Mama şi sensul vieţii

   Am fost uluit întotdeauna de credinţa religioasă. De când mă ştiu am considerat de la sine înţeles că sistemele religioase au apărut pentru a oferi alinare şi pentru a calma neliniştile condiţiei noastre umane. Într-o zi, pe când aveam doisprezece sau treisprezece ani şi lucram în băcănia tatălui meu, am vorbit despre scepticismul meu în privinţa existenţei lui Dumnezeu cu un soldat din cel de-al Doilea Război Mondial, care tocmai se întorsese de pe frontul european. Ca răspuns, mi-a dat o iconiţă ştearsă, jerpelită, cu Fecioara Maria şi Iisus, pe care o purtase cu el în toată perioada debarcării din Normandia.
   - Întoarce-o, a zis el. Citeşte ce e pe dos. Citeşte tare.
   - "Nu există atei în tranşee", am citit eu.
   - Corect! Nu există atei în tranşee, a repetat rar, împungând spre mine cu degetul la fiecare cuvânt. Dumnezeul creştin, Dumnezeul evreiesc, Dumnezeul chinez, orice alt Dumnezeu - dar un Dumnezeu, pentru Dumnezeu! Nu te descurci fără el.
   Iconiţa aceea jerpelită, dăruită mie de cineva absolut străin, m-a fascinat. Supravieţuise Normandiei şi cine ştie câtor altor bătălii. Poate că, îmi ziceam, este un semn; poate că providenţa m-a găsit, în sfârşit. Timp de doi ani am ţinut-o în portofel, scoţând-o adesea şi cugetând la ea. Şi apoi, într-o bună zi, m-am întrebat: "Ei şi? Ce dacă este adevărat că nu există atei în tranşee? Mai degrabă asta sprijină poziţia sceptică: sigur că sporeşte credinţa atunci când spaima este la culme. Chiar asta e ideea: teama aduce credinţa; avem nevoie de un zeu şi îl vrem, însă dorinţa nu face ca lucrurile să fie aşa. Credinţa, oricât de pasionată, de pură, de arzătoare, nu spune absolut nimic despre realitatea existenţei lui Dumnezeu." A doua zi, într-o librărie, am scos din portofel iconiţa de-acum neputincioasă şi - cu grijă, pentru că merita respect - am strecurat-o între paginile unei cărţi intitulate Pacea mintii, unde poate alt spirit aflat pradă conflictelor avea să o găsească şi să o folosească mai bine.
   Cu toate că de multă vreme ideea morţii mă îngrozea, am ajuns să aleg groaza în stare pură, şi nu vreo credinţă a cărei principală atracţie ar fi însăşi absurditatea sa. Am detestat întotdeauna declaraţia irefutabilă "Cred deoarece este absurd." Şi totuşi, ca terapeut, îmi ţin pentru mine aceste sentimente: ştiu că credinţa religioasă este un puternic izvor de alinare, şi nu trebuie niciodată să zdruncin o credinţă dacă nu am ceva mai bun de pus în loc.
   Agnosticismul meu era rareori zguduit. A, poate de câteva ori, la şcoală, în timpul rugăciunii de dimineaţă, m-am simţit stingherit văzându-mi toţi profesorii şi colegii cum stau cu capul aplecat vorbindu-i în şoaptă patriarhului de dincolo de nori. A înnebunit oare toată lumea în afară de mine? mă întrebam. Şi au mai fost fotografiile acelea din ziar cu mult iubitul Franklin Delano Roosevelt care mergea la biserică în fiecare duminică - asta m-a pus pe gânduri: credinţele lui FDR trebuiau luate foarte în serios.
   Dar cum rămâne cu părerile Paulei? Cum rămâne cu scrisoarea către fiul ei, cu credinţa ei într-un scop care ne aşteaptă şi pe care nu-l putem anticipa? Pe Freud l-ar fi amuzat metafora Paulei - şi pe teren religios am fost întotdeauna întru totul de acord cu el. "Împlinirea dorinţei, pur şi simplu", ar fi zis el. "Vrem să fim, ne e groază de nefiinţă, şi inventăm basme frumoase în care toate dorinţele ni se transformă în realitate. Scopul necunoscut care ne aşteaptă, sufletul nepieritor, raiul, nemurirea, Dumnezeu, reîncarnarea - toate sunt iluzii, toate sunt menite să îndulcească amărăciunea de a fi muritor."
