Memoria inteligentă

   ...altă formă de exerciţiu, acesta va face creierul mai funcţional, mai rapid şi mai agil. Este o idee care datează de la începuturile antrenării memoriei. Oratorii romani afirmau că arta memorării - reţinerea adecvată şi ordonatoare a cunoaşterii - este un instrument vital pentru apariţia ideilor noi. Astăzi, "antrenamentul minţii" a urcat mult la bursa imaginaţiei populare. Sălile de sport pentru creier şi taberele de stimulare a memoriei sunt un moft care câştigă tot mai mulţi adepţi, iar softurile de antrenare a creierului reprezentau o industrie de 265 de milioane de dolari în 2008, fără îndoială în parte datorită studiului care arată că persoanele în vârstă care îşi menţin creierele active dezlegând cuvinte încrucişate şi jucând şah pot stopa maladia Alzheimer şi demenţa progresivă, dar mai ales din cauza intensei nesiguranţe a generaţiei Baby Boom1 legată de riscurile instabilităţii mintale. Dar, dacă există dovezi ştiinţifice solide care susţin beneficiile asociate luptei cu demenţa prin menţinerea unui creier activ, opiniile cele mai exagerate ale lui Buzan despre efectele colaterale ale "antrenării creierului" ar trebui să inspire o doză măsurată (cel puţin) de scepticism. Cu toate acestea, a fost greu să contrazic rezultatele. Tocmai văzusem un concurent în vârstă de patruzeci şi şapte de ani recitând, în ordine, o listă de o sută de cuvinte aleatorii pe care le învăţase cu doar câteva minute mai devreme.
   Buzan dorea să mă convingă că memoria lui se îmbunătăţise an după an, în pofida îmbătrânirii. "Oamenii presupun că declinul memoriei este inerent fiinţei umane, fiind natural, prin urmare", a afirmat el. "Dar aceasta este o eroare logică, întrucât ceea ce este normal nu este neapărat şi natural. Motivul declinului monitorizat în performanţa memoriei umane este acela că facem, de fapt, antrenament antiolimpic. Ce facem cu creierul este echivalent cu a aşeza pe cineva în trenul pentru Jocurile Olimpice, asigurându-ne că bea zece cutii de bere pe zi, fumează două pachete şi jumătate de ţigări, merge cu maşina la muncă, face exerciţii fizice poate o dată pe lună, a declarat el. Când a intrat, Buzan părea să alunece pe podea aidoma unui puc de hochei (rezultat, mi-a mărturisit ulterior, al celor patruzeci de ani de antrenament în tehnica Alexander). Când vorbea, gesticula cu o precizie sacadată şi cizelată, care nu ar fi putut fi dobândită decât în faţa unei oglinzi. Adesea, sublinia un punct-cheie desfăcându-şi într-o mişcare explozivă degetele pe care le ţinuse până atunci strânse în pumn.
   Buzan a fondat Campionatul Mondial de Memorare în 1991 şi, de atunci, a organizat campionate naţionale în peste douăsprezece ţări, de la China şi Africa de Sud la Mexic. Afirmă că a militat cu zel de misionar încă din anii 1970 pentru a obţine introducerea acestor tehnici de memorare în şcolile din întreaga lume. El o numeşte o "revoluţie a educaţiei globale, concentrată asupra învăţării modului în care să înveţi." A făcut şi o avere considerabilă în urma acestui proces. (Conform rapoartelor din presă, Michael Jackson, cu puţin timp înainte de moartea sa, avea neachitată o factură în valoare de 343 000 de dolari pentru serviciile de stimulare mentală oferite de către Buzan.)
   Buzan crede că şcolile perseverează în eroare, adoptând un sistem de predare greşit. Elevii sunt îndopaţi cu mari cantităţi de informaţie, fără a fi învăţaţi însă şi cum să le reţină. Memorarea a devenit o sentinţă nefastă, un mod lipsit de raţiune de a reţine fapte doar suficient de mult timp pentru a promova examenul următor. Dar răul nu este reprezentat de memorare, susţine el, ci de plictisitoarea tradiţie a învăţării pe de rost, despre care el crede că a corupt educaţia occidentală. "Ceea ce am făcut în ultimul secol a fost să definim incorect memoria, să o înţelegem incomplet, aplicând-o în mod necorespunzător, şi să o condamnăm pentru că nu funcţionează şi nu este plăcută", susţine Buzan. Dacă memorarea mecanică este o modalitate de a grava impresii pe creierele noastre prin forţa brută a repetiţiei, atunci arta memorării constituie un mod mai elegant de a ne aminti prin intermediul tehnicii. Este mai rapid, mai puţin dureros şi produce amintiri de lungă durată, mi-a destăinuit Buzan.
