Marte şi Venus se ciocnesc

   ÎN CE CONSTAU DEOSEBIRILE DINTRE NOI

   Odată ce admitem că oamenii sunt diferiţi, vom examina în profunzime în ce constau aceste diferenţe. O gamă variată de teorii ale personalităţii analizează cu acurateţe caracteristicile care ne deosebesc. In esenţă, toţi oamenii sunt unici şi este imposibil să-i catalogăm. Pentru că ne fac să fim mai conştienţi de posibilele deosebiri dintre noi, aceste teorii se dovedesc extrem de utile.
   Studiul morfologiei împarte oamenii în trei tipologii umane, asociate cu trei diferenţe psihologice majore: tipul orientat spre acţiune, tipul orientat spre sentimente şi tipul orientat spre raţiune.
   Hipocrate, Adickes, Kretschmer, Spranger, Adler şi Jung au clasificat diferenţele dintre noi în patru temperamente, generalizate de unii ca "fizice, sentimentale, raţionale şi intuitive". Indicatorul Myers-Briggs, folosit pe scară largă, extinde aceste patru tipolo¬gii la şaisprezece.
   Astrologia antică descrie douăsprezece tipuri psihologice, învăţăturile sufismului recunosc nouă tipuri psihologice de bază, în cadrul unui sistem numit eneagramă. Multe seminare contemporane pe tema afacerilor sau a evoluţiei personale descriu următoarele patru tipuri: susţinătorul, iniţiatorul, dominatorul şi analistul. Se presupune că potenţialul unui individ include toate aceste calităţi şi că, printr-o mai bună cunoaştere, el poate alege să le dezvolte şi să le integreze în personalitatea sa.
   Unii se opun însă categorisirii oamenilor pentru că asta ar însemna să impunem limite sau să aplicăm etichete. A afirma că o persoană este analitică, iar alta este emoţională poate echivala cu o sentinţă. Teama de a cataloga oamenii este justificată de experienţa care ne spune că, atunci când suntem judecaţi ca fiind "nu atât de..." ca altcineva, înseamnă că suntem etichetaţi într-un fel; suntem văzuţi ca diferiţi. Aşadar, ne e teamă să fim diferiţi.
   Simptomatic, prejudecata şi judecata sunt întotdeauna asociate cu etichetarea unuia sau a altuia. Este însă la fel de adevărat că şi lauda, şi admiraţia faţă de o persoană reprezintă tot o tendinţă de a o eticheta.
   Dintr-un anumit punct de vedere, etichetările şi ideile preconcepute sunt asociate cu deosebirile dintre oameni. Dar, la o analiză mai profundă, putem vedea limpede că la originea acestor judecăţi stau contestarea şi dezaprobarea diferenţelor dintre noi.
   De exemplu, o persoană poate fi catalogată drept "prea sentimentală" de către o persoană "prea analitică", care se aşteaptă ca toată lumea să fie la fel ca ea. Această concepţie eronată o împiedică să aprecieze şi să respecte cum se cuvine o persoană sentimentală. La fel, o persoană "sentimentală" poate judeca o persoană analitică criticând-o că este "prea analitică" pentru că persoana sentimentală nu apreciază diferenţele care o despart de cealaltă.
   Deşi recunoaşterea acestor deosebiri poate fi percepută ca o ameninţare, adevărul este cu totul altul. Acceptând că oamenii sunt diferiţi, ne eliberăm de constrângerea de a-i îndrepta. Când nu mai suntem preocupaţi să-i transformăm pe ceilalţi, nimic nu ne mai împiedică să le apreciem valoarea unică. Numai recunoscând deosebirile dintre oameni putem renunţa la tentaţia de a-i judeca pe ceilalţi.
   Acceptarea deosebirilor dintre noi implică şi un alt aspect, şi anume că o persoană nu poate îndeplini o sarcină la fel de bine ca alta. în sistemul antic al castelor, oamenii erau categorisiţi şi limitaţi pe criterii de castă. Cele patru categorii principale în care erau împărţite familiile erau preoţii, soldaţii, negustorii sau servitorii. Oamenii deveneau astfel prizonierii unui sistem care stabilea, în cadrul unor limite înguste, ce rol putea juca un om în societate.
   Putem accepta însă aceste diferenţe fără a fi prea rigizi. Este incorect să plecăm de la premisa că, dacă o persoană este de tip emoţional, ea nu poate fi şi analitică. Dacă doreşte, îşi poate dezvolta potenţialul respectiv. Aceste teorii nu trebuie să îngrădească un individ; ele îl pot ajuta să se completeze ca personalitate umană.

