂTORIA

   1. Atât mirele cât şi mireasa (în unele zone doar mirele) posteau în ziua căsătoriei. în privinţa acestui obicei a fost oferită o varietate mare de explicaţii trase de păr; una dintre ele, care atinge nivelul absurdului, era că în momentul ceremoniei mirele nu trebuia să fie suspectat de ebrietate!
   2. Mirele era escortat de la el de acasă până la sinagogă de nişte asistenţi: "Aşa cum un rege era înconjurat de garda sa privată, aşa şi asistenţii îl înconjurau pe mire", era paralela obişnuită care se făcea. Uneori întreaga congregaţie îl acompania. Pentru un timp, înainte şi după căsătorie, mirelui îi era interzis să se aventureze de unul singur în afara casei.
   3. Procesiunea de nuntă, deşi avea loc în plină lumină a zilei, era precedată de un tânăr care purta torţe şi lumânări aprinse, care erau uneori aruncate în aer. Un alt aspect caracteristic pentru procesiunea de nuntă era muzica puternică şi uneori discordantă care o acompania.
   4. Obiceiul de a sparge un pahar la nuntă care, conform părerii unora merge înapoi în timp, în perioada talmudică, era un aspect uzual pentru ceremonia de nuntă din Evul Mediu. Mirele trebuia să calce pe pahar, sau să-l dea de pământ, sau să-l spargă de peretele nordic. Explicaţia generală dată pentru această practică era aceea că ea constituia o dovadă a "spargerii" supărărilor, lăsând bucuria să se manifeste sau, aşa cum se obişnuia să se explice după secolul al XIV-lea, acest lucru era semnul întristării faţă de distrugerea Ierusalimului; dar chiar unii dintre rabinii care au avansat aceste explicaţii îşi dădeau seama de artificialitatea lor. Există indicaţii că adevăratul scop al acestui obicei nu fusese dat uitării, intenţia sa fiind aceea de "a-i plăti acuzatorului (Satana) datoriile". Se credea că demonii vin dinspre Nord şi de aceea detaliul despre paharul aruncat către peretele nordic avea o semnificaţie specială în conexiune cu acest lucru. Obiceiul combina încercarea de a-i înspăimânta pe demoni cu aceea de a-i ataca în mod direct.
   5. Ceremonia de căsătorie conţinea mai multe dovezi de ofrande pentru spirite. Puţin din vinul deasupra căruia au fost recitate binecuvântările de nuntă era turnat pe pământ. Un aspect special al acestei practici, menţionat într-o sursă, şi anume stropirea întregii case cu acel vin, poate să fie considerat ca fiind datorat credinţei că "vinul de împărtăşanie" alungă demonii. In perioada talmudică se obişnu¬ia să se arunce mâncare, vin sau ulei, porumb uscat şi nuci, peşte şi carne, în faţa mirilor; în timpul Evului Mediu practica uzuală era limitată la aruncarea de boabe de grâu peste ei şi în jurul lor, aşa cum se face în ziua de azi cu orezul. în unele zone se amestecau şi bănuţi de aur printre boabele de grâu; în altele se arunca cu sare peste cuplul de miri. Obiceiul care exista în perioada talmudică de a duce în faţa mirilor o găină şi un cocoş, a devenit în Evul Mediu cel de a arunca o pereche de orătănii peste capul acestora. Cea mai comună explicaţie dată acestor practici era că ele reprezentau simboluri ale fertilităţii şi prosperităţii. Dar aşa cum Samter a arătat, după ce a studiat obiceiuri similare în întreaga lume, asemenea simboluri ale fertilităţii au la origine ofrandele făcute spiritelor în scopul de a le câştiga bunăvoinţa. Prezenţa monedelor de aur, care poate fi văzută şi ca o mituire sau corupere dar şi ca o folosire a metalului în scopuri antidemonice sau a sării, care era cu siguranţă utilizată pentru a alunga demonii, exaltă natura generală a acestor obiceiuri.
   6. A fost făcut un efort de a introduce o notă de întristare în cadrul ceremoniei, care are legătură cu distrugerea Ierusalimului. Mirele şi mireasa sunt încălţaţi cu pantofi...