   "Creierul este ca un muşchi", a spus el, iar antrenarea memoriei este o formă de exerciţiu mintal. Cu timpul, ca orice...

   Seneca cel Bătrân era capabil să repete două mii de nume, în ordinea în care îi fuseseră prezentate. Sfântul Augustin aminteşte despre un prieten al său, Simplicius, care era în stare să-l recite pe Virgiliu pe de rost, şi încă de la coadă la cap. (Se pare că o persoană capabilă să-l recite normal, de la cap la coadă, nici măcar nu merita să fie menţionată.) O memorie puternică era considerată una dintre cele mai mari virtuţi, deoarece reprezenta internalizarea unui univers de cunoştinţe externe. "Oamenii din Antichitate şi din Evul Mediu aveau o mare admiraţie pentru memorie. Cele mai mari genii ale acelor vremuri sunt descrise ca oameni cu memorii superioare", scrie Mary Carruthers, autoarea a două cărţi despre istoria tehnicilor de memorare. într-adevăr, tema cea mai des întâlnită în vieţile sfinţilor - în afară de bunătatea lor supraomenească - este aceea a memoriilor lor, de cele mai multe ori extraordinare.
   Modul în care este prezentată memoria în Ad Herennium - "acel tezaur de invenţii şi paznic al tuturor părţilor retoricii" - este de fapt destul de scurt, aproximativ zece pagini, încorporate într-un tratat mult mai amplu despre retorică şi oratorie. Începe prin realizarea unei distincţii între memoria naturală şi memoria artificială: "Memoria naturală este acea memorie încorporată în minţile noastre, născută în acelaşi timp cu gândirea. Memoria artificială este acea memorie care este întărită printr-un antrenament şi printr-un sistem de disciplinare." Cu alte cuvinte, memoria fizică este hardware-ul cu care te-ai născut. Memoria artificială este software-ul pe care îl rulezi pe hardware-ul tău.
   Memoria artificială, continuă autorul anonim, are două componente de bază: imagini şi locuri. Imaginile reprezintă conţinutul a ceea ce dorim să ne amintim. Locurile - sau loci, cum sunt numite în original, în limba latină - reprezintă amplasamentul în care acele imagini sunt depozitate.
   Ideea tehnicii de memorare este de a crea un spaţiu imaginar, un loc care vă este bine cunoscut şi pe care îl puteţi vizualiza cu uşurinţă, iar apoi de a popula acel loc cu imagini reprezentând orice doriţi să vă amintiţi. Cunoscută de către romani sub numele de "metoda loci", o astfel de construcţie va primi mai târziu numele de "palatul memoriei".
   Palatele memoriei nu trebuie neapărat să fie chiar nişte palate, nici măcar nişte clădiri. Ele pot fi trasee printr-un oraş -, aşa cum erau pentru S - sau staţii de-a lungul unei căi ferate, ori semne ale zodiacului sau chiar creaturi mitice. Ele pot fi mari sau mici, în interior sau în aer liber, reale sau imaginare, cu condiţia să prezinte o ordine aparentă care să lege un loc de altul, şi să fim bine familiarizaţi cu ele. Cvadruplul campion american de memorare Scott Hagwood utilizează case de lux văzute în revista Architectural Digest pentru a-şi depozita amintirile. Dr. Yip Swee Chooi, efervescentul campion malaiezian la memorare, s-a folosit de părţi ale propriului corp ca loci care să-l ajute să memoreze în întregime cele 56 000 de cuvinte din cele 1774 de pagini ale dicţionarului Oxford chinez-englez. Cineva ar putea avea zeci, sute, poate chiar mii de palate ale memoriei, fiecare fiind construit pentru a deţine diferite seturi de amintiri.
   În Australia şi în sud-vestul american, aborigenii şi indienii apaşi au inventat, în mod independent, forme ale metodei loci. Numai că, în loc să folosească clădiri, ei s-au bazat pe configuraţia geografică locală pentru a-şi amplasa istoriile, integrându-le în peisaj. Fiecare colină, fiecare stâncă şi fiecare apă curgătoare depozitează o parte a poveştii. "Mitul şi harta au ajuns să coincidă", afirmă John Foley, un antropolog specializat în lingvistică de la Universitatea din Missouri, care studiază memoria şi tradiţiile orale. Una dintre consecinţele tragice ale includerii poveştilor în peisaj este că, atunci când băştinaşilor americani li s-au luat pământurile de către guvernul Statelor Unite, ei şi-au pierdut nu doar căminele, ci şi mitologia.