   Paula reacţiona întotdeauna cu blândeţe la scepticismul meu şi îmi amintea delicat că, deşi gândesc că lucrurile în care crede ea nu sunt plauzibile, nu pot fi respinse. În ciuda îndoielilor mele, îmi plăceau metaforele Paulei şi-i ascultam predicile cu mai mare toleranţă decât arătasem până atunci oricui altcuiva. Poate că era un simplu troc, dădeam un colţişor din scepticismul...

   ...meu - să dobândeşti sensibilitate, empatie - să poţi intra în lumea altuia, să trăieşti ce trăieşte pacientul.
   Ei da, eram enervat. Şi învăţasem să nu mă abţin. Lucram mult mai bine împreună când îmi dădeam frâu liber sentimentelor. Se întâmpla ca Irene să intre în cabinetul meu atât de deprimată, că abia putea vorbi. Însă după ce ne luam la harţă pe o temă oarecare, întotdeauna se înviora. Ştiam că aici îmi asum rolul lui Jack. Era singurul care îi ţinea piept. Comportamentul ei glacial îi intimida pe ceilalţi (rezidenţii la chirurgie repartizaţi ei îi ziceau "Regina"), dar Jack nu se înclina niciodată în faţa ei. Îmi povestise că el nu se obosea să-şi ascundă sentimentele, şi adesea ieşea din cameră bombănind "N-am timp de tâmpeniile astea".
   Nu numai că mă enerva convingerea ei că numai terapeuţii care au pierdut pe cineva pot trata pacienţii care au pierdut pe cineva, mai eram furios şi pe Eric că îi întărea părerea că pierderea nu are sfârşit. Această idee făcea parte dintr-o dezbatere actuală între mine şi Irene. Eu luam o poziţie bine-stabilită, solidă, şi anume că procesul doliului constă în desprinderea treptată de cel care a murit şi redirecţionarea energiei către ceilalţi. Freud a elaborat această interpretare a suferinţei în 1915, în Doliu şi melancolie, şi de atunci încoace concepţia a fost confirmată de un volum mare de observaţii clinice şi cercetare empirică.
   În cercetarea efectuată de mine, încheiată chiar înainte de a accepta cazul lui Irene, toţi văduvii şi văduvele pe care i-am studiat s-au desprins treptat de partenerul de viaţă mort şi apoi au reinvestit în altceva sau altcineva. Şi aşa s-a întâmplat chiar şi cu cei care avuseseră căsniciile cele mai pline de iubire. De fapt, am găsit dovezi solide că văduvii care avuseseră cele mai bune căsnicii au trecut prin procesul de pierdere a partenerului şi de desprindere mai uşor decât cei care avuseseră o căsnicie cu mari probleme. (Explicaţia acestui paradox se află, după părerea mea, în "regret": la cei care şi-au petrecut viaţa căsătoriţi cu persoana nepotrivită, pierderea partenerului era mai complicată deoarece sufereau şi pentru ei înşişi, pentru mulţii ani irosiţi.) Întrucât căsnicia Irenei mi se părea că fusese plină de iubire şi de înţelegere, iniţial crezusem că pierderea partenerului va fi fără complicaţii.
   Însă Irene critica aspru majoritatea atitudinilor tradiţionale faţă de pierderea partenerului. Ura comentariile mele despre desprindere şi elimina pe loc cercetarea mea: "Noi, cei care ne-am pierdut partenerul de viaţă, am învăţat să dăm răspunsurile pe care le doresc investigatorii. Am învăţat că lumea vrea să ne revenim repede şi că îşi pierde răbdarea cu cei care se agaţă prea mult de pierderile lor."
   O nemulţumea profund orice propunere să renunţe la Jack: la doi ani după moarte, lucrurile lui încă stăteau în sertarele biroului, fotografiile atârnau prin toată casa, toate revistele şi cărţile lui preferate erau la locul lor, şi ea continua să aibă zilnic conversaţii lungi cu el. Mă îngrijora gândul că discuţia cu Eric avea să dea înapoi cu multe luni terapia, prin faptul că îi întărea ideea că eu greşesc enorm. Acum avea să fie mai greu ca oricând să o conving că în cele din urmă o să-i treacă durerea. Cât despre credinţa ei stupidă într-o societate secretă, tăcută, a celor care au pierdut pe cineva şi sunt cu toţii de acord cu ea, asta nu era altceva decât încă una din pleiada ei de închipuiri iraţionale. N-avea nici un rost să onorez ideea aceea cu un răspuns.
