Mandala fiinţei

   Adesea, se dovedeşte a fi un adevăr al relaţiilor interumane ideea că psihologia noastră din perioada timpurie a vieţii ne trădează: în stabilirea de relaţii, ne angajăm în moduri care exprimă numai parţial adevăratul nostru sine. Ca rezultat, relaţiile pe care le angajăm tind să fie manifestaţii ale punctului în care ne-am pierdut contactul cu noi înşine. O relaţie este un proces de alchimie energetică creat între doi sau mai mulţi oameni, în cursul căruia ia naştere posibilitatea de a se accentua apropierea sau distanţa fiecăreia dintre cei angajaţi în relaţie, de adevăratul lor sine. Cât de aproape sau cât de departe trăim faţă de adevăratul nostru sine este un element care determină calitatea relaţiilor pe care le stabilim cu semenii noştri.
   Ca punct de pornire, fiecare din noi ne putem hotărî un sentiment interior de siguranţă sau de nesiguranţă, de entuziasm sau, dimpotrivă, de cinism. De obicei, nu ne dăm seama prea bine care este acest punct de plecare, până când, în cele din urmă, nu ni se înfăţişează rezultatul creat în urma relaţiei însăşi. De exemplu, un bărbat nesigur, care, ca majoritatea dintre noi, nu admite faţă de el însuşi faptul că este nesigur, poate aborda o femeie în timp ce, în subconştientul său este convins că, în cele din urmă, ea îl va respinge. însă mai înainte de a înţelege acest lucru, este foarte posibil ca el să o idealizeze, să o facă a sa Beatrice, sufletul său pereche - cineva prea perfect pentru el ca să-1 respingă vreodată. La început, ceea ce aduce cu el este atât de flatant şi vindecător pentru propria nesiguranţă a femeii, încât ea ar putea răspunde cu o admiraţie egală faţă de el, iar relaţia lor ar putea înflori. Amândoi vor fi convinşi că sunt profund îndrăgostiţi. în această situaţie de narcisism reciproc exprimat, cel mai bun lucru pentru a se simţi în siguranţă şi a nu fi respinşi, este ca ei să se adore reciproc. în orice caz, psihologia nesiguranţei, care stă la baza acestei relaţii, nu a fost decât vremelnic împiedicată să se manifeste.
   Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce nesiguranţa acestui bărbat iese inevitabil la iveală, el ar putea începe să devină posesiv, ar putea tinde să dorească deţinerea totală a controlului sau ar putea deveni rece şi retras. El ar putea crea conflicte, în mod inconştient supunând-o la probe pentru a vedea dacă ea îl admiră aşa cum el îşi doreşte să fie admirat şi dacă îi este cu adevărat loială. Dacă ea nu poate înţelege că toate aceste lucruri vin ca rezultat a stării sale de nesiguranţă şi nu poate accepta această parte a sa, ar putea deveni, la rândul său, critică, predispusă la reacţii de împotrivire şi supărată. Ca rezultat, ambii rămân împotmoliţi într-un loc sufletesc tenebros, iar relaţia se deteriorează, făcând loc acuzaţiilor, învinovăţirilor, blamărilor, supărării şi rănirilor reciproce, care îi sărăcesc sufleteşte pe amândoi cu mult mai mult decât le-ar fi dat să trăiască în afara relaţiei, prin propria lor psihologie personală. Vor alege, probabil, să se despartă, aşa cum foarte multe cupluri o fac, sau, dimpotrivă, vor hotărî să şlefuiască relaţia dintre ei şi, poate, să înveţe să ajute la vindecarea rănilor făcute inconştient unul altuia.
   Fiecare dintre noi vede lumea prin prisma propriului mod de a percepe şinele, iar gradul de auto-desăvârşire a acestui sine determină într-o mare măsură ceea ce aduce în relaţia cu ceilalţi, modul în care îi percepe şi cum anume le interpretează cuvintele şi acţiunile. Astfel, Regula de Aur la care ne-am referit trebuie să fie însoţită de străvechea înţelepciune a zicalei: "Cunoaşte-te pe tine însuţi".
   Când, în relaţia pe care o avem cu altă persoană, aducem ceva cu adevărat autentic, înnăscut şi deplin în interiorul nostru - indiferent cât de vulnerabil ne-am putea simţi, creăm o atmosferă deosebită în care trăieşte acea relaţie, ce devine cu mult mai mult decât "a fi îndrăgostit". Această relaţie devine transformaţională şi chiar sacră. Ea sporeşte cunoştinţele pe care le avem despre noi înşine, în moduri care ne ajută să ne vindecăm vechile răni, deoarece ne şi binecuvântează cu o mai mare recunoaştere a ceea ce suntem cu adevărat.