   UNITATE ÎN DIVERSITATE

   Acceptarea deosebirilor psihologice dintre bărbaţi şi femei ne dă posibilitatea să trăim sentimentul unei unităţi fundamentale care impregnează relaţiile noastre. într-un mod abstract, toţi suntem la fel. Fiecare doctrină spirituală recunoaşte această unitate. în adâncul nostru ne simţim uniţi spiritual cu semenii noştri. Când citim despre copii care suferă de foame, suntem cuprinşi de aceeaşi durere pe care am simţi-o dacă ar fi copiii noştri.
   Suntem toţi persoane, dar totuşi suntem atât de diferiţi, la fel cum şi cele cinci degete de la mâini sunt diferite, dar împreună...

   Cu cât un bărbat îşi respectă mai mult latura feminină, cu atât este mai capabil să accepte şi să respecte puterea egală pe care o exercită femeile. Până când bărbaţii se vor simţi în siguranţă în privinţa respectivă, o femeie poate respecta cu înţelepciune această vulnerabilitate masculină şi îl poate susţine - pentru a se susţine pe ea - încercând să fie mai mult "sugestivă" decât "manipulatoare".

   Când a ajuta nu ajută

   Din discuţia anterioară rezultă că încercarea femeilor de a-i ajuta pe bărbaţi să-şi rezolve problemele, fără a fi invitate s-o facă, provoacă divergenţe. Un bărbat se blochează automat când o femeie încearcă să vină cu o soluţie la problema care îl supără. Iar dacă sugestiile ei sunt şi bune, se va simţi atacat în superioritatea şi virilitatea lui.
   Femeia va înţelege această vulnerabilitate masculină dacă o va compara cu uşurinţa cu care poate fi ea rănită atunci când un bărbat nu îi validează sentimentele. Este foarte supărător pentru o femeie să i se spună că nu ar trebui să reacţioneze aşa cum o face instinctiv. Asta nu înseamnă că ea nu poate oferi sfaturi. înseamnă că momentul ales este critic - ar trebui să aştepte până ce el este capabil să le primească.
   Femeile trebuie să dea dovadă de tot atâta tact şi atunci când manifestă compasiune. Dacă o persoană este supărată, femeia îi va arăta instinctiv compasiune, empatie şi înţelegere, manifestări care vor face ca o altă persoană orientată spre relaţii să se simtă mai bine. Dar, pentru o persoană axată pe rezultate, o astfel de compasiune poate fi ofensatoare. Bărbatul se poate simţi sufocat sau prizonier al unui sentiment de slăbiciune. Reacţia lui va reprezenta o sursă neîntreruptă de nemulţumire în relaţiile dintre bărbaţi şi femei.
   Din această perspectivă, putem vedea limpede cum oamenii cu cele mai bune intenţii au cele mai mari eşecuri într-o relaţie. Bărbaţii nu ştiu în general că, atunci când o femeie suferă, ea are nevoie de validarea sentimentelor ei: are nevoie de compasiune, empatie şi înţelegere; are nevoie de certitudinea că sentimentele ei sunt ascultate şi respectate. Reacţia instinctivă a unui bărbat este de a încerca să-i rezolve problema sau de a p convinge că nu are motive să fie supărată.
   Aşa cum bărbaţii nu înţeleg nevoile unei. femei, tot aşa nici femeile nu înţeleg nevoile bărbaţilor. Când bărbaţii suferă, primul instinct este de a se retrage în vizuina lor pentru a reflecta la ce s-a întâmplat. Bărbaţii nu simt nevoia de a vorbi imediat despre sentimentele lor. Au nevoie de compasiunea care percepe sursa suferinţei lor, provocată, în general, de eşecul de a-şi atinge obiectivul. Nu vor ca partenera lor să le găsească scuze. Vor să se simtă apreciaţi pentru ceea ce au făcut, chiar dacă au avut un eşec. în general, nu au nevoie de compasiunea pe care şi-ar dori-o ea, dacă ar fi supărată.

   UNELE CONSECINŢE ALE DEZECHILIBRULUI

   Persoana predominant masculină se teme de durerea unui eşec; persoana predominant feminină se teme mai mult de abandon şi de durerea respingerii. Acea parte din noi care este orientată spre rezultate se simte jignită, în timp ce partea interesată de relaţii se simte rănită.
   Un bărbat care se simte rănit de ceilalţi îşi va pierde din puterea lui masculină de a crea rezultate reale. Va fi poate iubitor şi compătimitor cu alţii, dar îi va lipsi forţa de a contribui cu adevărat la împlinirea nevoilor lor. Deşi este capabil să le înţeleagă, femeile vor sesiza acest deficit de energie masculină şi nu vor fi dispuse să se combine cu el.