   - Ceea ce trebuie să înţelegi, Josh, este că oamenii sunt foarte, foarte buni la spaţiile de învăţare, a remarcat Ed din locul în care stătea, cocoţat pe bolovan. Ca să-ţi dau doar un exemplu, dacă eşti lăsat singur pentru cinci minute în casa altcuiva, pe care nu ai mai văzut-o niciodată, şi dacă te simţi energic şi curios, gândeşte-te cât de mult din casa aceea s-ar putea fixa în memoria ta în acea scurtă perioadă. Ai putea...

   ...dactilografierea. De ce nu ajung pur şi simplu să se descurce din ce în ce mai bine?
   În anii 1960, psihologii Paul Fitts şi Michael Posner au încercat să răspundă la această întrebare descriind trei etape pe care le parcurge oricine atunci când dobândeşte o nouă abilitate. În prima fază, cunoscută sub numele de "etapa cognitivă", intelectualizezi sarcina şi descoperi noi strategii pentru a deveni mai competitiv. În timpul celei de-a doua, "etapa asociativă", te concentrezi mai puţin, făcând un număr redus de erori majore şi, în general, devenind mai eficient. În cele din urmă vei atinge ceea ce Fitts a numit "etapa autonomă", atunci când îţi dai seama că ai ajuns suficient de bun pentru a face faţă cu succes cerinţelor şi practic treci pe pilot automat, În cursul acestei etape autonome, pierzi controlul conştient asupra a ceea ce faci. De cele mai multe ori, acesta este un lucru bun. Mintea ta are o grijă mai puţin. De fapt, etapa autonomă pare să fie una dintre acele caracteristici pe care le avem la dispoziţie, astfel încât evoluţia să funcţioneze în beneficiul nostru. Cu cât trebuie să ne concentrăm mai puţin asupra sarcinilor repetitive ale vieţii de zi cu zi, cu atât ne putem concentra mai mult pe lucrurile care contează cu adevărat, pe problemele cu care nu ne-am mai confruntat înainte. Şi astfel, din momentul în care ajungem să fim suficient de buni la dactilografiere, mutăm această problemă în debaraua minţii noastre şi încetăm să ne mai concentrăm asupra ei. De fapt, această schimbare se poate vedea prin intermediul scanărilor RMN efectuate asupra persoanelor integrate în activitatea de dobândire a unor noi abilităţi. Pe măsură ce o sarcină devine automată, zonele creierului implicate în raţionamentul conştient devin mai puţin active, alte părţi ale creierului preluând ştafeta. O puteţi numi "plafonul OK", în momentul în care decideţi că sunteţi OK cu stadiul de performanţă în realizarea a ceva, comutaţi pe pilot automat şi puneţi punct progreselor.
   Ajungem cu toţii la plafonul OK în cele mai multe lucruri pe care le facem. Învăţăm să şofăm în adolescenţă, după care, când devenim suficient de buni pentru a evita amenzile de parcare şi accidentele majore, nu mai progresăm decât foarte puţin. Tatăl meu joacă golf de patruzeci de ani şi încă este - chiar dacă nu-i va veni uşor să citească aceste cuvinte - un ageamiu. În patru decenii, handicapul său nu a scăzut nici măcar cu un punct. Cum aşa? A ajuns la plafonul OK.
   Psihologii au crezut mult timp că plafonul OK marchează limitele superioare ale unei abilităţi înnăscute. într-o carte publicată în 1869, Hereditary Genius, Sir Francis Galton susţinea că o persoană ar putea să-şi îmbunătăţească activităţile fizice şi mentale doar până când ajunge la o anumită limită pe care "nu o poate depăşi prin nici un fel de învăţare şi prin nici un fel de efort". Conform acestui punct de vedere, tot ceea ce putem face mai bine este pur şi simplu tot ceea ce putem face mai bine.
   Dar Ericsson şi colegii săi psihologi experţi în performanţă au descoperit că, în cazul unor eforturi concentrate bine direcţionate, acest lucru se întâmplă destul de rar. Ei cred că bariera lui Galton are adesea mult mai puţin de-a face cu limitele noastre înnăscute şi mai degrabă pur şi simplu cu ceea ce noi considerăm a fi un nivel acceptabil de performanţă.
