Misteriile lui Zalmoxis

   ...traco-elenică, fiindcă mari personalităţi trace, cum ar fi Thamysis, regele Licurg sau Orfeu, sunt integrate în lumea elenică.

   6. Ţinuturi locuite de traci, în Iliada

   Ţinuturile locuite de traci nu sunt numite în îliada cu un nume generic, Tracia, cum s-ar putea crede în mod eronat. Tracia lui Homer este un ţinut din Europa şi Asia şi un nume ce se dă întinderilor din jurul Mării Marmara în Europa şi Asia Mică. Aşadar, Tracia homerică nu este deloc întreaga Peninsulă Balcanică, unde locuiesc tracii, ci doar o mică porţiune din ea, în jurul Mării Marmara. Totodată, în operele lui Homer, sunt enumerate şi alte regiuni locuite de traci, în afară de Tracia propriu-zisă; un asemenea ţinut este Paionia iar despre ea textul homeric afirmă că are un pământ foarte rodnic. Tracii locuiesc apoi pe ţărmurile Hellespontului (adică la Marea Marmara) ce are valuri puternice. Un alt ţinut în care locuiesc traci este Ascania cea îndepărtată, scrie textul Iliadei, şi care este o regiune rodnică. Ascania se află poate lângă lacul cu acelaşi nume din Bithynia, pe ţărmul de nord al Anatoliei. Este menţionată adesea Frigia, ţara frigienilor traci, care este ţara podgoriilor, aşezată pe malurile râului Sangarios. Ei i-au fost vândute de către Troia comori ale palatului atunci când Zeus a început să-i urască pe troieni. Un ţinut din Frigia, Mygdonia, este de asemenea menţionat. Un alt ţinut locuit de traci este Pieria, vecină cu muntele Pangaion. De asemenea, sunt amintite în Iliada insulele din Marea Egee în care s-au stabilit traci, în primul rând Imbros, apoi insula Lemnos şi, în fine, insula Samothrace, cea acoperită de păduri. In Odiseea este descrisă ţara Ciconilor, ca fiind bogată în viţă de vie şi producând un vin de cea mai bună calitate. Pe insula Lemnos locuiau tracii numiţi "sintieni", dar şi alte insule din Marea Egee erau locuite de traci, căci Iliada XXIII.230 numeşte partea de nord a Mării Egee Marea Tracică, ceea ce înseamnă că insulele din nordul acestei mări aveau o populaţie tracică. Se găsesc numeroase atestări despre stabilirea tracilor în aceste insule ca şi despre o supremaţie a tracilor pe mare, după căderea Troiei.

   7. Râuri ce străbat ţinuturi trace

   Sunt menţionate în Iliada mai multe râuri pe malurile cărora locuiesc tracii, care străbat ori mărginesc ţinuturi ale tracilor. Astfel este, bunăoară, râul Sangarios despre care am spus că străbate Frigia şi se varsă în Marea Neagră - trecând prin Bithynia. Mult mai des este pomenit râul...