   E drăguţ, dar nu e sexy

   Tipul de bărbat interesat de relaţii este, de multe ori, complet nedumerit. A ascultat şi a înţeles de ce se plâng femeile de bărbaţii interesaţi numai de rezultate. Aude că femeile se simt abuzate de acest bărbat "macho" şi face orice numai ca să nu semene cu el. Cu toate acestea, când vine vorba de sex şi implicare, femeile aleargă după tipul macho, axat pe rezultate. Mai mult decât atât, continuă să se plângă bărbatului sensibil de comportamentul abuziv al bărbatului macho. Bărbatul sensibil nu mai înţelege pur şi simplu nimic.
   Un bărbat echilibrat este orientat atât spre rezultate, cât şi spre relaţii. Va jongla mereu în viaţă cu aceste două priorităţi.

   A încheia un bilanţ profitabil

   Unui bărbat axat excesiv pe rezultate nu-i lipseşte puterea, îi lipseşte în schimb empatia de a se dărui celorlalţi. Tendinţa lui este de a se concentra pe muncă, realizări, competiţie, bogăţie, statut şi...

   ARTA ÎMPLINIRII UNEI RELAŢII

   în general, bărbaţii pleacă de la falsa premisă că o femeie, odată ce se simte împlinită, se va simţi toată viaţa astfel. Bărbaţii cred că, odată ce şi-au dovedit dragostea, femeia va şti pe veci că e iubită şi ei nu vor mai fi nevoiţi să i-o dovedească. Din punct de vedere masculin, această concepţie are o logică perfectă.
   Din punct de vedere feminin însă, concepţia respectivă este greu de acceptat. Ele trebuie să primească mereu asigurări că sunt speciale, merituoase, raţionale şi atrăgătoare. Şi bărbaţii simt nevoia să primească asigurări, dar încurajarea o obţin, în principal, prin munca lor. Femeile însă au nevoie de încurajări din interiorul relaţiilor.
   Când munca lui dă greş, bărbatul începe să-şi pună la îndoială valoarea. în mod complementar, când o femeie este ignorată de soţ, şi ea începe să-şi pună la îndoială valoarea. Are nevoie de semnale neîntrerupte, simboluri şi asigurări verbale că este iubită. Şi bărbaţii au nevoie de asigurări prin intermediul relaţiilor. Dar, atât timp cât un bărbat are o relaţie, în general nu este conştient de această nevoie. Simplul fapt că are o relaţie îl reasigură de competenţa lui. Fericirea soţiei sale îl încurajează, în timp ce o femeie are nevoie de atenţie directă, afectuoasă pentru a se simţi sigură de dragostea bărbatului.
   Dacă un bărbat are o relaţie, nu se gândeşte la respingere decât atunci când s-ar pune problema. Nu simte în mod conştient nevoia de a primi asigurări, pentru că succesul lui în lume îi conferă siguranţa de care are nevoie. Ca urmare, nu respectă nevoia permanentă a femeii de a primi din când în când asigurări.
   Raţionamentul lui focalizat s-ar traduce cam aşa: "Chiar dacă sunt preocupat de muncă zilele astea, ea ar trebui să ştie că, atât timp cât nu-i spun altceva, o iubesc şi astăzi, şi mâine, şi întotdeauna." Pentru o femeie, această logică este tot aşa de absurdă pe cât ar fi următorul comentariu pentru un bărbat: "Chiar dacă este falit şi este şomer, ar trebui să ştie că va fi din nou bogat, pentru că a fost bogat cândva, înainte ca afacerea lui să dea faliment. Deşi astăzi este cel din urmă, ar trebui să ştie că mâine va fi cel dintâi, pentru că este un învingător, doar a câştigat cândva un turneu de tenis!"
   Desigur, eşecurile unui bărbat îl determină să-şi evalueze valoarea independent de succesele lui. Dar este la fel de adevărat că, atât timp cât eşecurile sunt urmate de o serie de succese, bărbatul îşi va consolida sentimentul propriei valori. Dacă afacerea lui a dat faliment, trebuie să se adune şi să încerce din nou. Când începe să cunoască succesul, încrederea lui devine şi mai solidă. Acest fenomen poate fi comparat cu procesul de formare a muşchilor; dislocarea muşchilor cuiva face ca ei să crească la loc mai puternici. In mod similar, printr-o serie de piedici, bărbatul care este capabil să o ia de la capăt îşi întăreşte preţuirea de sine. Aşa îşi formează bărbatul sentimentul propriei valori şi al încrederii în sine.
   Preţuirea de sine a unei femei este supusă încercărilor atunci când partenerul ei se retrage în "peşteră" sau o ignoră temporar. Această experienţă dureroasă îi dă răgazul de a-şi găsi echilibrul şi de a deveni conştientă de meritele ei, independent de iubirea lui. Totuşi, este la fel de important ca sentimentele ei de nesiguranţă să fie urmate de asigurări şi sprijin din partea partenerului. Are nevoie de asigurări pentru a-şi întări şi accentua încrederea în propriile capacităţi şi preţuirea de sine.
   Dacă îşi învinovăţeşte însă partenerul, este de la sine înţeles că el va opune rezistenţă, iar ea va fi nemulţumită. în capitolul şaisprezece veţi face cunoştinţă cu tehnica scrisorilor de dragoste, o metodă de a cere sprijin fără a vă ofensa partenerul.