   Atunci când, copii fiind, suntem hrăniţi suficient cât să ne simţim în siguranţă, acceptaţi şi înţeleşi, având voie şi să ne exprimăm sentimentele şi înclinaţiile noastre autentice, persoana adultă care vom deveni fiecare dintre noi îşi poate pune în evidenţă într-o măsură mai mare adevăratul său sine. în imaginea oglindită de un mediu care în mod conştient sprijină şi respectă caracterul nostru unic, învăţăm să avem încredere în noi înşine şi să ne deschidem către viaţă, în timp ce suntem pătrunşi de o stare generală de bine în relaţiile cu noi înşine.
   Pe de altă parte, dacă am crescut cu părinţi sau educatori care aveau deja stabilită propria agendă pentru noi, propriile idei despre cine am putea fi şi cum am putea obţine mai bine succesul sau, pur şi simplu, cum am putea supravieţui mai bine, oglinda pe care o ţin în faţa noastră este atât de distorsionată şi de plină de înclinaţii părtinitoare, încât nu putem învăţa să avem încredere în propriul nostru sine. începem să ne dezvoltăm imaginea unui sine fals, care devine din ce în ce mai atent la iminenţa criticilor, un...

   Modul în care personalitatea de supravieţuire reuşeşte să obţină supremaţia asupra auto-înţelegerii

   Chiar şi atunci când am ajuns la un nivel de înţelegere care mi-a transformat în profunzime senzaţia de a fi viu şi m-a deşteptat pentru a ajunge la un nou nivel de conştiinţă - ceea ce unii ar putea numi auto-înţe-legere - proces în care am înţeles legătura existentă între toate lucrurile, precum şi că iubirea este inima universului nostru, şi, chiar şi când am trăit cu adevărat - şi nu numai o dată - experienţa acestor revelaţii, din adâncul celui mai profund sentiment de deplinătate şi bunăstare sufletească, a trebuit, totuşi, să accept adevărul umilitor că propria mea personalitate de supravieţuire continuă să funcţioneze nestingherită. Dacă atenţia mea nu este pe deplin ancorată în prezent, voi continua să prezint riscul manifestării unei neîncrederi profunde în ce priveşte viitorul sau să recurg la comunicarea indirectă, pentru a mă proteja pe mine însumi sau a evita să-mi rănesc sau să-mi dezamăgesc semenii. Dacă soţia sau copiii mei sunt critici faţă de mine sau chiar sunt agresivi, nutrind sentimente de mânie la adresa mea, încă sunt capabil, uneori, să mă închid şi să adopt o atitudine defensivă sau gânditoare. Şi, oare, este cineva pe lume care a biruit vreodată fiara auto-implicării şi auto-acordării de importanţă excesivă, nişte lucruri ce atât de uşor se insinuează în comportamentul nostru şi în modul nostru de a gândi? în ceea ce mă priveşte, eu nu am reuşit.
   întocmai precum ne trezim în fiecare dimineaţă fără noţiunea nopţii care a trecut, personalitatea noastră de supravieţuire se trezeşte odată cu noi şi se insinuează în viaţa noastră, în moduri mai mult sau mai puţin subtile. Sunt convins că toţi oamenii, indiferent de gradul de auto-înţelegere pe care îl vor fi atins, trăiesc experienţa influenţei continue a personalităţii de supravieţuire. Conştientizarea acestui lucru este foarte importantă, deoarece explică de ce unii lideri spirituali şi religioşi, care sunt, în multe aspecte, excepţionali, acţionează totuşi într-o manieră imorală. în mod alternativ, ei pot crea comunităţi care devin elitiste şi izolate, adesea limitând până la extrem existenţa individuală fundamentală a celor care-şi dedică viaţa acestor comunităţi. Mai ales în situaţia în care suntem într-o poziţie de autoritate, trebuie să ne supraveghem îndeaproape potenţiala influenţă pe care ar putea să o exercite asupra noastră personalitatea de supravieţuire. Dacă nu facem asta, ea va reuşi să ne pervertească până şi cele mai bune intenţii şi va transforma chiar şi cele mai strălucitoare învăţături sau acţiuni de conducere...