   Dar, ca întotdeauna, unele dintre comentariile Irenei au mers drept la ţintă. Circulă o poveste despre sculptorul elveţian Alberto Giacometti, care şi-a rupt piciorul într-un accident de circulaţie. Pe când zăcea pe stradă, aşteptând ambulanţa, a fost auzit spunând "În sfârşit, în sfârşit mi s-a întâmplat ceva". Ştiu exact ce voia să zică. Irene mă nimerise la fix. Predau la Stanford de treizeci de ani, locuiesc în aceeaşi casă, mi-am văzut copiii mergând la aceleaşi şcoli, şi niciodată n-a trebuit să înfrunt întunericul. N-au fost morţi greu de acceptat, timpurii: tata şi mama au murit bătrâni, el, la şaptezeci de ani, ea, la nouăzeci şi ceva.

   ...frumoase (primul text) ale vieţii ei dinainte? Sau viaţa nouă deplorabil de urâtă pe care a văzut-o desfăşurată în faţa ei? Dar sugera şi un nou aspect al muncii noastre împreună. În visele dinainte sunt incompetent: rătăcesc cărarea din pădure; o conduc pe Irene pe o scară de incendiu care duce la tavanul fără vreo trapă; nu cunosc răspunsurile la examen. Însă în acest vis nu numai că sunt incompetent şi nu reuşesc să o protejez, dar sunt şi periculos - o conduc pe Irene în pragul morţii.
   După vreo două nopţi a visat că ea şi cu mine ne îmbrăţişăm şi ne sărutăm blând. Dar ceea ce începe tandru se transformă în teroare, când gura mea se deschide tot mai mare şi mă apuc să o devorez. "Mă lupt din răsputeri," a spus, "dar nu pot să mă eliberez."
   "Nu căta vreodată să afli pentru cine bat clopotele; pentru tine bat." Astfel, aşa cum a observat John Donne acum aproape patru sute de ani, în versurile ajunse celebre, clopotele de moarte bat nu doar pentru mort, ci şi pentru tine şi pentru mine - rămaşi în viaţă, da, dar pentru un răstimp limitat. Această idee apare de la începutul istoriei. Acum patru mii de ani, într-o epopee babiloniană, Ghilgameş şi-a dat seama că moartea prietenului său Enkidu o prevesteşte pe a sa: "Enkidu s-a înnegrit şi nu mă poate auzi. Când o să mor nu voi fi oare ca Enkidu? Tristeţea îmi pătrunde în inimă. Mă tem de moarte."
   Moartea celuilalt ne pune în faţa propriei morţi. Este acesta un lucru bun? Ar trebui ca o astfel de confruntare să fie încurajată în psihoterapia durerii? Întrebare: De ce să te legi la cap când nu te doare? De ce să aţâţi flacăra spaimei de moarte în persoanele care au pierdut pe cineva şi deja sunt încovoiate de pierdere? Răspuns: Pentru că o confruntare cu propria moarte poate genera modificări personale pozitive.
   Prima dată am fost conştient de potenţialul terapeutic al unei întâlniri cu moartea în tratarea durerii cu câteva decenii în urmă, când un bărbat de şaizeci de ani mi-a descris coşmarul cumplit pe care l-a avut după ce a aflat de metastaza periculoasă a cancerului cervical al soţiei sale, care nu mai putea fi tratată, În coşmar alerga printr-o casă veche şi părăginită - ferestre sparte, ţigle care se prăbuşesc, acoperiş prin care intră ploaia - urmărit de un monstru de tip Frankenstein. El se apără: loveşte cu pumnii, cu picioarele, înjunghie, aruncă monstrul de pe acoperiş. Dar - şi acesta este mesajul principal al visului - monstrul nu poate fi oprit reapare imediat şi îşi continuă urmărirea. Monstrul nu îi este necunoscut, i-a apărut în vis pe când avea zece ani, curând după înmormântarea tatălui. L-a terorizat luni de zile, şi în cele din urmă a dispărut, dar a revenit după cincizeci de ani, la vestea bolii fatale a soţiei. Când l-am întrebat ce crede despre vis, primele lui cuvinte au fost: "Şi eu am parcurs o sută de mii de kilometri." Atunci am înţeles că moartea celuilalt - întâi a tatălui şi acum moartea iminentă a soţiei - l-a făcut să se confrunte cu propria moarte. Monstrul de tip Frankenstein era o personificare a morţii, iar casa în paragină semnifica îmbătrânirea şi descompunerea propriului trup.