   ASIGURAREA VERBALĂ

   Femeia are nevoie să primească zilnic o formă de asigurare verbală că este iubită. Asta înseamnă să audă lucruri de genul: "Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc..." Există, esenţialmente, o singură cale de a o spune şi trebuie practicată permanent.
   Din dorinţa de a fi inovatori şi originali, uneori bărbaţii nu mai spun "Te iubesc". îşi imaginează că o femeie se va plictisi de această declaraţie sau va fi sătulă. Dar a spune "Te iubesc" nu este niciodată de prisos. Rostirea acestor cuvinte îi permite ei practic să "simtă" dragostea lui. Poate că el o iubeşte, dar, dacă nu-i spune, ea nu va simţi că o iubeşte. Bărbaţii pot înţelege acest "capriciu"...

   A deveni mai atent şi mai grijuliu nu este, pentru un bărbat, o misiune uşoară. Are nevoie de timp şi de sprijin. Din păcate, femeile sunt nerăbdătoare şi intolerante faţă de nepăsarea unui bărbat, deoarece natura primară a unei femei este total diferită. Pentru ea, a purta de grijă este foarte simplu; nu reprezintă marea lecţie pe care trebuie s-o înveţe ca femeie.
   Adevărata încercare prin care trebuie să treacă femeile într-o relaţie este de a fi în stare să aibă încredere şi apoi, când sunt dezamăgite, de a fi capabile să aprecieze, să accepte şi să aibă din nou încredere. încă din copilărie, fetiţelor le-a plăcut să fie asistente şi educatoare,în timp ce băieţii preferau riscul. Aşa cum bărbaţilor le este greu să înveţe să fie atenţi şi curtenitori, la fel de greu le este femeilor să înveţe să aibă încredere.
   Când o femeie a fost dezamăgită în repetate rânduri într-o relaţie, va fi înclinată să-şi repudieze natura ei încrezătoare. Mai mult, începe să nu mai aibă încredere în dragostea unui bărbat când acesta pare distant sau insensibil la frământările ei. în mod similar, pentru ca un bărbat să devină nepăsător nu este nevoie decât să nu i se mai acorde încredere sau să nu mai fie apreciat pentru eforturile depuse în relaţie. Dacă simte că abilitatea lui de a-şi mulţumi partenera este pusă la îndoială, atunci îşi va reprima foarte repede grija pentru fericirea ei.
   Aceste două naturi primare, grija şi încrederea, sunt ele însele complementare. Aşa se explică scenariul clasic al mamei care este întotdeauna îngrijorată de zece lucruri deodată şi al tatălui care stă lipit de canapea, comportându-se de parcă totul ar fi în regulă. Ea este mult prea grijulie, şi de aceea preocupată; el este mult prea încrezător, şi de aceea, indulgent, chiar pasiv.
   Pentru că este prea grijulie, această mamă poate deveni cu uşurinţă prea precaută sau neîncrezătoare. Purtând grija unui copil, poate deveni excesiv de protectoare. La polul opus, un tată prea încrezător se poate transforma într-un tată prea nepăsător. Dacă este prea încrezător, poate presupune greşit că totul este bine când de fapt nu este. în acest caz, nu este suficient de grijuliu; fiicele lui sunt primele care primesc mesajul că tatălui nu-i pasă de ele.
