Misteriile egiptene

   CAPITOLUL I

       Misteriile egiptene

   Alături de riturile obişnuite de adorare a zeilor, în templele din Egipt se desfăşurau ceremonii cu un caracter special, a căror semnificaţie era rezervată unor elite de preoţi şi de iniţiaţi, şi care se celebrau în clădiri izolate, la date dinainte stabilite, sau la alte ore decât cele destinate cultului obişnuit. Grecii numeau aceste ceremonii "Misterii"; în limbajul egiptean cuvântul există de asemenea: seshtau, "misterii" şi akhu, care are sensul vag de "lucruri sacre, glorioase, folositoare". Atunci când erau săvârşite în numele unui zeu, sau al unui om, aceste rituri capabile să îl transfigureze în fiinţă sacră, akhu, "făceau ca lucrurile să devină sacre", sakhu, de unde celebrarea a ceea ce vom numi, după greci, "Misteriile egiptene".
   Cum s-ar putea reprezenta aceste Misterii? Ele sunt rituri unde se asociau cuvinte şi gesturi, lucruri spuse şi mimate, acţiunea lor completându-se reciproc. Iamblichos, care a scris un tratat despre Misteriile egiptenilor, spune:
   "lucrurile ce se săvârşesc pentru cult au cu siguranţă un înţeles misterios şi cu neputinţă de redat în cuvinte...

   Potrivit cărţilor hermetice, Universul este opera unei Inteligenţe suprema care a existat înaintea tuturor lucrurilor, înainte de creaţie, nu exista decât Haosul:

   "tenebre nesfârşite se aflau atunci în abis, apă şi un spirit subtil şi inteligent, conţinut în Haos prin puterea divină. Atunci ţâşni lumina sfântă şi elementele ieşiră din esenţa umedă şi toţi zeii eliberară natura fecundă".

   Aceştia sunt termenii prin care Hermes Trismegistos descrie creaţia. De altfel, pentru a înţelege ce ar putea fi "forma primordială anterioară", el ne vorbeşte

   "despre tenebrele care se preschimbă într-un fel de natură umedă şi tulbure, exhalând un fum ca acela scos de un foc, şi un fel de zgomot lugubru. Apoi iese din ele un strigăt nearticulat, care ar semăna cu vocea luminii: un cuvânt sfânt coboară din lumină asupra Naturii".

   Această lumină nu este altceva decât Inteligenţa, adică Dumnezeu, care precede natura umedă ieşită din tenebre; în privinţa Verbului, cuvântul luminos, el este fiul lui Dumnezeu.
   Se ştie cât de apropiată este această concepţie a creaţiei lumii de cea prezentată în Vechiul şi Noul Testament. Iată începutul Genezei (I,1-4):
   "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era fără formă şi gol; întunericul era peste faţa abisului şi duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Şi Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» şi a fost lumină!"

   Cu toată obscuritatea unor fraze, reiese că cei trei mari zei ai epocii rameside constituie o Unitate-Treime, un Dumnezeu în trei persoane, pe care textul îl desemnează în aceşti termeni.
   Aşa cum explică M. Gardiner, voinţa trinităţii este una; textul caută să arate cum funcţionează mecanismul acestei administrări comune a lumii. Gândirea divină se revelează cerului sub forma unui mesaj vorbit; Verbul divin răsună în urechi în oraşul Heliopolis, al cărui zeu reprezintă faţa trinităţii, mai bine spus capul gânditor. Mesajul este trimis lui Phtah, corpul trinităţii; aici el este repetat, ia o formă materială şi tangibilă, odată transcris cu ajutorul lui Thot, scribul zeilor. Când mesajul a fost odată gândit la Heliopolis, şi îmbrăcat într-o formă concretă la Memphis, el este supus, în Teba, aprobării lui Amon, zeul al cărui nume este ascuns, inteligenţa invizibilă. El singur imprimă elanul definitiv gândirii divine şi îl trimite ca pe o poruncă de viaţă sau de moarte zeilor secundari, supuşi legilor lui ca toate celelalte fiinţe.
   Dacă se compară textul papirusului din Leyden cu inscripţia gravată în mormântul reginei Shabaka, îi vom găsi mai puţină subtilitate şi un fel de realism infantil. Cârmuirea divină este prezentată aici sub o formă tangibilă şi materială, preluată probabil din mecanismul administraţiei faraonice. Apare chiar un amestec de misticism şi materialism în descrierea următoare pe care acelaşi text o consacră lui Amon, inteligenţa supremă, care

   "l-a zămislit pe Re şi s-a unit cu Tum astfel încât era una cu el".