   Ceea ce îi deosebeşte pe experţi de oamenii obişnuiţi este faptul că ei tind să se angajeze într-o activitate foarte concentrată şi extrem de direcţionată, pe care Ericsson a denumit-o "exersare deliberată". Studiindu-i pe cei mai buni dintre cei mai buni în multe domenii diferite, el a constatat că persoanele care au ajuns la vârf tind să urmeze aceeaşi schemă generală de dezvoltare. Ei elaborează strategii pentru a se menţine în mod conştient în afara etapei autonome, în timp ce continuă să facă trei lucruri: să se concentreze asupra tehnicii lor, să rămână orientaţi spre scopul avut în vedere şi să obţină o reacţie de răspuns constantă şi imediată la performanţele lor. Ei se străduiesc să rămână în "faza cognitivă".
   De exemplu, este mult mai probabil ca muzicienii amatori să-şi petreacă timpul alocat exersării interpretând pur şi simplu muzică, în timp ce profesioniştii vor lucra prin intermediul unor exerciţii obositoare sau concentrându-se asupra unor pasaje mai dificile. Cei mai buni patinatori îşi petrec cea mai mare parte din timpul alocat antrenamentului încercând...

   "În neînţelegerea noastră globală a funcţiei memoriei, am crezut că memoria operează în primul rând prin reproducere mecanică. Cu alte cuvinte, îţi baţi capul până când îl umpli cu diverse lucruri. Ceea ce nu se înţelegea era faptul că memoria este în primul rând un proces imaginativ. De fapt, învăţarea, memorarea şi creativitatea sunt acelaşi proces fundamental, direcţionat în zone cu accente diferite", afirmă Buzan. "Arta şi ştiinţa memoriei se află în curs de dezvoltare în privinţa capacităţii de a crea rapid imagini care să lege idei disparate. Creativitatea este capacitatea de a forma legături similare între imagini disparate şi de a crea ceva nou, proiectându-l în viitor, astfel încât să devină un poem, o clădire, un dans sau un roman. Creativitatea este, într-un sens, memoria viitorului." Dacă esenţa creativităţii constă în conectarea faptelor şi a ideilor disparate, atunci înseamnă că, de fapt, cu cât faci mai uşor asociaţii, cu atât ai mai multe fapte şi idei la dispoziţie, cu atât mai lesne vei putea avea idei noi. După cum îi place lui Buzan să sublinieze, Mnemosyne, zeiţa memoriei, era mama Muzelor.
   Ideea că memoria şi creativitatea sunt două feţe ale aceleiaşi monede sună contraintuitiv. Aducerea aminte şi creativitatea par procese opuse, nu complementare. Dar ideea că ele sunt unul şi acelaşi lucru este de fapt destul de veche, fiind chiar acceptată la un moment dat. Rădăcina latină inventio este baza a două cuvinte din vocabularul limbii engleze (şi române -n. red.) moderne: inventar şi invenţie. Şi, pentru o minte antrenată în arta memorării, cele două idei erau strâns legate. Invenţia era un produs al inventarierii. De unde provin ideile noi, dacă nu dintr-un amestec alchimic al vechilor idei? Pentru a inventa, cineva are nevoie mai întâi de un inventar adecvat, de o bancă de idei existente din care să le extragă pe cele noi. Nu doar de un inventar, ci de un inventar indexat. Nu este nevoie decât de o modalitate de a găsi, pur şi simplu, elementul informaţional adecvat exact la momentul potrivit.
   La aşa ceva folosea cel mai bine arta memorării, în cele din urmă. Nu era doar un instrument de înregistrare, ci, de asemenea, un instrument destinat inventării şi compunerii. "Conştientizarea faptului că realizarea unei compuneri depindea...

   ...un curs despre cum să-ţi îmbunătăţeşti memoria. Când am mers la campionatul mondial, am aflat că oamenii învăţau singuri să-şi amintească. Nici unul dintre ei nu avea o memorie bună. În momentul acela am crezut că minţeau, dar întâmplarea mi-a sugerat ideea că era ceva care se putea învăţa. Aveam şi eu ceva de vânzare. Singurul lucru pe care m-am gândit că aş fi putut să-l vând era creierul meu. Aşa că am folosit chestii gen Tony Buzan. Am spus: Extinde-ţi creierul şi altele de soiul ăsta, dar nu mi-a plăcut ce făceam.