   În acea discuţie cred că am făcut o descoperire nouă şi minunată, cu implicaţii semnificative pentru psihoterapia durerii. Curând am început să caut aceasta temă la toţi pacienţii care pierduseră pe cineva şi, pentru a testa această ipoteză, împreună cu un coleg, Morton Lieberman, am demarat, cu câţiva ani înainte de şedinţele cu Irene, un proiect de cercetare pe tema pierderii partenerului de viaţă.
   Din grupul de optzeci de văduve şi văduvi pe care l-am studiat, un procent semnificativ - până la o treime - au raportat o conştienţă sporită a propriei condiţii de muritor, şi această conştienţă era, la rândul ei, legată în mod semnificativ de un avânt al creşterii personale. Cu toate că revenirea la nivelul anterior de funcţionare este considerată în general punctul final al pierderii partenerului, datele noastre sugerau că unii văduvi şi unele...

   A citit vreodată un roman bun? A spus vreodată ceva frumos? Sau interesant... măcar un gând interesant? Doamne, mi-ar plăcea să o văd că scrie o poezie - sau că încearcă să scrie o poezie. Zău aşa, asta ar fi o schimbare terapeutică. Mă sleieşte. Mă simt ca un mare cretin. Iar şi iar aceeaşi chestie. Iar şi iar îmi dă în cap cu onorariul meu. Săptămână după săptămână ajung să fac acelaşi lucru - mă plictisesc de moarte.
   Azi, ca de obicei, am insistat să-şi examineze rolul în situaţia proastă în care este, felul în care contribuie la propria izolare. Nu e ceva chiar aşa de dificil, dar aş putea la fel de bine să vorbesc în aramaică. Pur şi simplu nu pricepe. In schimb, mă acuză că nu cred că scena celibatarilor nu-i bună pentru femei. Şi apoi, aşa cum face adesea, a azvârlit o poantă despre faptul că ar dori să iasă în oraş cu mine. Dar când încerc să mă axez pe asta, pe părerea ei despre mine sau pe felul în care se însingurează ea însăşi chiar în această încăpere, cu mine, lucrurile se strică şi mai tare. Refuză să priceapă; nu vrea să se raporteze la mine şi nu recunoaşte că nu o face - şi insistă că, oricum, nu e relevant. Nu poate fi proastă. A absolvit Wellesley - muncă de nivel înalt în domeniul graficii - salariu uriaş, al naibii de mult peste al meu - jumătate din firmele de software din Silicon Valley se bat pe ea - dar ma simt de parcă aş vorbi cu cineva bătut în cap. De câte ori, fir-ar să fie, trebuie să explic de ce e important să examinăm relaţia noastră? Şi toate poantele alea, că nu capătă mare lucru pentru banii ei - mă simt înjosit. E o cucoană vulgară. Face tot posibilul să elimine orice fărâmă de apropiere dintre noi. Nimic din ce fac nu-i destul de bun pentru ea. Mă calcă atât...
   Claxonul unei maşini care trecea pe lângă ea a făcut-o să-şi dea seama că maşina ei merge şerpuit. Myrnei i-a tresărit inima. Era periculos. A închis walkmanul şi a condus mai departe cele câteva minute până la punctul în care cotea. A ajuns pe o stradă laterală, a parcat, a derulat banda şi a ascultat:
   ...mă simt înjosit. E o cucoană vulgară. Face tot posibilul să elimine orice fărâmă de apropiere dintre noi. Nimic din ce fac nu-i destul de bun pentru ea. Mă calcă atât de tare pe nervi, că trebuie să fie aici ceva legat de maică-mea. De câte ori o întreb despre relaţia...

   E remarcabil, îşi zicea Ernest, faptul că pe măsură ce căpăta mai multă experienţă, din ce în ce mai puţini pacienţi renunţau prematur la terapie. Ce ameninţat se simţise, ca tânăr terapeut, de această renunţare, simţindu-se întotdeauna vizat şi considerând că fiecare pacient care renunţă este o înfrângere personală, un semn de ineficienţă, o dezonoare publică. Şi îi era recunoscător lui Marshal, fostul lui supervizor, care l-a învăţat că o astfel de reacţie asigură ineficienţa. Când terapeuţii lasă prea mult ego să plutească pe decizia unui pacient, când au nevoie ca un pacient să rămână în terapie, atunci îşi pierd eficienţa: încep să linguşească, să devină seducători, să le dea pacienţilor exact ceea ce doresc - orice, ca să-i facă să revină săptămâna următoare.