   în viaţa de zi cu zi, ne putem vedea afectaţi de anumite împrejurări, cum ar fi dispoziţia sufletească sau comportamentul celor din jur, ori vreo schimbare neaşteptată, cum ar fi pierderea unui loc de muncă. Asumându-ne această identitate de victimă, cu atâtea lucruri în jur care ne influenţează, reacţia noastră s-ar putea manifesta prin senzaţia de a fi copleşiţi, incapabili de a găsi un loc solid, unde să păşim şi de care să ne sprijinim în abordarea încercărilor pe care viaţa ni le pune în cale. însă ne putem adresa întrebarea: "Unde începe povestea mea reală, şinele meu adevărat? Unde voi avea puterea să determin ce anume vreau să trăiesc şi în ce mod să o fac? Problemele mele încep realmente în trecut? Situaţia mea actuală trebuie neapărat să stea la baza oricăruia dintre scenariile de viitor pe care mi le-am imaginat?"
   E posibil să considerăm evenimente ale trecutului ca responsabile pentru motivele noastre curente de îngrijorare, din prezent. Considerăm, probabil, că într-o anumită situaţie am luat o decizie greşită, că ne-am căsătorit cu persoana nepotrivită sau că am avut o copilărie nefericită. Sau, la fel de bine, perturbarea pe care o resimţim poate avea dimensiuni mai reduse, cum ar fi resentimentele percepute în legătură cu un vizitator neaşteptat şi vina aruncată asupra acestuia, pentru faptul de a ne fi stricat tot programul prin deranjul pe care ni l-a făcut. însă chiar dacă aceste explicaţii ne furnizează argumentele logice şi convingătoare necesare pentru a ne motiva senzaţia noastră imediată de nefericire, adevărul este că acestea, în momentul de faţă, sunt doar gânduri. De ce ar trebui ca trecutul sau viitorul să beneficieze din partea noastră de o mai mare atenţie decât prezentul? Putem deveni victimele acestor scenarii sau putem realiza că acestea sunt doar nişte scenarii şi, ca urmare, putem retrage câte ceva din energia pe care o investim pentru ale face să pară reale. Este ca şi cum am vedea un film: ne putem aminti că personajul negativ sau cel al victimei, pe care le vedem pe ecran, sunt doar nişte actori care joacă un rol şi, în mod conştient, ne întrerupem pavăza de protecţie a neîncrederii, pentru a putea savura povestea. Sau, în egală măsură, putem pierde total din vedere faptul că nu urmărim decât un film şi să ne rătăcim destul de serios într-un vârtej de griji faţă de soarta personajelor şi a situaţiei dramatice în care acestea sunt prinse. Scenariile noastre despre trecut sau viitor nu reprezintă ceva real, din punctul de vedere al zonei temporale reprezentată de Acum, însă le tratăm ca şi cum ar fi astfel.
   Ce-ar fi însă dacă am accepta faptul că adevărata noastră poveste începe întotdeauna acum, că exact acest moment reprezintă întotdeauna, pentru fiecare dintre noi, începuturile fiinţei noastre? Acest lucru ne-ar aşeza imediat pe o poziţie de autoritate, aceea de a fi autorii propriei noastre vieţi. Clipă de clipă, ceas de ceas, ne putem crea noi înşine, de fiecare dată de la capăt, prin măsura în care reuşim să fim prezenţi în raport cu noi înşine şi cu situaţia noastră, indiferent de faptele petrecute în trecut sau de planurile de viitor. Atunci când realizăm că, din perspectiva sufletului, adică a adevăratului nostru sine, fiecare moment trăit ne este larg deschis pentru un început complet nou, ne reclamăm dreptul la destinul nostru de colaboratori la crearea propriului sine şi devenim promotorii activi ai acestui destin.
   Atunci este momentul în care iubirea îşi face brusc apariţia în inima noastră şi ne bate insistent la uşa sufletului. în loc să încercăm să fixăm o direcţie anume acestei iubiri, am putea alege să învăţăm cum să ne alăturăm acesteia şi cum să o exprimăm. în mod asemănător, fiind martorii noului început al adevăratelor noastre scenarii, ne putem îndrepta atenţia asupra temerilor noastre şi putem crea un spaţiu de prezenţă conştientă, în care să le învăluim, în loc să le lăsăm să ne domine. în bunătatea ce caracterizează adevărata deplinătate a fiinţei noastre, putem alege să iertăm şi, făcând asta, dăm voie suferinţelor trecutului să se îndepărteze de noi. Putem alege să avem încredere în conceptul însuşi de încredere şi să încetăm să ne mai facem griji despre viitor. Adevăratul scenariu, în ceea ce ne priveşte, este că purtăm în pântece capacitatea maternă de a ne transforma viitorul. Literalmente, dăm naştere, în fiecare moment, propriei noastre fiinţe.