   DE UNDE VIN VISELE

   Nu toate visele au origine supranaturală şi nu au aceeaşi semnificaţie. Ele corespund unor cauze variate, tipurile diferite de vise necesită un grad diferit de respect.
   A fost recunoscut faptul că multe dintre vise (dacă nu cea mai mare parte a lor) iau naştere datorită stimulilor fizici. Mâncarea grea, abundentă, dă naştere unui "abur care se ridică la creier" care, pe timpul nopţii dă naştere la unele imagini fanteziste. Necesităţile şi dorinţele fizice, sau senzaţiile - ca frigul şi căldura excesivă -, care sunt experimentate în timpul somnului, afectează şi ele mintea, astfel încât visul persoanei are o legătură apropiată cu starea ei fizică. Menasseh b. Israel scria:
   "Atunci când unui om îi este prea cald noaptea, poate visa că se încălzeşte la foc, sau că face o baie fierbinte; dacă îi este frig, el va visa despre gheaţă, burniţă sau zăpadă."
   Astfel de vise nu merită prea mare atenţie, pentru că "vorbesc prostii" şi sunt "fantezii zadarnice şi nefolositoare".
   O altă sursă comună de vise o reprezintă gândurile omului din timpul zilei.
   "Când omul se concentrează mult timp asupra unor idei, puterea gândului de a face să apară imagini bine definite rămâne activă şi pe timpul nopţii."
   Visele cauzate de acest aspect nu sunt mai credibile decât cele din prima categorie. însă un alt tip de vise, produse de "vigoarea sufletului" (hozek hanefeş), merită luate în consideraţie de către visător pentru că reprezintă "o profeţie în miniatură". Menahem Ziyuni a descris acest proces în felul următor:
   "Capacitatea imaginativă re-alcătuieşte noaptea percepţiile din timpul zilei, cele care şi-au lăsat amprenta pe imaginaţia omului; în timpul somnului, când simţurile sunt în repaus, această capacitate intelectuală pune stăpânire pe el, astfel încât viziunea pare atât de reală încât este ca şi cum el ar vedea-o în realitate. Un astfel de vis este demn de încredere proporţional cu intensitatea puterii sale de analogie; el apare omului fără ca acesta să se fi gândit deloc la acest subiect, ceea ce, în fapt, este foarte neconvenjional. Aceste vise constituie o «profeţie în miniatură», despre care rabinii au spus că pe acestea doar neghiobii şi copiii sunt predispuşi să le aibă, datorită faptului că aceştia nu sunt dotaţi cu inteligenţă, iar puterea lor de percepţie nu este dezvoltată. Ca urmare modul în care imaginaţia lucrează asupra percepţiilor simţurilor pe durata zilei se poate vedea clar în timpul somnului, făcând lucrurile să pară adevărate şi să se potrivească."
   Psihologia viselor, aşa cum a fost expusă ea de Ziyuni, sună destul de modern; aşa cum şi el a recunoscut, aceasta nu îi aparţinea, el copiind-o de la "teologii" neevrei. In mod evident, teoria neexprimată care se află în spatele acestei disertaţii este cea pe care am întâlnit-o mai înainte şi anume: sufletul nefiind legat de universul fizic şi bazându-se doar pe resursele sale proprii, posedă puterea de a prevedea viitorul.
   Aceasta este de fapt teoria cea mai primitivă şi universală, şi care se regăseşte de altfel şi în ştiinţa iudaică a viselor, în timp ce trupul este adormit, spiritul sau sufletul părăseşte închisoarea care o reprezintă pentru el corpul său, şi hoinăreşte peste toată suprafaţa pământului, comunicând apoi minţii din starea de veghe experienţele dobândite. Atunci când cineva visează că s-a întâlnit cu un prieten care se află la mare distanţă, se întâmplă de fapt ca cele două suflete, anihilând spaţiul, să se întâlnească. Unele persoane care au capacităţi spirituale mai înalte văd aceste lucruri foarte clar şi bine definit; pentru marea majoritate însă, acestea sunt confuze şi obscure. Visăm despre morţi pentru că sufletele lor, care sunt nemuritoare, pot încă să umble pe pământ şi să le întâlnească pe ale noastre.
   "însă animalele nu au suflete, deci un om nu poate visa un animal care a murit sau care a fost sacrificat."
   Sunt foarte numeroase însemnările despre apariţiile în vis ale persoanelor decedate. R. Eliakim b. Iosif, învăţătorul şi socrul lui Eliezer b. Nathan, l-a vizitat pe acesta într-o noapte pentru a îndrepta o neînţelegere care dusese la o...