   ...amănunte precise asupra vieţii lor, menţionând faptul că se hrăneau doar cu lapte, că erau galactophagi, că posteau necontenit prin aceea că evitau alimentaţia carnată, par a fi acei homines religioşi pe care Herodot îi cunoştea ca ucenici ai lui Zalmoxis şi care sunt mai apoi menţionaţi de Strabon şi de mulţi alţi scriitori greci.
   Amintirea ucenicilor lui Zalmoxis, care posteau ne-curmat si duceau o viată sfântă, în curăţie si în smerenie, n-a putut dispărea cu totul şi, sub forma mitului blajinilor, ea se perpetuează în memoria românilor, dar şi a popoarelor învecinate, unde probabil au trăit aceşti ucenici după cucerirea romană şi distrugerea sistematică a templelor lui Zalmoxis de către romani. Cel mai probabil este că, după cucerirea romană, homines religioşi daci s-au refugiat pe lângă dacii liberi.
   Ne întemeiem convingerea că blajinii trebuie puşi în legătură cu preoţii ucenici ai lui Zalmoxis pe faptul că blajinii au un rol însemnat în lumea de apoi şi, în general, în ceea ce priveşte relaţia cu morţii, cei răposaţi părând să fie daţi în grija lor. De aceea, la Pastele Blajinilor, se fac parastase şi slujbe pentru morţi, se plâng morţii. Or, aşa cum am arătat cu o altă ocazie, prin deprimare senzorială, adică prin suprimarea oricăror percepţii vizuale, auditive sau tactile, într-o cameră obscură, preoţii lui Zalmoxis aveau viziuni şi percepţii lipsite de obiect, care le dădeau convingerea că sunt transportaţi în lumea de dincolo. Ştim acest lucru din informaţiile pe care le avem de la Pitagora, care şi el a practicat deprivarea senzorială şi s-a crezut mutat în lumea de apoi, unde a stat de vorbă cu morţii, cu Homer şi cu Hesiod. Tocmai în deprivarea senzorială constă esenţa misteriilor lui Zalmoxis si este de aşteptat ca experienţa receptată de Pitagora şi descrisă de el să fi fost împărtăşită şi de discipolii lui Zalmoxis. Tocmai pe baza acestei asocieri cu lumea de dincolo şi cu cei răposaţi se poate deduce existenţa unei înrudiri apropiate între blajini şi preoţii lui Zalmoxis, care practicau izolarea senzorială, deprivarea senzorială. Astfel, blajinii, care aveau rolul de a purta de grijă celor morţi (şi de aceea li se făceau slujbe în cadrul ceremoniilor dedicate celor morţi), trebuie puşi în relaţie cu preoţii lui Zalmoxis.
   S-a constatat de către sociologi o foarte mare stabilitate a riturilor si a datinilor ce se referă la cultul morţilor, în toate societăţile. Nicolae Petrescu scrie: "De aceea, obiceiurile şi tradiţiile privind viaţa dispăruţilor sunt păstrate cu sfinţenie de fiecare generaţie". Aşa se explică asocierea dintre blajini, care nu sunt nici strămoşi şi nici zei ai familiei, şi cultul celor dispăruţi. Blajinii sunt purtători de grijă, apărători ai vieţii de dincolo de mormânt şi au, în fond, rolul de preoţi ai morţilor, pe care trebuie să-i apere şi să-i protejeze. De aceea, li se aduc prinoase şi li se fac pomeni şi rugăciuni.

   4. Mitul blajinilor şi religia lui Zalmoxis

   Dacă admitem că mitul blajinilor are legătură cu ultimii discipoli ai lui Zalmoxis şi dacă credem că înrudirea între blajini şi ucenicii marelui zeu geto-dac este greu de respins de plano, putem să încercăm să obţinem unele date asupra cultului lui Zalmoxis şi a preoţilor săi din analizarea şi cercetarea structurii mitului blajinilor.

   caracter orgiastic. Ceremoniile în cinstea zeiţei Bendis se numeau Bendideie şi aveau loc la Atena, în ziua de 19 thargelion (primăvara, în luna mai). Sărbătoarea a fost instituită pentru ca poporul Atenei să mulţumească zeiţei Bendis pentru ajutorul ce li 1-a dat pentru a birui într-o bătălie navală.
   Pe baza tuturor celor afirmate mai sus, putem trage concluzia că statul geţilor agatârşi de pe teritoriul României de astăzi a putut sluji drept model pentru elaborarea structurilor esenţiale ale societăţii concepute de Platon în lucrarea sa, Republica.
   Chiar şi aşa, probabil că există şi diferenţe importante între societatea agatârşilor şi cea din Republica lui Platon. Este puţin probabil ca la agatârşi soţiile să se fi stabilit prin tragere la sorţi. Mai degrabă, se pare că bărbaţii căutau să atragă femeile prin faptul că îşi vopseau părul în albastru, se tatuau pe tot corpul şi căutau să aibă o înfăţişare chipeşă, purtând multe bijuterii de aur. Desigur, nu ar fi avut ni-ciun rost ca bărbaţii să facă toate acestea dacă viitoarele lor soţii ar fi fost obţinute prin tragere la sorţi, ca în Republica lui Platon. Chiar şi aşa, căsătoriile trebuie totuşi să fi fost vremelnice fiindcă altfel nu ar fi scris Herodot despre agatârşi că au femeile "în comun". De asemenea, este probabil că, la fel cum se întâmpla în orgiile din misteriile lui Dionysos, femeile erau foarte accesibile, aşa cum erau bacchantele. Dacă ţinem cont de faptul că la unii traci (cei ce locuiau mai la nord de Crestona) văduva rămasă în viaţă după moartea soţului ei trebuia să fie jertfită, fiind ucisă de ruda cea mai apropiată a soţului, pe mormântul acestuia, realizăm cât era de diferit statutul femeii la agatârşi, unde o femeie putea aparţine, în mod succesiv, mai multor bărbaţi, de cel pe care femeia îl avea, în acele vremuri, în alte părţi ale lumii. în India brahmanică, datina uciderii văduvei prin ardere, pe rugul soţului ei (sati) a persistat până în secolul al XIX-lea. Mai mult decât atât, dacă societatea agatârşilor continua starea de lucruri din misteriile lui Dionysos, atunci femeile erau egale cu bărbaţii, ba chiar, uneori, ele erau învestite cu mai multă autoritate, asa cum erau bacchantele în misteriile lui Dionysos, unde ele erau cele care reglementau desfăşurarea acestor sărbători.