   Niciunul dintre noi nu şi-ar dori vreodată să simtă bătăile inimii sau respiraţia zilei de ieri - ar însemna să fim morţi. Dorinţa confortului oferit de ziua de mâine sau a identităţii de victimă, ce decurge din nefericirea anticipată pentru ziua de mâine, nu este altceva decât o altă formă de moarte, deoarece fură din energia vitală rezervată pentru astăzi. Singura noastră putere reală rezidă în relaţia conştientă pe care o avem cu ceea ce există, în momentul prezent.
   Atunci când părăsim prezentul, aşa cum facem de obicei, amânăm pentru mai târziu relaţia noastră directă cu realitatea. Făcând asta, ne distanţăm de adevăratul nostru sine şi ne pierdem capacitatea totală de percepţie a prezentului. Mintea noastră îşi pierde din putere şi resimte din plin...

   MÂNIA ŞI RĂNILE SUFLETEŞTI

   Emoţiile fundamentale ale poziţiei Tu

   în momentul în care am renunţat într-o oarecare măsură la percepţia noastră de sine, în favoarea altei persoane, deplasându-ne către poziţia Tu înscrisă pe circumferinţa modelului Mandalei Vieţii, acest lucru ne este semnalat de două caracteristici emoţionale fundamentale: mânia şi sentimentul de rănire sufletească (a se vedea Figura 3). Ambele trăsături se pot manifesta în cele mai variate forme. Mânia poate apărea sub înfăţişarea resentimentelor, a geloziei, a caracterului posesiv, a invidiei, nerăbdării sau tendinţei de a judeca prea mult pe cei din jur. Oricare dintre aceste forme de mânie, atunci când sunt duse până la extrem, se pot transforma în ură. Sentimentul rănirii sufleteşti atinge un spectru foarte larg, începând de la tristeţe la senzaţii de trădare, de abandon, de disperare.
   Cu cât mai puţin autentici devenim în mod inconştient, în încercarea noastră de a obţine aprobarea şi atenţia celor din jur, cu atât mai mânioşi sau răniţi ne simţim în momentul în care celălalt nu ne oferă ceea ce considerăm că avem nevoie sau că merităm. Cu cât ne suprimăm mai mult propria fiinţă, în scopul de a evita să se simtă celălalt ameninţat, cu atât mai furioşi devenim atunci când acesta îşi acordă singur chiar libertatea pe care ne-am negat-o în ceea ce ne priveşte.
   Atunci când nu ne ducem viaţa în imediata apropiere a sursei de început a fiinţei noastre, mecanismul predominant pe care îl folosim pentru a ne relaţiona cu ceilalţi semeni ai noştri este controlul. întocmai precum noi înşine căutăm din partea celorlalţi aprobarea şi încercăm prin orice mod să evităm apariţia dezaprobării, în scopul de a ne proteja personalitatea de supravieţuire, folosim, de asemenea, aprobarea şi dezaprobarea pentru a-i controla pe alţii. Facem totul pentru a fi plăcuţi sau ameninţăm. Solicităm imperios ca persoana cealaltă să trăiască în cadrul aceloraşi limite pe care, în mod inconştient, le-am stabilit pentru noi înşine. Devenim posesivi sau geloşi, deoarece, fără a realiza acest lucru, ne-am ataşat de fiinţa celuilalt percepţia avută despre propriul sine, iar acum considerăm că această persoană are puterea să ne răpească sau să ne anuleze esenţa fundamentală.
   Aceasta este natura ataşamentului negativ faţă de o persoană: este bazat pe teamă. O teamă continuă de a nu-l pierde pe celălalt şi, în consecinţă directă, o nevoie tot mai mare de a-1 controla pe celălalt. Există această teamă că omul de lângă noi ne va abandona, că îşi va găsi fericirea în altă parte şi va pleca, luând cu el şi partea de fericire care ne revenea. Nu are importanţă absolut deloc ce face sau cine este celălalt; teama indică, pur şi simplu, faptul că am acceptat asumarea unei identităţi de insuficienţă şi inutilitate, că nu ne extragem esenţa vitală din cadrul acelui Eu-Sunt. Alegerea de persoane care ne tratează într-un asemenea mod încât rămânem prinşi într-o constantă luptă pentru putere cu aceştia, aspect caracterizat prin mânie şi percepţie de răni sufleteşti, constituie cel de-al treilea mediu de viaţă al nostru. Această luptă continuă ne permite să menţinem continuitatea unei percepţii despre sine cu care suntem obişnuiţi.