   Amon, se spune în continuare în text,

   "are sufletul în cer, trupul în (necropola) lui Amenti, statuia în Hermonthis pentru a servi ca suport apariţiilor sale... Amon (cel care se ascunde) se învăluie faţă de zei; nu se cunoaşte deloc înfăţişarea sa... nici un zeu nu cunoaşte adevărata sa natură, şi...

   ...regele, mare preot în fiecare templu, nu era constrâns să se supună acestor tabu-uri, mai puţin când se afla în regiunile unde aceste interdicţii trebuiau respectate. În privinţa regulilor de viaţă impuse Faraonului, nu avem prea multe date; însă e de presupus că nu puteau fi mai puţin stricte decât cele impuse până nu demult împăratului Japoniei:
   "Prinţii acestei familii sunt priviţi ca fiind sacri, pontifi din naştere. Ei erau obligaţi să ducă o viaţă foarte specială. Ei nu puteau atinge pământul cu picioarele lor: prin urmare, erau purtaţi pe sus, neîncetat. Împăratul (Mikado) nu avea voie să se expună nici la aer, nici la soare. Corpul lui era sacru într-o aşa măsură încât nu îşi tăia nici părul, nici unghiile, nici barba. Era spălat în timp ce dormea; ceea ce se lua de pe corpul său era considerat ca un furt care nu aducea nici un prejudiciu sfinţeniei sale. Uneori, el trebuia să rămână aşezat în fiecare dimineaţă mai multe ore pe tronul său fără să se mişte, nu avea voie nici măcar să clipească. De imobilitatea sa depindea pacea şi fericirea imperiului său. Acest privilegiu a fost transferat coroanei regale, care, astăzi, este aşezată pe tron (în locul împăratului) timp de mai multe ore în fiecare dimineaţă. Felurile de mâncare ale împăratului sunt pregătite de fiecare dată pe farfurii noi; pentru economie, aceste farfurii sunt un bun comun, şi nu se folosesc decât o dată. Apoi se şterg, căci dacă un profan se foloseşte de ele, va avea parte de o inflama-ţie a gurii şi gâtului. Veşmintele îl făceau de asemenea să se fudulească pe cel care le purta fără încuviinţarea împăratului".
   Principalul serviciu care era aşteptat de la aceşti regi-zei, era de a comanda natura. Lor le era dată puterea de a face să cadă ploaia, să strălucească soarele, să crească recoltele; din acest motiv erau numiţi regi ai timpului, apei, focului, secerişului.

   Aceste sărbători sunt caracterizate printr-o exaltare specială ce cuprinde toată populaţia. O parte a bărbaţilor şi a femeilor se împopoţonează în mod grotesc sau înfricoşător, îşi acoperă trupurile cu piei, feţele cu măşti, se mânjesc cu funingine, se ung cu smoală, sau se rostogolesc în pene; sub această înfăţişare ei cutreieră din casă în casă, producând un vacarm înspăimântător. Asta pentru a pune pe fugă demonii invizibili, pe care îi urmăresc cu lovituri de suliţe, de săgeţi sau de pari, strigând: "Plecaţi, demoni!" - până când socotesc că i-au alungat departe de locuinţele lor. Aceste obiceiuri se întâlnesc pretutindeni în antichitate, iar unele s-au păstrat până în zilele noastre. Grecii vânau spiritele rele în ziua de Anthesterii; romanii, făceau acelaşi lucru în luna mai, timp de trei zile; până nu demult, vrăjitoarele şi demonii din Auvergne, din Boemia şi din Thuringia era alungaţi în noaptea de 1 mai.
   Momonii din Evul Mediu, care intrau cu forţa în case, şi aceste grupuri mascate care, în zilele noastre, pot fi întâlnite în anumite zone rurale cutreierând străzile, dansând şi încercând să dea buzna în curţi, au perpetuat fără să ştie anticul obicei al alungării demonilor prin strigătele unei mulţimi dezlănţuite, şi al prigonirii geniilor răufăcătoare care distrugeau recoltele şi sănătatea oamenilor.
   Expulzarea demonilor, bolilor, păcatelor şi chiar expulzarea morţii, hidoasa care dă târcoale sub mii de chipuri în jurul celor vii, se face prin mai multe procedee: de exemplu se îmbarcă (reprezentanţii acestora sau manechinele lor simbolice) în vehicule, căruţe sau bărci, care se trimit departe sau se lansează pe mare, pentru ca relele să piară odată cu ele. Episodul sărbătorii Bărcii...