   Faptul că unui bărbat îi este greu să fie atent şi prevenitor, iar unei femei să aibă încredere poate crea multe probleme dacă aceste deosebiri naturale nu sunt pe deplin acceptate şi înţelese. Se întâmplă des într-o relaţie ca atitudinea lui nepăsătoare să îi lase femeii impresia că nu o mai iubeşte. Pentru că ea nu mai crede în dragostea lui, bărbatului nu-i mai pasă cât şi ce îi dăruieşte. Asta, în replică, o face să aibă şi mai puţină încredere în el, iar el devine şi mai nepăsător. Nu-i de mirare că dragostea lor începe să se ofilească cu vremea.
   Dacă am conştientiza aceste diferenţe, în loc să se înscrie într-o spirală negativă, relaţiile noastre pot progresa. în loc să ne îngrădească, ne pot ajuta să ne dezvoltăm latenţele creatoare. Să vedem cum s-ar putea întâmpla asta.
   Manifestându-se în mod responsabil şi prevenitor, bărbatul îndeplineşte nevoia femeii de a i se răspunde cu afecţiune: Deoarece nevoia respectivă este una primară, femeia este capabilă să îl aprecieze fără rezerve. începând să se bazeze pe sprijinul lui, încrederea ei creşte. Atunci este satisfăcută nevoia lui de apreciere şi încredere; astfel, îşi găseşte motivaţia de a fi de şi mai mare ajutor. încrederea ei deplină şi nevoia de a fi alături de ea îi sporesc capacitatea de afecţiune şi dăruire, încurajându-l să fie şi mai prevenitor. Primind şi mai mult sprijin, sporeşte abilitatea ei de a se relaxa şi de a avea încredere, ceea ce îi amplifică şi puterile creatoare.
   Pentru a crea acest gen de relaţii, o femeie trebuie să fie conştientă cât de greu îi este unui bărbat să răspundă cu afecţiune atunci când reacţiile ei îi transmit că nu este demn de încredere. Tot aşa, cunoscând diferenţele masculine şi feminine, unei femei îi va fi mai uşor să interpreteze corect comportamentul lui detaşat. îl poate trata cu mai multă indulgenţă când uită anumite lucruri sau se gândeşte la altceva decât ea. Bărbaţii conştienţi de aceste deosebiri sunt capabili să accepte fără reţineri nevoia obsesivă a unei femei de a primi mereu asigurări. Decât s-o acuze pe nedrept, va înţelege poate că prin acceptare va fi capabil să o sprijine eficient în dezvoltarea ei personală şi să-i asigure fericirea.
   Cunoscând cele două naturi complementare menţionate, ne este mai uşor să ne asumăm responsabilitatea pentru a obţine ceea ce avem nevoie. în primul rând, dacă unei femei i se pare că par¬tenerul ei este nepăsător, nu trebuie s-o ia ca pe un afront personal. La fel, dacă o femeie are nevoie să primească asigurări, partenerul ei nu trebuie să se simtă frustrat.
   De asemenea, se poate vedea limpede cum amândoi pot primi mai mult într-o relaţie. în loc să se plângă pentru ce nu primesc,...