   Datorită necesităţii imperioase a existenţei legăturilor pe timpul copilăriei, existenţa (pe care o bănuim certă) a unei forţe exercitate de celălalt - în chip de extensie a structurii noastre de supravieţuire - este un element în spiritul căruia am fost profund educaţi. Nu este uşor să ne împotrivim acestei condiţionări timpurii. Orice comportament care atrage după sine chiar şi cea mai uşoară suspiciune că persoana de lângă noi ne-ar neglija, ori s-ar retrage din compania noastră, poate fi perceput ca pe o ameninţare, lucru care poate da naştere unui sentiment de teamă de o intensitate echivalentă aceluia resimţit de un copil, în faţa ideii de a fi abandonat de propria mamă. Mai înainte chiar ca să acordăm vreun moment de gândire profundă referitor la mesajul pe care celălalt îl comunică de fapt, personalitatea noastră de supravieţuire intră în alertă, iar reacţia noastră imediată se manifestă sub o formă oarecare de mânie sau sentiment de rănire sufletească. Apoi, acea strategie de manipulare pe care vom fi învăţat-o, în scopul de a ne recâştiga un sentiment de control - fie încercări de a face pe plac celuilalt, ori de supunere, atac sau retragere în sine - intră imediat în scenă. în poziţia Tu, suntem caracterizaţi de o profundă dependenţă de atenţia celorlalţi şi, de aceea, le atragem atenţia asupra noastră în mod constant. Inevitabil, facem acest lucru în modalităţi care ne încătuşează continuu într-un mediu emoţional similar cu acela trăit în fragedă copilărie, indiferent de cât de dureros sau distructiv pentru noi ar fi fost acel mediu de viaţă timpuriu.
   Atunci când, fără să realizăm acest lucru, ne pierdem în aproapele nostru, acţiunile celuilalt au un foarte mare impact asupra sentimentelor noastre. Retragerea reală sau imaginară a iubirii celuilalt se poate resimţi ca fiind cea mai profundă dintre dureri. Cu mult înainte să ne întâlnim...

   - un act care cere curaj. Majoritatea, când ne simţim slabi şi confuzi, nu avem senzaţia că suntem autorizaţi să ne exprimăm. Nu avem deloc încredere că am putea să contribuim cu ceva important, în momentul în care ne simţim atât de ruinaţi. Dăm târcoale la nesfârşit propriilor noastre scenarii create în legătură cu suferinţa ce o simţim. Ne facem singuri să fim victime prinse într-un ciclu de (veche) auto-implicare ce poate scurtcircuita apariţia noii conştiinţe.
   în momentele de acest gen, cu toţii avem nevoie de o îndrumare înţeleaptă. Prezenţa unui instructor sau a unui sfătuitor care a trăit în adâncul tunelului întunecat poate fi de o utilitate covârşitoare. Atunci când avem nevoie să vorbim despre cât de confuzi ne simţim, este înţelept din partea noastră să vorbim despre acest lucru cu cineva care ne poate arăta potenţialul transformator a tot ceea ce percepem şi poate să se comporte ca un factor de trezire, a cărui energie poate ajuta la stabilizarea şi aprofundarea procesului.
   Aşadar, în ce mod începem să ne exprimăm noua conştiinţă? Nu există o cale prestabilită, însă esenţa oricărui drum ales începe cu calitatea de buni ascultători. Nu putem înţelege propriile schimbări, până nu ne urcăm singuri pe nava relaţiilor. Şi, pe măsură ce ne plecăm urechea la problemele prietenilor, ale familiei, ale clienţilor şi asociaţilor, descoperim că avem o capacitate cu totul nouă de a-i asculta, că dispunem de o legătură mai profundă cu intuiţia noastră şi de o compasiune naturală. Pe măsură ce nivelul conştiinţei noastre se dezvoltă, realizăm că nu este vorba de o anumită nevoie de a fi auzit sau înţeles de către ceilalţi. Aceasta este vechea dinamică a relaţiilor, vechiul burduf. Cu mult mai importantă este acum voinţa noastră de a fi cu adevărat ancoraţi în prezent, de a ne oferi întreaga atenţie de care suntem capabili, chiar şi în momentele noastre de maximă vulnerabilitate. Mai apoi, putem începe să adunăm date şi informaţii despre reacţiile celorlalţi la prezenţa noastră, la modul în care aceasta îi ajută să se asculte pe ei înşişi, la un nivel mult mai pronunţat de profunzime.
   Odată ce ne-am angajat, realmente, să ascultăm păsurile semenilor, următoarea descoperire este cea mai frumoasă dintre toate. Ca rezultat al acelei ascultări, începem să ne descoperim un nou glas. înţelegem lucruri la care nici măcar nu ne gândiserăm înainte vreme. Rostim cuvinte ce răsar din vidul nostru interior, nu din ceva ce am fost învăţaţi. Iar în vitalitatea conferită de descoperirea acestui nou glas, începem să înţelegem că toată...