   Lui Ernest îi părea bine şi că l-a încurajat şi l-a lăudat pe Halston, în loc să-şi exprime îndoielile în privinţa autenticităţii dramaticei evocări a serii cu Artemis. Ernest nu ştia prea bine cum să evalueze ceea ce tocmai auzise. Ştia, desigur, de bruştele reveniri ale amintirilor reprimate, dar avusese puţină experienţă personală cu astfel de fenomene în activitatea sa clinică. Cu toate că sunt destul de obişnuite în tulburarea de stres posttraumatic, ca să nu mai vorbim de portretizările terapiei la Hollywood, erau rare în psihoterapia practicată în mod curent de Ernest.
   Dar toate impulsurile lui Ernest de a se felicita singur au trecut iute, ca şi gândurile binevoitoare faţă de Halston. Cea care îi capturase cu adevărat atenţia era Artemis. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai tare îl umplea de oroare purtarea lui Halston faţă de ea. Ce fel de monstru ar fi făcut dragoste, dragoste fantastică, cu o femeie şi apoi ar fi părăsit-o fără vreo explicaţie, fără un bileţel, fără un telefon? Era incredibil.
   Inima lui Ernest era alături de Artemis. Ştia exact cum trebuie să se fi simţit ea. Odată, în urmă cu cincisprezece ani, aranjase o întâlnire de un weekend cu Judy, o veche iubită, la un hotel din New York. Au petrecut o noapte minunată, sau cel puţin aşa a crezut Ernest. Dimineaţa el a plecat la o întâlnire scurtă şi s-a întors cu un buchet de flori uriaş, ca semn de recunoştinţă. Dar nici picior de Judy. Plecase fără să lase vreo urmă. Şi-a făcut valiza şi a tulit-o - nici un bileţel, nici un răspuns la apelurile şi la scrisorile lui. Nici o explicaţie, niciodată. Fusese distrus. Psihoterapia n-a şters cu totul durerea, şi chiar şi acum, după atâţia ani, amintirea îl mai ustura. Mai mult ca orice, Ernest ura faptul că nu ştia de ce. Biata Artemis: i-a dat atâta lui Halston, şi-a asumat atâtea riscuri, iar la sfârşit a fost tratată atât de urât.
   În următoarele zile, Ernest s-a mai gândit uneori la Halston, dar a cugetat adesea la Artemis. În fantezia lui, ea devenise o zeiţă - frumoasă, care oferă, care hrăneşte, însă rănită adânc. Artemis era o femeie pe care să o venerezi, să o adori, să o păstrezi ca pe o comoară: ideea de a deprecia o astfel de femeie nu i se părea umană. Ce chinuită trebuie să fi fost de faptul că nu ştia ce s-a întâmplat! De câte ori trebuie să fi retrăit acea noapte, încercând să înţeleagă ce a spus, ce a făcut ca să-l alunge pe Halston. Iar Ernest ştia că se află într-o poziţie privilegiată ca să o ajute. În afară de Halston, îşi spunea, eu sunt singurul care ştie adevărul despre acea noapte.
   Ernest fusese furat adesea de fantezii grandioase, în care salva domniţe aflate la ananghie. Ştia asta despre sine. Cum ar fi putut să nu ştie? De nu ştiu câte ori l-au admonestat pe această temă analistul său, Olive Smith, şi supervizorul, Marshal Strider. Fanteziile de salvare jucau un rol atât în relaţiile sale personale, în care trecea adesea cu vederea semnalele de avertizare ale unei evidente incompatibilităţi, cât şi în practica sa, în care contra-transferul o lua uneori razna şi el se implica mai mult decât era cazul în vindecarea pacientelor.
   Fireşte, pe când se gândea la salvarea lui Artemis, lui Ernest îi veneau în minte vocile analistului şi supervizorului. El asculta şi accepta critica lor - dar numai până la un punct. În adâncul său, credea că excesul de implicare îl făcea un terapeut mai bun, o fiinţă omenească mai bună. Fireşte că femeile trebuie să fie...