   Cea mai mare parte a problemelor noastre emoţionale izvorăşte dintr-o deficienţă de vitamina P. Când această vitamină lipseşte din viaţa noastră, automat începem să ne bizuim pe relaţiile intime pentru a suplini deficienţa respectivă. Ne bazăm pe parteneri să ne ofere sprijinul de care avem nevoie de la părinţi, dar pe care nu l-am primit. Ne aşteptăm ca părinţii să fie responsabili pentru noi şi să ne trateze ca pe nişte copii gingaşi şi neajutoraţi, când, în realitate, suntem adulţi care încearcă să aibă o relaţie matură şi consecventă. Acest tipar poate fi foarte distructiv într-un mod extrem de subtil.
   într-o relaţie adultă, nu ar trebui să ne aşteptăm ca partenerii noştri să se simtă responsabili pentru noi. Oricum, această aşteptare se va perpetua dacă suferim de o carenţă de vitamina P. Dacă în copilărie am fost neglijaţi, mai târziu, ca adulţi, această nevoie de vitamina P va persista. Dacă nu ne putem satisface nevoia respectivă printr-o interacţiune iubitoare cu părinţii noştri, terapia este o altă cale prin care ni se poate administra vitamina P.
   Terapeuţii, în acest caz, sunt cu adevărat nişte părinţi surogat. Ei sunt plătiţi de adult pentru a juca rolul de părinţi pentru copilul din noi. Ei ascultă cu compasiunea înţelegătoare a unui părinte. Sunt întotdeauna de partea dumneavoastră. Acest gen de sprijin personal este esenţial pentru vindecarea rănilor copilului din noi, în special în cazul celor care au fost abandonaţi, neglijaţi sau abuzaţi de părinţi.
   Se întâmplă des ca oamenii care au răni nevindecate în relaţia lor cu părinţii să proiecteze această nevoie de dragoste parentală asupra partenerilor. în astfel de cazuri, partenerii sunt sortiţi eşecului. Nici cel mai bun terapeut nu poate lua locul părinţilor partenerului său. Rolurile trebuie clar delimitate. Dacă partenerul unui terapeut încearcă să-şi rezolve problemele din copilărie, terapeutul îşi va susţine partenerul angajând un alt terapeut care să lucreze cu el.
   Când un soţ încearcă să fie ca un tată pentru soţia lui, sau când soţia se aşteaptă ca el să fie ca un tată pentru ea, inevitabil, sentimentele ei negative din copilărie, nevindecate încă, vor fi transferate asupra lui. Dacă a fost neîncrezătoare faţă de părinţii ei, va fi neîncrezătoare şi faţă de soţ.
   Urmând o formă de terapie pentru a-şi cerceta sentimentele rănite, ea poate descoperi că aceste sentimente au mai mult de-a face cu copilăria ei decât cu partenerul. Terapeutul, neimplicat în viaţa ei de zi cu zi, şi astfel imun la acest transfer de sentimente, o poate ajuta sa-şi exploreze sentimentele fără ca ea să simtă nevoia de a se proteja.
   Acest tip de siguranţă este esenţial pentru ca ea să-şi analizeze sentimentele negative şi să se debaraseze de ele. Odată ce îşi proiectează sentimentele din copilărie asupra partenerului, indiferent cât de atent şi prevenitor ar fi el, ea nu se va simţi în siguranţă să-şi împărtăşească şi să-şi exploreze sentimentele. In asemenea momente, ajutorul unui consilier sau al altei persoane pe care o respectă este capital. Chiar dacă partenerul ei merită asemenea încredere, este imposibil ca fetiţa rănită din ea să simtă încredere până când vindecarea nu este completă.
   După ce cresc, mulţi copii îşi doresc, în mod nechibzuit, să nu aibă de-a face cu părinţii. Pleacă de acasă şi încearcă să uite relele trecutului lor. Dar, până la urmă, intră într-o relaţie şi încep să se simtă la fel cum s-au simţit în procesul de maturizare. Se simt respinşi, neînsemnaţi, neapreciaţi, nedoriţi, ignoraţi, nedreptăţiţi, neînţeleşi, criticaţi, blamaţi, controlaţi şi lipsiţi de susţinere. Dau vina pe partener în loc să recunoască, de fapt, că retrăiesc durerea trecutului.
   în loc să reacţioneze matur faţă de partenerii lor, copilul rănit din ei reacţionează copilăreşte. Devin egoişti, pretenţioşi, neajutoraţi sau nesiguri pe ei. Se văicăresc şi se plâng, tergiversează şi evită. îşi pierd cumpătul, acuză, dau vina şi ţipă. Sau se supun, vor să se împace şi să-şi sacrifice propriile nevoi. Aceşti oameni îşi pot respinge partenerul, se pot retrage în carapacea lor sau devin vindicativi. Sau reacţionează într-o manieră defensivă, neîncrezătoare. Odată ce copilul rănit din ei este zgândărit, toate aptitudinile lor de adulţi în materie de relaţii şi negocieri sunt uitate. Copilul rănit din sinea lor preia controlul şi reacţionează, în timp ce adultul îşi pierde puterea de a reacţiona corespunzător.
   în funcţie de deficienţa de vitamina P (relaţia cu părinţii), o persoană îşi va proiecta sentimentele nesoluţionate din copilărie asupra relaţiilor ei adulte. Când un cuplu intră în etapa sexuală a relaţiei, legătura lor poate fi atât de intensă, încât sentimentele reprimate şi nerezolvate din copilărie încep să iasă la suprafaţă.
   Este important de înţeles că atunci când aceste sentimente se fac simţite, ele sunt imediat proiectate asupra oamenilor şi circumstanţelor actuale. E nevoie de timp, exerciţiu şi de vindecare...