   6. Religia agatârşilor

   Conform numelui ce li se dădea de către greci, agatârşii erau cei ce purtau thyrsul, emblema zeului Dionysos; de aceea trebuie să admitem că agatârşii au fost adoratori ai zeului Dionysos. Ca toţi ceilalţi traci, în afară de Dionysos, ei îi mai adorau şi pe Marte (Ares) şi pe Diana (zeiţa Bendis).
   Desigur, Dionysos poseda, ca şi alţi zei, animale sacre şi plante sacre, în afară de emblema lui, thyrsul. Animalele sacre ale acestui zea erau vulpea şi căpriorul iar plantele sale sacre erau vita de vie si iedera. Statuete ale acestor animale au fost găsite, ca şi reprezentări schematice ale lor, în unele vestigii geto-dacice. De asemenea, se pot ob¬serva tatuaje reprezentând frunza viţei de vie şi frunza de iederă pe braţele unor femei pictate pe vase greceşti. Mai mult decât atât, putem să deducem că în spaţiul carpato-...

   ...sosit din Hades şi le citi tot ce se întâmplase. Cetăţenii au fost aşa de mişcaţi că plângeau şi se văitau şi socoteau că Pitagora are ceva de esenţă divină în el ...".
   La acelaşi autor citim că Pitagora, în Creta, a coborât în peştera Idei, împreună cu Epemenide (un prezicător). Apoi, Euphorbos relatează despre Pitagora că a fost în Hades şi că a suferit acolo, el şi alte suflete care se aflau acolo. Diogene Laertios scrie despre Pitagora că "el singur spune în lucrarea sa că, după ce a stat două sute şapte ani în Hades, s-a întors pe pământ, printre oameni".
   Şi tot Diogene Laertios mai scrie: "Acelaşi autor (Aristoxenos), după cum s-a spus mai înainte, afirmă că Pitagora a preluat doctrinele sale de la preoteasa delfică Themistoclea. Hieronyrmos susţine că atunci când a coborât în Hades, Pitagora a văzut sufletul lui Hesiod, legat strâns de un stâlp de aramă şi ciripind, iar sufletul lui Homer, atârnat de un copac, cu şerpi încolăciţi în jur, drept pedeapsă pentru ceea ce a spus despre zei. A mai văzut în chinuri şi pe cei ce fuseseră necredincioşi soţiilor".
   Cu privire la izolarea lui Pitagora, Porfir scrie că filozoful din Samos îşi făcuse o peşteră în afara oraşului, petrecând acolo mare parte din zi şi din noapte, spunând că acolo era casa filozofiei sale. Aceeaşi informaţie ne-o dă şi Iamblichos, ca şi Aristoxenos din Tyrint. De fapt, pitagoricienii, şi poate, după ei, şi Platon, considerau lumea o cavernă. De aceea, pitagoricienii aveau nevoie, în cadrul ceremoniilor lor, de o astfel de peşteră subterană. Chiar Empedocle, probabil influenţat de Pitagora, scrie: "am ajuns în peştera ascunsă", adică în peştera în care, după Empedocle, avea să se petreacă regenerarea. Desigur, pitagoricienii se întâlneau în caverne fiindcă vroiau să semene cu magistrul lor, Pitagora.
   Pitagora ar fi stat în peştera de pe muntele Ida, din Creta, de trei ori câte nouă zile. Amănuntul acesta ni se pare însemnat, căci dovedeşte o cunoaştere exactă a celor ce se petreceau în peşteră şi poate sugera că şi Porfir a fost iniţiat în misteriile neo-pitagoreice. Tot pentru a se conforma indicaţiilor primite, iniţiatul trebuie să coboare în cavernă îmbrăcat în lână neagră. Aşadar, nu era vorba de o simplă coborâre într-o peşteră, ci era vorba de săvârşirea unui anumit ritual. Lâna neagră şi veşmintele negre măreau obscuritatea din cavernă, căci nicio rază de lumină nu s-ar fi putut reflecta în acest spaţiu.
   Izolarea în peşteri o regăsim, de asemenea, la discipolii lui Pitagora, cărora li se cerea să îl imite pe învăţătorul lor. Iamblicos, în Vita Pythagorica (nr. 267, în catalogul pitagoricienilor), arată că unul dintre ucenicii lui Pitagora a fost Parmeniskos. Despre acesta, citim în Ateneu, Deipnosophistae, XIV. 614A: "După cum povesteşte Semos...