   - Nu foloseşti tehnici de memorare? l-am întrebat.
   - Nu, m-a asigurat el.
   În cazul în care Daniel ar fi inventat povestea cu abilităţile sale naturale de savant, aceasta ar fi necesitat un grad de mitomanie pe care nu eram capabil să cred că îl posedă. Dacă ar fi fost doar un memorator antrenat care încerca să se prezinte îmbrăcat în hainele unui savant, de ce ar fi acceptat de bunăvoie să se supună unor teste ştiinţifice?
   Cum am putea afla vreodată dacă Daniel este ceea ce pretinde? O lungă perioadă de timp, oamenii de ştiinţă s-au arătat sceptici chiar şi în legătură cu existenţa sinesteziei. Ei au considerat fenomenul un fals sau nimic mai mult decât asociaţii durabile între numere şi culori, făcute în copilărie. în ciuda tuturor cazurilor menţionate în literatura de specialitate, nu exista nici o modalitate de a dovedi că un fenomen care părea cu adevărat extraordinar se petrecea de fapt în creierul cuiva. în 1987, Baron-Cohen a elaborat un test de autenticitate pentru sinestezie, prima evaluare riguroasă a acestui fenomen. Testul măsoară consecvenţa cu care o persoană considerată sinestezică raportează asociaţiile culoare-cuvânt de-a lungul timpului. Când Baron-Cohen l-a cooptat pe Daniel pentru o versiune a acestui test, acesta l-a trecut cu uşurinţă. Totuşi, nu mă pot abţine să mă întreb dacă orice memorator antrenat nu ar fi fost capabil să facă acest lucru la fel de bine. Alte rezultate ale testelor ştiinţifice făcute de Daniel m-au uimit la fel de mult. Atunci când Baron-Cohen i-a testat memoria pentru chipuri, rezultatele sale au fost teribil de slabe, făcându-l pe psiholog să ajungă la concluzia că "memoria lui pentru chipuri pare afectată". Acesta pare exact genul de probă la care un savant nu s-ar descurca foarte bine. Şi totuşi, atunci când Daniel Corney a concurat la Campionatul Mondial de Memorare, el a câştigat medalia de aur la proba nume-şi-chipuri. Faptul pur şi simplu nu avea sens.
   Un test care ar putea contribui la demonstrarea mai con-cludentă a sinesteziei lui Daniel ar fi o scanare RMN. În multe cazuri de sinestezie număr-culoare, se pot vedea de fapt zone ale creierului asociate cu procesarea culorilor luminându-se atunci când subiectului i se cere să citească un număr. Când Baron-Cohen s-a asociat cu experţi în scanarea RMN, pentru a examina creierul lui Daniel, nu s-a întâmplat acest lucru. Subiectul testării "nu a activat regiunile extrastriate asociate în mod curent cu sinestezia, sugerând că el are o formă neobişnuită de sinestezie, mai abstractă şi conceptuală", au concluzionat cercetătorii. Cu toate că trecuse testul de autenticitate pentru sinestezie, o altă concluzie rezonabilă ar putea fi aceea că, totuşi, Daniel nu are nici o legătură cu sinestezia.
   "Uneori oamenii mă întreabă dacă sunt de acord să fiu un cobai pentru cercetători. Nu mă deranjează câtuşi de puţin, pentru că ştiu că îi ajut să înţeleagă mai bine creierul uman, lucru de care va beneficia toată lumea", scrie Daniel în memoriile sale. "De asemenea, sunt recunoscător că aflu mai multe despre mine însumi şi despre modul în care funcţionează mintea mea." Dar atunci când Anders Ericsson l-a invitat pe Daniel să viziteze laboratorul din Florida, pentru a fi testat conform standardelor exacte aflate în vigoare acolo, Daniel a refuzat invitaţia, pe motiv că era prea ocupat pentru a întreprinde respectiva călătorie.
   Problema cu toate testele la care a fost supus Daniel este ipoteza lor nulă - ipoteza de lucru ar fi adevărată în cazul în care ipotezele alternative s-ar dovedi false: şi anume că, dacă Daniel nu e un savant, atunci trebuie să fie doar un tip obişnuit. Dar ceea ce trebuie testat, în special în lumina istoriei sale personale neobişnuite, este posibila alternativă ca savantul cel mai celebru din lume să fie de fapt un memorator antrenat.