   ...si trăind o viată virtuoasă. O astfel de situaţie este însă greu de admis, întrucât vegetarianismul era extrem de rar în antichitate; la fel de rară era si viata virtuoasă, mai cu seamă la un popor întreg. De aceea, este puţin probabil ca abioii traci să fi fost alt popor decât geţii adoratori ai lui Zalmoxis, care aveau cam aceleaşi caracteristici definitorii ca şi abioii.
   Fără îndoială, dacă abioii au devenit cei mai drepţi (cei mai virtuoşi) dintre oameni, după cum ne asigură Homer, aceasta a fost cu putinţă întrucât ei au fost educaţi de Zalmoxis, care, aşadar, a trăit înainte de războiul Troiei, ca si abioii. Nu avem nicio menţiune a numelui lui Zalmoxis anterioară lui Herodot, dar existenţa religiei sale, care a marcat atât de profund spiritualitatea traco-getă prin faptul că a instituit o viaţă pură şi plină de virtuţi, ne constrânge să admitem existenţa unui reformator religios la traco-geţi, care nu este altul decât Zalmoxis. De altfel, puţine sunt practicile religioase care au luat fiinţă în mod spontan (cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul cultelor solare, agrare sau chtonice); de cele mai multe ori a existat o personalitate marcantă, care a pus bazele anumitor credinţe. Marii întemeietori de religii nu sunt mituri, personaje fabuloase, ci oameni care au avut realitate istorică.
   In acest sens, se poate considera că Zalmoxis a fost un personaj real, care a trăit înainte de războiul Troiei, în mileniul al II-lea î.e.n., când tracii ajunseseră la un nivel de civilizaţie comparabil cu cel al grecilor vechi. Zalmoxis a instituit un cult de mistere şi a propovăduit învăţături care i-au făcut pe traco-geţi să devină cei mai virtuoşi dintre oameni. Este posibil ca, iniţial, numele lui Zalmoxis să fi fost cu totul altul, ştiut fiind faptul că tracii, asemenea grecilor, îşi denumeau zeii cu numeroase apelative.

   2. Desfăşurarea misteriilor

   Probabil că iniţierea în misterii se aplica doar celor care solicitau să fie iniţiaţi. Nu trebuie uitat faptul că, la fiecare patru ani, unul dintre iniţiaţi era trimis către zeul Zalmoxis spre a-i expune nevoile poporului. Acest sol trimis către zeu era ales prin tragere la sorţi, astfel că fiecare iniţiat risca să fie desemnat de sorţi ca mesager către Zalmoxis şi să fie aruncat în suliţe.
   Spre deosebire de toate misteriile greceşti, iniţierea în misteriile lui Zalmoxis comporta un risc major, acela de a muri aruncat în suliţe. Aceasta ne îndreptăţeşte să presupunem că iniţierea în misterii era un act nesilit. întrucât cei ce fuseseră iniţiaţi deveneau mult mai viteji, dispreţuind moartea după ce avuseseră experienţa lumii de dincolo, unde au putut să "guste" din nemurire, este de presupus că erau iniţiaţi viitorii luptători. Aceasta ar putea fi şi explicaţia pentru vitejia de care dacii, care ştiau că moartea nu reprezintă un sfârşit, ci începutul unei vieţi mai fericite, dădeau dovadă în lupte.
   Probabil că, la fel ca în cazul celorlalte misterii traco-elenice, străinii, cei impuri şi femeile erau excluse de la iniţierea în aceste misterii.
   La fel ca în cazul misteriilor greceşti, celebrarea era precedată de purificări prin îmbăieri. Urma apoi îmbrăcarea unui veşmânt curat, de culoare albă, aşa cum purtau toţi homines religioşi din zona Mediteranei. Puritatea rituală era obligatorie pentru cel ce dorea să se apropie de zei şi, de aceea, iniţiaţii în misteriile geto-dace trebuiau ca, întâi de toate, să treacă prin câteva etape de purificare.